Joaca de-a „hoții și bugetul”

La fiecare nouă rectificare a bugetului, imaginația sărăcuță a politicianului e stârnită, el închipuindu-și o tânără ţărăncuță pe care ar vrea s-o treacă puntea peste pârâu. Sigur că ține să facă asta ferindu-se să se ude el însuși, iar între timp s-o mai și ciupească prin părțile apetisante, fără să bage de seamă prostovanii de săteni, care altceva decât „dă-mi, dă-mi” nu mai știu.

Aşadar, ne mai jucăm o dată de-a banii, un „Bugetopoly”, ceva? O nouă imagine prinde contur. E mai degrabă o statuie de ghips, cocoţată pe-un cărucior de supermarket, care trebuie trecută pe sub arcada unui tunel. La intrare, cum s-au lăudat înainte de rectificare creatorii săi, părea o falnică doamnă înaripată, împărțind în stânga și-n dreapta pensii, lefuri, sporuri, prime, în fine, tot ce-i silit românul să viseze în campania electorală.

Numai că până la tunel s-a furat mult din nurii doamnei, aripi nu mai are deloc, iar de-mpărțit nu mai împarte nimic, ba chiar parcă ar mai lua câte ceva de la ăia cărora le-a tot promis că le dă.

„Cum facem, băi fraţilor?”, zice liderul partidului, cocoțat și el în cărucior. „Noi cu ce ne mai alegem dincolo, în partea cealaltă a tunelului?”

„Lăsați, Șefu’, îl liniștesc consilierii, înăuntru e întuneric și nu se vede ce facem. Până la ieșire, ne-aranjăm cu toate”.

Ei bine, la capătul galeriei, nişte gură-cască de cetățeni privesc ce-a mai rămas din statuie, defilând maiestuoasă în alt cărucior, unul de invalid, şi-şi scuipă-n sân: „Urâtă-i, Doamne!”

Atunci, unul mai căpos pune mâna pe telefon şi-l abordează pe senatorul pe care l-a votat. Românul, aşteptând ceva vreme pe fir, a acumulat rezerve impresionante de furie. Dânsul îi ridică demnitarului o problemă ce-l frământă de la un timp încoace: banii ţării, banii populaţiei. A reţinut, din discuţiile interminabile de la televizor, că pierdem niște miliarde de euro.

Binevoitor și optimist, senatorul, care a absolvit mangleala cum laude școala de aburit cetățeni furioși, îl liniștește iute. Mda, or fi niște miliarde, sau mă rog, ceva pe-acolo, nişte zerouri nici nu prea contează, că de-aia sunt zerouri, nimicuri. Și-apoi, niște miliarde ne-a făcut pe noi, băi nene?

Patriot ca orice politician, demnitarul are soluţii. Naţiunea îi va mulțumi îndată ce vom ieşi din minuscula jenă financiară. Sigur, nu se pricepe la termeni din ăştia, de specialitate, dar are bunul simţ al senatorului din popor. „Uite, spune el, iei bugetu’ şi-l suceşti o dată, cu faţa la popor, să fie transparenţă. Îi tragi niște taxe, niște impozite, ceva, mesteci vârtos în tevea, mai bărbiereşti pensiile de cincizeci de lei ale șmecherilor de țărani, mai sufli în accize, să se umfle, să arate bine… Câţi mai suntem noi acuma, vreo douăj’ de milioane? Ia un creion şi fă socoteala: dacă la atât strângi atât, atunci de la atât strângi ics. Ics egal cu produsul mezilor supra niște extreme. Regula-de-trei-vezi-cât-de-simplu-e?”

Miliardele parcă au răsărit din pământ. Cetățeanul rămâne cu gura căscată. Era atât de uşor, că nu-şi dă seama cum de nu s-a gândit. Abia așteaptă să-l mai voteze pe ăsta o dată…