Mircea Năstase a lansat prin intermediul agenției noastre de presă, în zilele trecute, în cadrul a două interviuri bombă sau demne de un statut de Braking News, mai multe idei contra nedreptăților grave cu care se confruntă creatorii de artă.
Aceasta este motivația demersului nostru de a solicita din nou lămuriri cu miezul cel mai fierbinte al operei sale, tablourile – pamflet care pun degetul pe rană.
Totul este ca doctorul, dacă nu a plecat peste mări și țări la un salariu mai bun, dacă nu este anchetat, să vină mai repede, până nu moare pacientul…. Culmea este alta. Mircea Năstase este chiar… doctor cu acte în regulă ! Un doctor care pictează foarte bine.
Cum au apărut pamfletele printre tablourile dumneavoastră?
Pamfletele reprezintă o parte esențială din opera mea, cea mai originală. Ele nu pot să apară oriunde, ci doar acolo unde există motivație și caracter, la care se mai adaugă un simț fin al umorului. În pamfletele mele însă, umorul este trist, un haz al necazului consecutiv nedreptăților. Apariția lor era firească pe fondul sincerității, al verticalității și a trăirilor cumulate prin lipsa de concesii în fața aberațiilor. Este forma mea de a mă lupta cu mizeria morală, ironizarea în compoziții inteligente, fiecare având povestea ei din realitate.
În ce perioadă a-ți făcut primele pamflete?
Cred că primele lucrări sunt datate din 2013- 2014.
În ce măsură au reușit ele să atragă atenția asupra unor probleme grave din arta vizuală românească?
Pamfletele atacă o paletă largă de probleme nu numai din artă, ci din tot spectrul social. Este greu să mă pronunț în ce măsură au reușit ele să atragă atenția, nefiind prea mult expuse și aproape deloc mediatizate. La Alba Iulia este exclus să expun, în primul rând datorită lipsei unei galerii private profesioniste. Singurele spații de expunere aparțin administrației locale, ele aflându-se într-o stare cel puțin discutabilă și ținute mai tot timpul închise, una din ele (Galeria Municipală de Artă) cu concursul principal al filialei UAPR. Așa înțelege uniunea să-și exercite dreptul de ” utilitate publică” ! Numărul mic de galerii de artă din țară, iar cele existente fiind în majoritate spații de închiriat pereți fără marketing profesionist (galeriile gestionate de UAPR) face ca opera artiștilor să treacă realmente neobservată. Aceștia expun doar de dragul de a expune! Personal caut galeriile private considerându-le vitale în promovare, mai ales a pamfletelor.
Care este reacția privitorilor?
Destul de ambiguă! De cele mai multe ori, publicul este unul profan, lipsit de o cultură în domeniu. Ca atare, el nu poate cataloga aceste lucrări, uneori îi este imposibil și să le „citească”. Vedeți dvs. oamenii în ziua de azi, au devenit extrem de superficiali, ei nu mai vor să gândească decât dacă au ceva de câștigat, ori la pamfletele mele se pare că nu văd nici o oportunitate, deci după ce să-și mai bată capul?! Pe Facebook rareori trec de 10-15 aprecieri, de aceea am cam renunțat să le mai postez. Ce mă doare îi când văd câte-un kitsch ordinar care adună sute de like-uri. Asta mă face să cred că nu mai avem nici o speranță. Nu vreau să cad în pesimismul trăit de Buzura, dar aflându-mă zilele trecute la Cluj și intrând într-o librărie unde pe toate rafturile erau ticsite numai cărți cu vampiri și vrăjitoare, mi-am dat seama de ce nu suntem nici morți, dar mai ales nici vii.
Care este reacția celor vizați direct în pamflete pentru îndreptarea lucrurilor pe un făgaș normal?
