Un nou război rece prinde contur tot mai distinct, deși niciunul dintre marii lideri mondiali nu o spune la fel de direct și de brutal cum a făcut-o în 1946 Churchill cand vorbea de “umbre care, la Vest ca și la Est, cad asupra lumii”. Corectitudinea politică impune un limbaj soft.
În plus, cum niciun fapt de istorie nu se repetă identic și nicio comparație nu e perfectă, actuala stare de fapt a lumii prezintă diferențe apreciabile față de situația mondială imediat postbelică. Zonele de influență sunt incert delimitate, de procentaje convenite pe șervețele de masă nici vorbă, iar disputele asupra lor sunt în plină desfășurare. Churchil spunea, de pildă, că “de la Stettin pe Baltica la Triest pe Adriatica, o Cortina de fier s-a lăsat deasupra continentului”. Astăzi, o linie de demarcație atât de riguroasă nu poate fi aplicată Europei. Turcia este țară NATO, dar și cu înzestrare militară provenind din Rusia. Ungaria, țară NATO, are relații excelente cu Rusia. Și chiar Germania, de asemenea țară NATO, are o cooperare energetică cu Rusia care are imense implicații strategice. Iar țări din spațiul post-sovietic precum Ucraina insistă să intre în NATO.
Tabloul european, ca și cel internațional, oferă mai degrabă imaginea unui “mare puzzle”, cum îl definește raportul pe 2019 al Conferinței pentru securitate de la Munchen. ”Peisajul securității internaționale nu a mai fost atât de periculos de la colapsul Uniunii Sovietice. Experimentăm o schimbare epocală, în care o eră se îndreaptă spre sfârșit, iar pentru moment sunt vizibile doar forme brute ale unei noi ere geopolitice. Deși unele state sunt dispuse să mențină ordinea internațională liberală, este discutabil dacă acești actori – adesea tulburați de alte provocări de politică externă și internă – sunt capabili să își asume acest rol”, se apreciază în raport. Iar politologul rus Serghei Karaganov constata, în aceeași ordine de idei, că “se destramă vechiul sistem mondial și se formează unul nou. (…) Se va produce formarea a două centre de atracție: America plus și Marea Asie” Apreciere similară și în raportul de la Munchen, care constata “destrămarea ordinii internaționale liberale și intrarea în epoca unei competiții strategice SUA-China-Rusia, cu Europa în eșalonul secund”.
Se va produce așadar o restructurare geopolitică de anvergură planetară. Esențial este cum: printr-o confruntare pașnică, prin război rece sau prin război cald, fie el și hibrid? Din păcate, cel puțin în această faza, prevalează varianta războiului rece, altfel însă decât cel care nu se știe încă dacă s-a încheiat vreodată sau nu. Taberele în opoziție acționează atât la nivel global cât și în Europa, partea noastră de lume. Directorul Institutului francez pentru relații internaționale (IFRI), Thomas Gomart, observă că “nebunia din lume se resimte mai mult pe continentul european decât oriunde”.
Teatrul european al rivalității și competiției are în principal trei zone de operațiuni în regiunea central și est europeană: arealul baltic, arealul pontic și Balcanii. Se revine într-un fel la faimoasa teorie a lui Mackinder potrivit căreia “Cine stăpânește Europa de Est stăpânește inima lumii”. Este spațiul geografic dintre Germania și Rusia, pentru care s-au croit planuri și politici din interbelic și până astăzi, între care ideea Intermarium a lui Pilsudski, “cordonul sanitar” imaginat în anii 1920 de către Paris și Londra în față Rusiei Sovietice, propunerea Rapacki de creare a unei zone denuclearizate în centrul Europei, iar astăzi Inițiativa celor trei mari, Parteneriatul estic, flancul estic al NATO iar mai nou “nucleul dur” al Europei, care ar urma, după unii, să fie alcătuit din Grupul de la Vișegrad și tandemul Germania-Franța. (Nu trebuie trecute cu vederea nici înțelegerile dintre Moscova și Berlin atât din interbelic cât și astăzi, prin magistralele energetice ruso-germane.) Dar toate planurile de coagulare și securizare politico-militară a regiunii s-au dovedit până acum ineficiente (unele însă în vigoare și azi). Ba, mai mult, unele dintre ele au accentuat divizarea continentului și ostilizarea între statele din regiune sau față de altele (Pactul Ribbentrop-Molotov, Tratatul de la Varșovia-NATO).
