Cu ceva vreme în urmă, am făcut un drum în Belgia pentru a cunoaşte un mare sculptor român, numitul Marian Sava. Aşa a început un proiect pentru o expoziţie itineranta in mai multe orase din Romania, dar unde trebuia sa punem si Galaţiul, locul de naştere al artistului. Pe acest fir, am ajuns la Dr. Dan Basarab Nanu, Manager, Muzeul de Artă Vizuală Galați. Am descoperit, cu mare bucurie un Om special.
Am început să comunicăm prin toate mijloacele posibile, inclusiv cele oferite de spaţiul virtual. Aşa a apărut şi ideea unui intrviu, la care domnul Nanu a răspuns, ca de obicei, cu o amabilitate dezarmantă.
Făcând acum concluziile vizitei din Belgia, observ că ele au fost uimitor de fructuoase, drept pentru care îmi fac iar bagajele pentru Bruxelles. Cu siguranţă, o să fie şi mai bine. Până unde ?
– În debutul acestui dialog, trebuie sa vă mărturisesc faptul că sunt impresionat de amploarea demersurilor dumneavoastră în lumea artei şi istoriei. În faţa unei asemenea personalităţi, reporterul se poate pierde uşor, dar eu nu vreau să scap ocazia unui interviu, aşa că lansez primul semn de întrebare. Domnule doctor, ce să fac dacă mă doare sufletul?
Şi pe mine mă doare uneori sufletul. Acum, mă doare sufletul că a murit Zoe Petre. Cred că cea mai simplă soluţie este să ne gândim la ceva frumos, ceva care să poată lua locul durerii.
– Aveţi numeroase studii dedicate icoanei. În momentul de faţă, cum vă apropiaţi de o icoană, ca un specialist, ori ca un credincios?
Pentru un credincios, în sensul plin al cuvântului, o icoană este o icoană indiferent de valoarea artistică. La mine, lucrurile sunt mai complicate. Încadrare cronologică, stil, manieră de execuţie, stare de conservare, modalităţi de valorificare expoziţională, includere în circuit ştiinţific.
– Cum vă raportaţi la Biblie?
Ca la un instrument de lucru.
– Lumea artistică este acum frământată de mai multe dispute. Una dintre acestea este între cei care apără necesitatea unei culturi tradiţionale, iar alţii doresc să sară direct la postmodernism, experimente, instalaţii şi aşa mai departe. Care este părerea dumneavoastră aici?
Aici lucrurile sunt clare. Am expus acest punct de vedere de multe ori. Nu poţi trece la experiment, la instalaţii, până nu ai epuizat toate mijloacele de expresie artistică. Întâi construieşti şi apoi poţi trece, dacă simţi nevoia, la defragmentări. Personal sunt îndrăgostit de Miro, Dali, Picasso. Am văzut cu ochii mei traseul clasic al acestor artişti până au ajuns la ceea ce îi defineşte acum.
– Care au fost oamenii care v-au marcat traseul prin viaţă?
Au fost mulţi. Fiecare are un loc bine definit în sufletul meu (asta ca să revin la prima întrebare a dumneavoastră). Fiind vorba de locuri în suflet nu se poate face o ierarhizare. Se poate face o enumerare succintă care nu înseamnă altceva decât o raportare emoţională de moment.
Va rămâne în mine tatăl meu, cel care m-a îndrumat spre domeniul unde încerc acum să mă identific, să mă găsesc. Ar mai fi Ioan Simion Mărculescu, artist plastic şi primul director al Muzeului de Artă Vizuală.
Acum, când încerc să mă concentrez, îmi sar în minte o mulţime de nume.
Răzvan Theodorescu, Mihai Mănescu, Cela Neamţu… mulţi foarte mulţi… Ştefan Ştefănescu (un colecţionar din Galaţi care m-a învăţat să înţeleg ce înseamnă un suflet strângător de vise frumoase), Puiu Creţu (muzicianul prin care am pătruns în lumea jazz-ului), socrul meu (colonelul Ştefan Ghica, mare colecţionar şi restaurator, dar şi cel care făcea cea mai bună pastramă de oaie din lume), Ion Limbidis
(restaurator acum “1000 de ani,, la Muzeul de Istorie Galaţi, cel care m-a învăţat bucuria împlinirii cioburilor într-un vas şi mi-a arătat ce înseamnă aventura gândului arheologic şi artistic), inegalabila profesoară care a fost Zoe Petre,… mulţi alţii…
– Dar cărţile mai importante ?