Nu știu dacă există sau nu vreo reacție? Ștergerea paginii personale de pe Wikipedia sau faptul că nu mai pot expune în galeria din Alba Iulia pot fi sau nu considerate reacții, depinde cine se pronunță. Cert este că dacă există aceste reacții sub nicio formă nu sunt pentru îndreptarea lucrurilor. Toți cei care fac rău sunt perfect conștienți de acest fapt, doar că interesele îi țin departe de o îndreptare a acestora. Este și mesajul pe care l-am dat într-o lucrare – Eșecul de a gândii numai în favoarea ta- !
Care este reacția criticii de specialitate? Dar a colecționarilor? S-a vândut ceva?
Critica de până acum a remarcat pozitiv originalitatea lucrărilor, au fost situații în care însă a surprins tehnica abordării lor (uleiul pe pânză și colajul în detrimentul graficii). Unele lucrări sunt greu de „citit” și pentru critică, ele plecând de la experiențe individuale de viață, mesajul lor fiind mai greu de decriptat. (ex. Interiorul meu). În ce privește colecționarii, aici chiar nu vă pot răspunde, din simplul motiv că nu am întâlnit nici unul, până acum. Aceștia sunt puțini, iar cei de artă contemporană aproape inexistenți. Persoanele care mi-au achiziționat lucrări sunt amatori de artă, ar fi pretențios să-i numesc colecționari, iar achizițiile lor nu au fost din categoria pamfletelor. Au o percepție tradiționalistă asupra artei și nu cred că pot să vadă un pamflet într-o sufragerie sau într-un living, păcat!
Care a fost cel mai gustat pamflet al dumneavoastră?
Nu rețin să fi fost gustat unul în mod special, de fapt tocmai vă spuneam cât de puțin gustate sunt acestea. Vă pot spune în schimb de care sunt cel mai legat sufletește „Autoportret cu Mască” unde transmit un mesaj al cauzei eșecului valorilor în societate.
Dacă se vor îndrepta lucrurile și vor dispărea subiectele, cu ce vor fi ele înlocuite?
La cum „evoluăm” aveți impresia că se vor îndrepta lucrurile?! Eu nu-mi fac „griji” din punctul ăsta de vedere, de fapt în asta constă și parodia situației, trebuie să trăiesc aici ca să pot picta lucrări bune. Dacă trăiam în Elveția pesemne c-aș fi pictat văcuțe Milka. După cum v-am spus, cheia acestor pamflete este să ai un fin simț al umorului, drama apare însă când nu mai este cine să ți-l guste. În concluzie, într-o lume siliconată, avidă după kitsch și glam, pamfletele mele dadaiste, dar și lucrările excepționale ale multor artiști pe care i-am cunoscut pe Facebook, nu au nici cea mai mică șansă de apreciere. Ele trebuie să ajungă pe simeze profesioniste, puse în valoare de un marketing specializat, pentru un public de nișă, cunoscător și apreciativ, lucru pe care o uniune vetustă și cu metehne staliniste nu-l va putea face niciodată. La noi, lumea artei funcționează încă pe sistem neo-comunist având la bază, la fel ca muzicanții, pomenile atent selecționate de la primării și consilii județene, mai puțin nunțile, mijlocite de o uniune ce se definește prin statut „apolitică”. Dacă artiștii nu vor începe să-și îndrepte „cocoașa” precum fac scriitorii (o parte din ei), atunci să nu se aștepte ca arta lor să se așeze într-o matcă firească a valorii și a profesionalismului pe o piață de artă. Nimeni nu spune că nu trebuie să existe o uniune, dar aceasta trebuie radical reformată și să-și limiteze drastic atribuțiile, pentru că nu UAPR-ul te face profesionist (cum de 70 de ani propovăduiește) ci propria ta operă! În fața istoriei este singura legitimație care contează, restul ține de vanitățile și orgoliile fiecăruia.
Finalul interviului. Ce ar mai fi de spus ?
Doar sănătate interlocutorului și îndreptarea lucrurilor nu numai în arte, dar în tot sistemul politico – social.
Cititorilor fideli ori ocazionali numai bine din toată inima, pe curând!
-
Misterele Bucureștilor. Lucrare de M N