Iar peste tot zbuciumul regiunii, răvășită în secolul trecut și de cele două războaie mondiale și de scindarea Germaniei și a Europei, s-a instaurat arhitectura de securitate și de cooperare a NATO și UE. Numai că Europa Unită a intrat și ea într-o criză internă și ar urma să se reconfigureze într-un construct cu mai multe viteze sau cercuri concentrice care ar periferiza din nou zona est-europeană. Politica Bruxellesului și a unor capitale vest-europene față de Europa de Est e criticată chiar și în Occident, deși această opinie nu este prevalenta. “Dacă credeau că pot integra țările din Est fără a ține seama de temerile lor geopolitice și identitățile lor culturale, cei din Vest s-au înșelat – remarcă politologul francez Isabelle Lasserrre. Prin dispariția URSS, extinderea UE a devenit o evidență morală, politică și culturală. Europa trebuia să devină un continent omogen, cu norme și cuceriri egal împărțite de toți membrii săi. Dar luna de miere nu a durat decât câțiva ani”. Unitatea europeană rămâne un drum de străbătut.
Într-un asemenea climat instabil și cețos, de căutări și eforturi (mai degrabă sterile), protagoniștii noului război rece, încă în faza incipientă, Statele Unite și Rusia, iar mai nou China, dar și Turcia, și țări arabe, își promovează propriile interese și politici. Excedate de mișcarea browniană a zonei și optând pentru ale regiuni ale lumii ca prioritate, și SUA, și Rusia au trecut în plan subaltern după 1990 regiunea mereu în dispută a Estului Europei. Recentul turneu în Ungaria, Slovacia și Polonia al secretarului de stat al SUA, Mike Pompeo, a fost un fel de mea culpa strategică a Washingtonului față de aliații lor est-europeni. “De prea mult timp, SUA au fost absente în regiune. Acest lucru nu este acceptabil. Rivalii noștri au umplut acest gol – a recunoscut înaltul demnitar american. Replica Moscovei a venit prompt, mai întâi dela ambasadorul rus la Varșovia, care a spus că sporirea prezenței NATO la frontierele Rusiei este un motiv de îngrijorare și “nu putem să nu reacționăm”.
În Europa de Est se prefigurează o nouă încercare de forțe ruso-americană.
Citește si: „Vestele galbene” ies pe stradă pentru a-l 14-lea weekend consecutiv
Un răspuns
Va multumesc pentru indemn dar ca „simplu martian”, educat in spirit traditional – romanesc cu mai putine „grade de libertate” exterioare egalitarismului etatist al vremii, nu prea mai pot rezona cu notiuni precum „politically corectness” si atat timp cat incep „sedinta” facandu-mi autocritica, consider la fel de corect ca si pentru ceilalti prezenti sa am si eu parte de o minima critica pe care sa o pot exprima fara teama ca ea poate fi interpretata prin intelesurile stricte, intransigente, „foarte” personale ale acelor entitati statale, grupuri economice, politice sau aliante militare, la care eu ma refer in comentariile mele.
Inainte de a analiza situatia politico – militara sau interesele ce animau natiile acelei vremi, trebuia sa acceptam ca situatia de atunci, cu o Europa distrusa fizic, cu „umbre” de populatii alunecand printre ruine, ale caror drepturi civile urmau sa fie in timp asamblate din piesele afumate de incendii si imprastiate in intreaga lume, cu ura din suflete si acele procese, de colaborationism, tradare (nu ma refer la Nurenberg) care pareau scenarii (indiferent pe ce parte a oceanului) din procese cu „iz” stalinist si asta pentru ororile razboiului au distrus, macar pentru acea generatie tot ce exista frumos, constructiv sau inaltator in mintile si suflete lor. Situatia „invinsilor” sau „invingatorilor” permitea acestora din urma (ca la sfarsitul fiecarui razboi) sa priveasca statele invinse ca pe niste obiecte pe „taraba” vremii. Iar impartirea „sferelor” s-a facut prin reprezentanti vestici timorati de virilitatea diavoleasca a reprezentantului estic, care pana la urma si-a impus vointa, acaparand teritorii europene, pana-n inima Berlinului.