Răzvan Theodorescu – „Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii” (1550-1800).
Zoe Petre – „Cetatea greacă între real şi imaginar”.
– „Vârsta de bronz.”
Evident sunt mai multe lucrări care m-au marcat şi mi-am dorit să pot scrie aşa.
În ceea ce priveşte literatura de atmosferă sunt constant în privinţa modelelor din vremuri de demult.
Hemingway – „Fiesta”.
Steinbeck – „Joia dulce”.
– Unde şi cum vă vedeţi peste 10 ani?
Dacă sunt sănătos într-un muzeu nou şi, de ce nu? Într-o călătorie în jurul lumii.
– Care este cea mai importantă experienţă peste hotare? Sigur, veţi vorbi despre distincţia obţinută în Franţa, vă ascult…
Au fost atât de multe…
Organizarea participării României la „Salonul anului 2006” din Paris făcând echipă cu Gheorghe Anghel, Cristian Bedivan, Marin Gherasim, Cela Neamţu a fost un succes uriaş pentru Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi. La vremea respectivă s-a scris mult despre această aventură şi sunt o mulţime de informaţii pe net.
Ca experienţă, am să mă refer la începuturi, când nu ştiam aproape nimic despre organizarea unei misiuni culturale. Primele au fost la Trabzon, în Turcia, şi în acelaşi an la Paris, cu participarea Ministrului Culturii de atunci, Ion Caramitru, a Prefectului şi a Preşedintelui Consiliului Judeţean Galati. În Turcia am făcut 48 de ore cu un autobuz până în Trabzon. La Paris am plecat cu un autocar impreuna cu 40 de persoane însumând tot spectrul cultural al Galaţilor şi am obţinut o cazare undeva la periferie. Anvergura reprezentării de la Centrul Cultural – Paris a atenuat disconfortul. De atunci nu am mai făcut nici un rabat privind normalitatea deplasărilor.
– Relataţi câteva întâmplări amuzante. Una din facultate, una de la muzeu, una de la vernisajul unei expoziţii.
Facultate.
Ceva de râsul, plânsul.
Eram pe scenă la „Grigore Preoteasa”. Făcusem o montare având ca subiect răscoala din 1907. Ca să fim „Gică Contra” coloana sonoră era din Pink Floyd. În momentul în care rock-ul devenise obsedant a început să se zgâlţâie sala.Venise cutremurul din 4 martie.
Am scăpat şi am ajuns în stradă. Trotuarul se ondula. După ce s-a terminat zgâlţâiala m-am dus în staţia de tramvai să aştept ceva care evident nu avea cum să vină.
Am ajuns în cele din urmă în Grozăveşti la cămin. Soţia mă aştepta disperată. Evident toată lumea era afară, în curte de teama unei replici. Am stat cât am stat şi la un moment dat am realizat că pe pervazul fereastrei aveam nişte pastramă de mistreţ trimisă de la Galaţi. Am luat-o pe Katia şi am urcat în cameră, nu care cumva să se întâmple ceva, cu minunăţia culinară.
Muzeu.
Organizam expoziţia de bază la Muzeul de Istorie. Mi-a revenit să fac perioada 1918-1947.
Pentru fiecare poză trebuia să avem aprobarea de la Institutul de Istorie PCR. Am uitat exact cum se numea. Am ajuns cu celebra imagine „1 mai 1939” şi am explicat că pozele celor doi Ceauşeşti în mulţime sunt un trucaj penibil.
Răspunsul specialistului de la propagandă (era o figură):
“-Dragul meu, dacă cineva vrea să se facă de c…t cu orice preţ, lasă-l în pace!”
Vernisaj, expoziţie.
Este o întâmplare recentă de la ultima expoziţie din Muzeu. „Ex libris – Constantin Brâncuşi” sub curatoriatul lui Florin Stoiciu şi „Cinci ori Cinci”, Marius Barbone, Zuzu Caratănase, Gheorghe Dican, Ovidiu Ionescu, Florin Stoiciu – sub curatoriatul lui Zuzu Caratănase.
