Un coleg de clasă de prin generală descoperise „efectul de pod”. Generos, deși corijent cam la tot ce se putea, mi-a împărtăşit şi mie secretul. Nu dormise câteva nopți.

„Băi, am dat peste ceva genial. Simplu, da’ genial. Orice pod e mai lung dacă-l priveşti de jos, din albia râului, decât dacă-l priveşti de sus, de la un capăt.”

„Văleu! am icnit iluminat, chiar că genial. O să iei premiul întâi, Aurică. Zi mai departe!”

Colegul m-a privit mirat. „Mai departe ce? Asta-i tot.”

Curând, viaţa ne-a despărţit. Eu am mers la facultate, el la un partid, la tineret. N-e-am mutat în oraşe diferite. N-am mai avut nicio veste de la dânsul, însă ştiam că lucrurile n-au să se oprească aici. Citeam ziarele, urmăream ştirile la radio şi televiziune. Aşteptam titlul anului: „Extraordinară descoperire eliberează omenirea! Aplicaţiile efectului de pod rezolvă criza energetică mondială! Savant român câștigă Nobelul!” Eram sigur că Aurică se aruncase cu toată ardoarea în vâltoarea bătăliei pentru cunoaştere, că în toţi anii ăştia cercetase şi perfecţionase.

Mă pregăteam pentru seara când aveau să vină după el, să-l ia din garsoniera în care îşi desăvârşise descoperirea, pentru a-l duce la decernarea premiului. Limuzine, girofaruri, escortă de motociclişti. În mijlocul mulţimii isterizate, prin ploaia de flashuri, avea să mă zărească. Îmi făcea un semn, ca-n generală, când mă ruga să-i șoptesc.

Ne-am întâlnit ieri la o conferință plicticoasă. Era în prezidiu, elegant, durduliu, bine ras, trăznind de la o poștă a parfum bun. Citește textul integral AICI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 6 =