Da, dar acest lucru a fost posibil datorita razboiului, dinamicii si aliantelor de parcurs (cu o URSS, Italie, de ce nu si o Romanie temporar pro-naziste) dar si a politicilor uneori duplicitare si in final a pierderilor reale sau simbolice, ale vestului in fata esticilor.
Vestul a dorit cu disperare sa-si pastreze modul de viata, filozofiile existentiale, drepturile acordate, traind in timpul negocierilor si mai ales dupa incheierea fatidicului acord, intreaga deznadejde a „parintilor” care nu-si mai pot apara „fii”, lasati pribegi si fara aparare, fara perspectiva de progres viitor (nici chiar de viata). Cred ca a fost cea mai barbara, sinistra, absurda, inumana „intelegere” din istoria moderna a lumii. Estul a dorit sa impuna pentru „popoarele lui” un nou model doctrinar economic, militar, social, comportamental, de sorginte marxista dar „adaptat si simplificat” in functie de „necesitati” si utopiile „moderne” ale „dictatorilor luminati”.
Astazi, exceptand zonele energetice cu potential strategic din Orientul Mijlociu si nordul Africii, pare a fi pace.
Nu si in intentiile SUA care-si doreste o „apropiere personala mai mare” fata de Rusia, exprimata prin avanpostul inaintat numit Deveselu care, initial fusese proiectat spre amplasare in Polonia dar Lech Kaczynski, geamanul presedinte decedat la Smolensk, atent la „respiratia placuta” a Germaniei din acea perioada, a refuzat (cum sa aduci asa de aproape de „inima” Europei un dispozitiv cu „proprietati” discutabile si fara controlul comun al NATO) personal considerand ca daca „scutul” ar fi fost amplasat in Polonia, Rusia ar fi fost mai ponderata in rationamente de aparare, solicitari si actiuni. De ceva vreme, fratele geaman mai mic Jaroslaw Kaczynski, presedintele partidului Lege si Dreptate, aflat la guvernare (PSD-ul lor), dupa presupusa „asasinare” a fratelui nu s-a mai „dedulcit” la „ocheade suave” cu Berlinul, aparator „de taina stiuta” a „asasinului”. Iar Berlinul (nu neaparat), prin actiuni UE, a cam „fugarit” noua legislatie nationala adoptata in „tara” lui Jaroslaw (nu insist) care a avut o reactie „taman” nepotrivita cu „acceptabilitatea strategica” europeana dar mai ales cu cea a personajului considerat „asasin de frate geaman”, adica a dat acordul pentru instalarea in Polonia a celui de-al doilea scut (eminamente american).
Rusia (probabil in mod justificat) se simte amenintata de un scut actual, functional si unul viitor iar „povestile” legate de un scut de „aparare” sunt anulate de intrebarea fireasca: „de ce ar avea SUA (aceste scuturi nu au zici o legatura cu apararea comuna europeana, adica fara legatura cu NATO) nevoie pentru apararea ei nationala de 1–2 scuturi amplasate in Europa de rasarit?” si „adrisantul” chiar nu este o clasa din „ciclul primar”. Raspunsul se gaseste in „frustrarea” SUA legata de rezultatele „nationale” „obtinute” dupa caderea URSS si destramarea CAER si a „cortinei” si asta in relatia ei directa cu „partenerii” economici europeni (care, printre altele au amanat pana la „calendele grecesti” semnarea unui „acord de liber schimb”) si asta in relatia cu „partenerii” ei militari europeni (cu contributii „nesatisfacatoare” la bugetul comun al NATO, macar) si care (partenerii) si-au vazut fiecare de „interesele personale”, si-au intarit „suprastructura statala comuna” numita UE si se afla astazi in situatia reala si clara in care ei, „partenerii” isi pun „intrebari” (deocamdata retorice) legate de alternativa unei aparari proprii a Europei, „uitand” de „planurile Marshall” si alte elemente care „unesc” vechea relatie transatlantica. As indrazni sa spun ca „lumea noua” astazi, se simte chiar tradata de conglomeratul ” lumii vechi” si poate (de aceea) si-a creat o relatie vie (macar militara) cu (deocamdata singurul) acel „egal” cu care poate discuta, la acelasi nivel, in sezut sau in picioare.