Expoziţia avea vernisajul programat la ora 18. În ziua cu pricina primesc vestea că lucrările vor sosi la ora 14-14.30. Evident, Muzeul a intrat în panică de la subsemnatul până la segmentul tehnic. Era vorba de 200 de piese din categoria „Ex libris” şi alte 2o de montat parietal şi 5 pe socluri. Piesele au ajuns la ora 15.
Barbone şi Ovidiu au venit la mine în birou. Zuzu a rămas în sală cu Gheorghe Miron, colegul meu.
După 15 minute Zuzu a venit şi el la mine şi mi-a spus: „-GATA – s-a rezolvat!” Eu am întrebat… „cum adică?”
„-Păi am panotat expoziţia. Apoi au apărut doamnele tale de la tehnic, cu nişte scări şi au spus că de acum nu mai este treaba noastră.”
La ora 16 expoziţia era perfectă.
Vernisajul a fost superb.
– Să ne oprim puţin asupra familiei. Ce ne puteţi spune despre soţie, fiică şi nepoată?
Soţia mea este un vis.
Fata mea este aidoma soţiei.
Nepoata mea este o teroristă care ne foloseşte drept jucării.
(paranteză) Acum câţiva ani au venit la Muzeu, Gheorghe Anghel şi Unda. Aveau nepotul cu ei.
Când am văzut ce poate face un copil şi cum se pot comporta nişte bunici am zis că nu se poate.
Acum constat că SE POATE.
– Ultima parte, vreau să o rezervăm muzeului pe care îl conduceţi. Ce are el în depozite ?
Sunt prezente creaţii ale artei româneşti din a doua jumătate a secolului XIX şi din secolul XX, mai ales în sensul identificării punţilor de legătură între prima şi a doua jumătate a secolului: Theodor Aman (1831-1891), Nicolae Grigorescu (1838-1907), Theodor Pallady (1871-1956), Gheorghe Petraşcu (1872-1949), Octav Băncilă (1872-1944), Ştefan Popescu (1872-1948), Jean Steriadi (1880-1956), Camil Ressu (1880-1962), Iosef Iser (1881-1958), Marius Bunescu (1881-1971), Ion Theodorescu Sion (1882-1939), Nicolae Dărăscu (1883-1959), Nicolae Toniţza (1886-1940), Ştefan Dimitrescu (1886- 1933), Rudolf Schweitzer – Cumpăna (1886-1975), Dumitru Gheaţă (1888-1972), Lucian Grigorescu (1894-1965), Vasile Popescu (1894-1944), Henri Catargi (1895-1976), Alexandru Ciucurencu (1903-1977), Ion Ţuculescu ( 1910-1962), reprezentanţi ai avangardei româneşti (Victor Brauner (1903-1966), M.H.Maxy (1895-1971), Mattis-Teutsch (1884-1960), Marcel Iancu (1895-1984), etc..).
Dar cea mai însemnată parte a patrimoniului şi a expunerii permanente a muzeului o constituie operele realizate în perioada 1967-2o17.
Personalităţi de renume ale picturii şi sculpturii contemporane româneşti, reprezentate prin creaţii de o valoare recunoscută pe plan naţional şi internaţional sunt prezente pe simezele muzeului: Horia Bernea, Ion Nicodim, Ion Salişteanu, Ion Alin Gheorghiu, Octav Grigorescu, Georgeta Năparuş, Marin Gherasim, Paula Ribariu, Ştefan Câlţia, Gheorghe Anghel, George Apostu, Ovidiu Maitec, Napoleon Tiron, Mircea Roman, Cristian Bedivan, Alexandru Nancu, etc…
Colecţiile de pictură, sculptură sunt completate de colecţia de grafică (Wanda Mihuleac, Marcel Chirnoagă, Mircea Dumitrescu, Dan Erceanu, George Leolea, etc..) şi de artă decorativă ( Ana Lupaş, Şerbana Drăgoescu, Mimi Podeanu, Cela Neamţu, Riţi şi Peter Iacobi, Şerban Gabrea, Costel Badea, Radu Tănăsescu etc..) realizate de mari creatori români ai secolului XX.
