Cuvântul „puşcărie” s-a născut în inima Bucureştilor, în actuala Piaţă a Unirii – mai precis în Piaţa Sfântul Anton situată la intersecţia străzilor Franceză cu Şepcari, în apropierea Hanului Manuc – la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
În secolul al XVI-lea, acest loc se numea Piaţa de Flori, era parte componentă a primei pieţe comerciale a oraşului şi avea o biserică cu hramul SF. Anton. Aici, domnitorul Constantin Brâncoveanu a ridicat, la sfârşitul secolului al XVII-lea, un depozit de armament. Iniţial, clădirea s-a numit Turnul Pulberăriei şi era folosită exclusiv pentru depozitarea prafului de puşcă şi a puştilor armatei domneşti. În timp, unele spaţii ale acestui turn au început să fie folosite ca loc de detenţie, în special pentru cei care unelteau împotriva domniei.
La 1770, Turnul Pulberăriei a fost trăznit şi a luat foc. Se pare că incendiul a fost unul de proporţii, deoarece este menţionat în scrierile epocii. În acest document clădirea este numită într-un document „Puşcărie Domnească”. Este pentru prima oară când acest cuvânt apare în limba română. Tot în hrisoave se arată că pulberăria era deja un loc de detenţie în adevăratul sens al cuvântului, adică se lărgise şi se îmbogăţise cu noi celule. Tot atunci, Bisericii SF. Anton i s-a adăugat titulatura „a Puşcăriei”.
„La marele incendiu din 1847, stârnit chiar în prima zi de Paşti, au fost mistuite toate construcţiile din zonă, inclusiv Biserica SF. Anton a Puşcăriei. S-a refăcut doar Puşcăria, nu şi biserica, în amintirea căreia nu a rămas decât un monument. Hramul SF. Anton a fost preluat de Biserica Domnească din vecinătate. Iar cu trecerea timpului limba română s-a îmbogăţit cu un cuvânt nou: pușcărie, cu sens de închisoare, loc de detenție”, ne-a spus istoricul Dan Falcan, muzeograf al Muzeului de Istorie al Bucureştiului.