Este cert ca SUA, prin extinderea capacitatilor militare (reale si in proximitatea Rusiei) a facut primul pas si este de asemenea cert ca rusii s-au opus, pastrand totusi „momente prelungi” de tacere si inactivitate de „raspuns”, considerand ca, explicate „lucrurile” vor lua o „forma” acceptabila ambelor parti, mai ales tinand cont de faptul ca in programele spatiale, cel putin, SUA si Rusia au proiecte comune. Rusii au incercat sa-i indeparteze pe americani si de „concepte” precum avanpostul de la Deveselu dar si de cele legate de extinderea NATO. Aici, ca rationament personal nu cred ca Ucraina (in „forma” ei actuala) va putea fi vreodata membra a NATO si numai pentru ca o granita NATO – Rusia nu se mai accepta de catre Rusia, care „intreprinde” sau „va intreprinde” tot ce este sau va fi necesar pentru zadarnicirea acestor „proiecte”.
Si vedem astazi (ca raspuns) intentia Rusiei care „muta” geostrategic si in oglinga prin „plasarea” a doua bombardiere TU – 160 in Venezuela, la care s-a adaugat un grup naval iranian care sa-l sustina pe „omul” lui Chavez. „Masuri” de tip „portocaliu” au tot fost „implementate” in Venezuela ultimilor 2-3 ani, avand ca scop indepartarea lui Maduro si aducerea unui presedinte care sa serveasca in continuare, interesele „stapanului” Americilor. Nu s-a reusit, chiar daca se mediatizeaza intens opozitia de la Caracas (inclusiv astazi cu avioane SUA cu „ajutoare” sper, cu cele necesare pastrarii vietii), la granita Columbiei (vezi droguri), cu Venezuela iar acestea sunt doar „niste” reactii la marea „mutare” a Rusiei.
Se doreste un troc intre „granzi”, asa cum a fost si cu „criza” rachetelor din Cuba. Vom vedea daca acest „duet” Putin (ce e mai vechi) si Trump (new entry) vor avea abilitatea necesara detensionarii acestei situatii
Dupa opinia mea, al doilea razboi rece, purtat intre aceiasi SUA – Rusia, (si care nu au fost surclasati de ultimele trei decenii), s-a reinstaurat dupa „11 septembrie” si mai apoi dupa vizita lui George Bush junior in Rusia unde a solicitat si i-a cerut lui Putin iesirea comuna din tratatul ABM. Putin l-a refuzat (probabil) politicos si argumentat, fapt care l-a facut pe Bush sa „contracareze” atitudinea de-a dreptul „provocatoare” a unui jurnalist din staful acestuia (care uita „prieteneste” ca se afla la Kremlin – Moscova) afirmand textual posibila explicatie a refuzului „Am simtit sufletul acestui om…”. Cert este ca dupa acest episod, SUA a iesit unilateral din tratatul ABM, actiune care i-a permis o libertate de actiune militara individuala (fara a incalca vreun tratat) mult sporita si pemitandu-i sa actioneze pe doua fronturi simultan, adica sa poata invada Irakul.
Sau poate el (razboiul rece) a fost regandit chiar de Eltin, revoltatul de pe tanc care a inteles inca de pe atunci „rolul” carismaticului Gorbaciov in distrugerea celui mai mare si mai longeviv imperiu, Eltin, cardiacul alcoolic, operat de by-pass, cu „valiza nucleara” legata cu catuse de mana stanga, caruia ii canta Bill la saxofon iar el dansa ca un adevarat „urs” rusesc. Dupa aducerea lui Putin la „putere” s-a vazut clar ca Eltin a dorit (macar pentru „divinitatea” si poate pentru posteritate) sa-si „spele” pacatele, multe, create in vremea acelui executiv „unic”, in care Rusia a fost „transformata” (direct sau indirect) si adusa in preajma razboiului civil la nivel national. Din ziua in care Putin a devenit presedinte interimar, in decembrie 1999, dupa 11 ani de dezmat generalizat, s-au prefigurat intr-un mod mai mult sau mai putin etalat, frustrarile imperiului rus si reafirmarea dorintei lui (mai intai timida) de revenire la vechea formula de aliante si puteri.