Dintre numeroasele donaţii făcute de artişti muzeului se remarcă prin valoarea şi amploarea lor trei dintre acestea: ”Idel Ianchelevici” (1909-1971), sculptor belgian de origine română, ”Georgeta (1910-1994) şi Constantin Arămescu”(1914-1966), artişti americani născuţi la Galaţi şi donaţia „Roth-Ionescu” cuprinzând opera Lolei Schmierer Roth (1896-1971), pictoriţă care a contribuit la configurarea tradiţiei culturale a Galaţiului. Ele imbogaţesc patrimoniul muzeului cu un număr de peste 400 de lucrări de pictură, grafică şi sculptură.
Muzeul de Artă Vizuală Galaţi înseamnă pe lângă patrimoniul incontestabil aceea deschidere unică către VIZUAL în accepţia sa cea mai largă – atelierul tânărului plastician, spaţiu de creaţie pentru zona experimentalului în comunicarea prin artă, performance, interferenţa artelor, vizualul mişcării coregrafice, vizualul experimentului ambiental, vizualul freneziei muzicale, fără a mai pune în discuţie vizualul efervescenţei taberelor, simpozioanelor de creaţie.
În ceea ce priveşte anvergura activităţilor Muzeului de Artă Vizuală putem menţiona numai în ceea ce priveşte proiectele desfăşurate în plan internaţional privind promovarea artei plastice româneşti şi implicit a spectrului citatin următoarele misiuni culturale: 1997 – Turcia, Trabzon; Franţa, Paris, (Centrul Cultural al României); 1998 – Germania, Ulm; 1999 – Danemarca, Arhus; 2000 – Turcia, Alacati; 2001 – Italia, Veneţia (Institutul Român de Cercetări şi Studii Umanistice); 2002 – Franţa, Paris (Ambasada României); 2003 – Turcia, Istanbul; 2004 – Ungaria, Budapesta; 2005 – Austria, Viena; 2006 – Grecia, Salonic; 2006 – Franţa, Paris, (Le Salon de la Societe des Artistes Français); 2007 – Franţa, Pessac, St. Gaudens; 2008 – Franţa, Bordeaux; 2009 – Portugalia, Lisabona; 2010 – Belgia, La Louviere, Bruxelles; 2011 – Italia, Torino, Roma; 2012 – Silistra, Russe, Varna, Bulgaria; Olanda, Amsterdam; Israel, Ierusalim; 2014 – Coreea de Sud, Gjuwangiu; 2015- Anglia, Londra, Italia,Veneţia, Austria,Viena.
– Care sunt cele mai importante expoziţii din ultimii ani, ce vă propuneţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, ca manager ?
Expoziţiile se pot vedea – în extenso- pe www.mavgl.ro
Pe termen scurt, organizarea unui periplu expozițional al sculptorului Marian Sava,de origine romanâ,rezident în Belgia. A expus in toată lumea mai puțin în România.
Dorinţa mea cea mai mare,pe termen lung, este aceea de a se termina perioada de provizorat în care funcţionăm acum.
În concluzie- Muzeu NOU.
– Să ne prezentaţi acum colaboratorii dumneavoastră de la muzeul din Galaţi.
Mi-a plăcut formularea. Sunt colaboratorii, NU subalternii mei.
Sectorul muzeografi, restaurare, conservare.
Sectorul economic, administrativ.
Sectorul tehnic.
Despre fiecare aş putea scrie cel puţin câte un eseu.
Când spun despre fiecare nu mă refer la sectoare ci la colegi.
Dacă aş pronunţa acum un nume sau o serie de nume aş face o departajare între ei.
EI sunt ai mei şi EU sunt al lor.
Interviu rezilizat de Aristotel Bunescu
Fisa personala
Dan Basarab Nanu s-a născut pe 19 aprilie 1954, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Istorie – Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1978). Din 2012, este doctor în arte plastice şi decorative (cu teza „Artă şi arheologie în zona Galaţi, epoca premodernă şi modernă”).
A fost profesor de istorie la Şcoala nr. 13 (1978-1981), apoi muzeograf la Muzeul de Istorie (1981-1994), şef secţie la Muzeul de Istorie (1994-1997), consilier şef la Inspectoratul Judeţean pentru Cultură (1997-2001), director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Galaţi (2001-2003), iar din 2003 conduce Muzeul de Artă Vizuală – director (2003-2009), respectiv manager din 2009 până în prezent. Este deţinătorul a două atestate – unul în muzeografie şi unul ca expert în bunuri cu semnificaţie artistică (icoane sec.XVIII-XIX).
