Lumea naturală vibrează, dând semne de neînţeles, în timp ce în lumea omenească, neobosind, călăii trudesc…
Întrezărind ceea ce văzut altfel, l-ar putea orbi, omul contemporan ajunge s’atingă punctul extrem. Şi atunci, banala întrebare pomenită în titlu – ce este ezoterismul ? – induce o alta fundamentală: există o taină a lumii ?
Oare cine nu s’a întrebat dacă ea există sau nu? Iar dacă da, cine sunt păstrătorii? Cum o putem împărtăşi? Cum ajungem la ea?
A ne întreba asupra tainei echivalează cu a ne întreba asupra noastră înşine.
Dar inteligenţa nu poate merge dincolo; se întoarce, revenind asupra ei înşişi, repliindu-se asupra propriilor limite. Ea poate însă, să-şi fixeze un temei, să-şi stabilească o temelie.
Omul care-şi pune întrebarea despre taina lumii, atinge umanitatea însăşi, dar o şi părăseşte repede: fie că renunţă la ea, tinzând în jos; fie că o depăşeşte, năzuind în sus. Statutul de om este însă, între sus şi jos, dar niciodată în sus sau în jos…
Ezoterismul asta înseamnă: a merge până la capătul gândirii pentru a se găsi pe sine în centrul ei, iar apoi, din nou, a se avânta din acesta spre margini. De fapt, acest centru conţine tot ansamblul. (Dincoace şi dincolo, cis şi trans ajung să coincidă…)
Ezoterismul rezidă până la urmă tocmai în întrebarea, dacă fiinţele au – fiecare şi toate laolaltă – vreun sens.
Taina nu e inaccesibilă, e în viaţă; ea trebuie străpunsă, ajungându-se finalmente ca să se şi vadă sensul acela. Este punctul de inflexiune în care se opreşte gândirea şi de unde începe meditaţia.
Ezoterismul înseamnă tocmai atingerea în această viaţă, a unui alt tărâm, înseamnă a simţi în mijlocul său extremitatea, a accede aici şi acum, la realitatea primă şi deopotrivă, ultimă.
Începutul şi sfârşitul
Sunt a filei două feţe,
Vede’n capăt începutul
Cine ştie să le’nveţe.
(Mihai Eminescu, Glossă)
Fiind vorba de o tentativă şi nu de o tentaţie, este momentul să dăm un răspuns deocamdată provizoriu, la întrebarea noastră iniţială, precizând că într’o accepţie sumară, ezoterismul se referă sub aspect teoretic, la o doctrină metafizică, care, secretă fiind, presupune organizaţii iniţiatice, utilizând drept limbaj simbolurile, puse în mişcare în cadrul unor rituri, iar sub aspect practic, – o serie de tehnici spirituale, rezervate unei comunităţi restrânse.
Fără a avea ambiţia de a degaja ideea generală şi abstractă de ezoterism, putem să-l definim şi mai pe scurt, drept o învăţătură rezervată, în cadrul unui grup sau al unei şcoli, unor discipoli selecţionaţi după anumite criterii.
Nu putem încheia fără a preciza şi termenul de exoterism – un ansamblu de învăţături care se adresează înţelegerii tuturor, având un caracter public. Accesibilitatea se datorează şi unei prelucrări particulare, care atinge uneori perfecţiunea artistică.
În general, fiecare formă tradiţională, desprinsă din Tradiţia primordială, încă din epoca arhaică, are în componenţa sa un exoterism specific, care la rândul său, conţine un nucleu interior format din ezoterismul corespunzător.
De aceea, este corect să se atribuie ezoterismului câte un adjectiv particularizant (de pildă, ezoterism iudaic, creştin sau islamic etc.) şi este impropriu a utiliza formule cu adjectivul ezoteric (de pildă, iudaism ezoteric, creştinism ezoteric sau islamism ezoteric etc.).
Deşi exoterismul are o sferă mai largă decât religia, în mod obişnuit, în uzul curent, se contrapune exoterismul religios, doctrinei ezoterice, nu în sensul unui antagonism, ci, mai degrabă, al celui unui complementarism.
Ezoterismul, detaşându-se de cultură, se exprimă printr’un limbaj propriu. Pe de altă parte, ezoterismul presupune exoterismul, ca un pandant necesar. Relaţia nu e strict reciprocă, uneori, întâmplându-se ca exoterismul să nege ezoterismul, în numele unei „sănătoase“ raţionalităţi.
Afirmat ca un complement al ezoterismului şi negat ca un contrariu al său, ar fi interesant de văzut, şi cum exoterismul redă ezoterismul…