Intre timp Rusia pierduse in Europa „state prietene”, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia (impartita), Iugoslavia (impartita), zona baltica, Bulgaria si, de asteptat Romania, adica exact acel spatiu „tampon” militar – economic care permitea, ca o punte de echilibru (asta privit dinspre rasarit) atat intreteserea economica a „lumilor” cat si imposibilitatea intalnirii „nemijlocite” dintre fortele armate. Pastrasera insa doua „capete de pod”, Kaliningrad si Transnistria. Dupa „debarcarea” lui Ianukovici, Rusia a inteles ca „miza jocului” incepe sa devina periculoasa, aproape invaziva sau macar „prea apropiata”. Dupa „razboiul” din Crimeea si anexarea acesteia, vestul a inceput sa inteleaga ca extinderea sa a cam luat sfarsit iar „revoltele” din bazinele carbonifere Donetsk si Lugansck reprezentau puncte clare de reper care au solicitat o retragere „inteleapta” pana in 2030. Podul peste stramtoarea Kerci este un act tipic de razboi „rece” indreptat impotriva unui „potential dusman, aliat – vestic”, prin aducerea la statut de inutilitate existentiala a flotei ucrainiene (care este la origine, tot ruseasca) cantonata in marea Azov si care nu mai poate iesi niciodata din acea mare deoarece nu mai „incape” pe sub pod (pe tronsoane importante inaltimea intre luciul apei si baza podului este de opt metri). Asta da razboi rece „pozitiv”, care „prinde contur tot mai distinct”, cum bine spuneati la inceputul articolului.
Referitor la China, nu cred ca se califica ca „piesa” pe tabla „scurta” de sah intr-un razboi rece disuasiv militar, decat intr-o alianta cu una dintre cele 2 puteri nucleare existente. Din punct de vedere economic, „cel mai mare PIB”, nu inseamna in mod neaparat si cea mai mare economie, avand nevoie de un mai accentuat nivel de control al pietelor si extinderea acestora, ceea ce apartine, deocamdata, viitorului. O angrenare chineza intr-un parteneriat strategic – militar cu SUA nu poate fi conceputa si daca (prin absurd) „ar fi”, ar conduce la „stari” inimaginabile d.p.d.v. politico – militar, care ar duce (cel putin) destramarea NATO, ar aduce Europa si Rusia la aceasi masa si am intrebari in ce orizont de timp ar fi ocupate rezervele de petrol si gaz din Orientul Mijlociu (varianta nu poate luata in discutie). Parteneriatul energetic + alte resurse (intre care si apa potabila) actual cu Rusia, pe langa neutralitatea militara in afara acelei „bule” de interese care este Marea Chinei (si unde este oarecum sustinuta de Rusia si contestata de America si aliatii zonali), inclina balanta mai repede (dar numai „in extremis”) spre o posibila alianta militara cu Rusia (dar ma indoiesc ca se va ajunge atat de departe).
Inzestrarea militara a Turciei cu sisteme rusesti S 400 (nu sunt inca livrate) va impune (de fapt a impus) activarea legii CAATSA si deja in bugetul pe 2019 se prevede „oprirea participării Turciei la programul de avioane de vânătoare F-35”. Rusii si turcii au purtat mai multe razboaie decat alte natii, se cunosc bine, se apreciaza (turcii sunt un pic mai imprevizibili) si cred ca daca UE nu primeste Turcia (greu de acceptat) acestia vor ramane o vreme impreuna.
Iar pentru noi romanii, ca politica externa actuala, nu cred ca este „sanatos” sa ne punem toti „sacii” in aceeasi „caruta”, chiar daca este „incapatoare”.
Oricare dintre variantele le exprimam mai sus (pana la urma doar „jocuri” de cuvinte) ar crea polarizari nemaiintalnite pana astazi, neexperimentate si posibil, total distructive. Nu cred. Singura posibilitate experimentata si viabila este pastrarea „status quo – ului” din razboiul rece (intre cele doua mari puteri nucleare), revenirea la tratatele denuntate, diminuarea disuasiunii prin cresterea arsenalelor inutile si daca mi-as dori ceva ar fi acea minunata colaborare intre aceste puteri militare, cu interese exprimate si acceptate de ambele parti, si care impreuna sa participe la dezescaladarea conflictelor, nu sa se provoace in permanenta.