O „tabletă” publicată de Tudor Arhezi în Gazeta Literară din 15 noiembrie 1962, intitulată „Mozaicuri„, semnala existența unei opere în curs de realizare și, în egală măsură existența omului care opera în condiții extrem de dificile. Aceast gest face parte din acele rare acte publice menite să atragă atenția asupra unor oameni de mare valoare care au trăit și au lucrat sub regimul comunist la limita inexistenței sociale.
Mărturiile despre viața și opera lui Victor Agapiescu sunt rare și nu mai pot lumina misterul opac care s-a așternut și închide pe vecie opera atât de stranie a acestui român exilat în Elveția, în 1968 și care a plecat dintre noi în 1991.
Cititorul acestor rânduri va înțelege de ce opera și viziunea acestui om a fost și va rămâne dificil accesibilă pentru mentalitatea vremurilor nostre, pentru universul mintal al omului prigonit de o modernitate cel putin distanțată, dacă nu chiar ruptă, de idealuri de ordin spiritual.
Existența însăși a vieții spirituale depinde de calitatea și de intensitatea efortului de a transmite, integral și critic, roadele culturii și ale artei. Ne separăm de convenții comode și de conformism numai atunci când recunoaștem excepția, calea dificilă, lucrarea de creație solitară și temerară a acelor oameni rari care deranjează confortul și uzanțele banale ale cadavericelor certitudini.
Azi ni se pare dezamăgitor refuzul unor contemporani de a face un efort real de înțelegere a operelor marilor creatori români rămași în țară sau al operelor celor din diaspora românească de pretutindeni. Poezia lui Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, opera filozofică a lui Vasile Lovinescu, teatrul lui Eugen Ionescu, opera genialului gânditor Emil Cioran, muzica lui George Enescu, uluitoarea creație sculpturală a lui Constantin Brâncusi, nu sunt decât câteva exemple. Ce se poate spune despre refuzul tragic al culturii la care asistăm, refuzul memoriei… Ce se mai poate spune despre rătăcirile și confuziile ideologice, despre derivele totalitare ale fascismului anilor din preajma razboiului și ale comunismului instaurat de sovietici după război sau despre colaboraționismul artiștilor și intelectualilor epocii sau despre ateismul acestora impus unei Românii creștine de doua milenii? Uităm prea des că suferințele morale și fizice, dezolarea și indignarea, au lovit fără alegere pe toți cei „exilați” de comunism în propria lor țară sau în lumea largă, diferenta fiind prea puțin semnificativă.
Victor I. Agapiescu s-a exilat în Elvetia în 1968 dupa un periplu dificil si foarte dureros în Turcia si în Italia; el a murit la Lausanne în 1991. A apucat sa vada în Craciunul anului 1989 începutul prabusirii dictaturii comuniste care acum se concretizeaza prin intarea tarii în familia ei europeana.
Nu stiu daca mai exista, pastrate în haosul care a distrus viata familiei lui Victor Agapiescu, reunita în Elvetia abia în 1972, cartoanele pe care erau lipite pietrele de mozaic de sticla facute între 1950 si 1968. Juxtapuse ton lânga ton culorile, aproape imperceptibil diferite, constituiau degradeuri care reconstituiau detenta curcubeului. De la perceptia în alb a culorii si pâna la disparitia ei în negru, de la Lumina la Tenebre, gamele cromatice demonstrau prin fragmente, dar cum altfel, ca dincolo de aparenta discontinuitate inerenta fragmentarii mozaicate, pasta de sticla colorata continuu, scursa fara întrerupere din cuptoare înclinate, pe masura ce sinteza o facea fuzibila si maleabila, constituia o „banda” cromatica spectrala fara discontinuitati de lungime de unda, o unitate a luminii.
Este imposibil de explicat sumar capacitates mintii acestui om de a guverna, autoritar si permanent, combinatiile chimice într-un proces ireversibil si în permenenta schimbare, care se produce la temperaturi cuprinse între 800 si 1300 de grade. Un inginer chimist care s-a specializat în acest domeniu al chimiei industriale stie sa faca sticla, transparenta sau opaca, de diferite culori mai mult sau mai putin „precise”. Victor Agapiescu a eliminat discontinuitatile cromatice ai a sintetizat astfel un curcubeu din agate de sinteza, descompunere cromatica infinitezimala a luminii solare vizibile. Nu stiu daca nu este singurul om care a reusit aceasta opera „poetica”, eminamente „filozofala” cum spuneau alchimistii în textele lor intitulate „trecerea culorilor luminii” (vezi Tratatele din Corpus Hermeticum). Realizarile lui Lomonosov sau cele ale sticlarilor de la Murano, din Germania sau Franta, sunt admirabile în creatia materialelor destinate artei dar pe alt drum, mult mai simplist si mai prozaic. Sintezele lui Victor Agapiescu erau destinate sa devina pietre de mozaic, smalturi ceramice, sticla de vitraliu, smalturi pe metale nobile sau obiecte.
Azi, o curioasa nostalgie admirativa face ca sunt numerosi cei care înteleg realmente tehnicile artelor focului sub forma mozaicurilor bizantine, ale celor de la Ravena sau Venetia si Roma, ori ale vitraliilor medievale din catedralele gotice. Inutil sa aduga ce stie orice român: mozaicul, ca arta a iconografiei ortodoxe este, alaturi de fresca, o specificitate a arhitecturii bazilicale crestine. Opera de cercetare si de realizare a lui Victor Agapiescu viza arta sacra din România. Patriarhul Iustinian Marina a dorit, ca si Tudor Arghezi, sa încredinteze tatalui meu constructia unui atelier al Patriarhiei Române. Nu s-a putut face o investitie în ambianta în care se traia atunci si proiectul a ramas un vis a celor trei.
Institutul Nicolae Grigorescu a facu appel la mine pentru acelas scop. Nu s-a putut concretiza nimic din cauza adversitatilor din lumea bucuresteana a artei acelei epoci. Eu am fost solicitat, dupa plecarea tatalui meu, fiind de notorietate ca stiam ce a facut el ca un ucenic care a crescut în atelierul din Calea Plevnei 136. Am fost angajat si concediat imediat de serviciul de cadre. Un oarecare tovaras, sef de cadre, mi-a spus ca nu pot fi angajat prin expresia justificativa „câte bordeie atâtea obiceie”. Am facut totusi vitralii împreuna cu Vanda Sachelarie Vladimirescu pentru hotelurile de la Saturn, Olimp si Venus si o replica a vitraliului existent de la pasajul Vulturul Negru de la Oradea.
Curcubeul, Arc de Alianta, pact divin care pecetluieste pentru noi relatia umanitatii Vechiului Testament cu Creatorul, este prezent în aspiratiile spirituale universale.
Artele antice ale focului, metalurgia, sunt în Evul mediu occidental, ca si în lumea larga, asociate alchimiei spirituale a carei expresie sublimata o gasim în credinta noastra ortodoxa.
Gasim referinte în cartea lui Mircea Eliade „Traité d’Histoire des Religions” publicata în 1949 dar, mai cu seama, în „Forgerons et Alchimistes” publicata în 1956 si în „L’Alchimie Asiatique” publicata în 1987. Cred ca toate au fost traduse în româneste. Tatal meu a facut parte din generatia care a fost formata înainte de barbaria comunista si îl cunostea pe Mircea Eliade înca din perioada în care Eliade era elev la liceul Sfântul Sava.
Textele biblice despre arhitectura sacra a Templului lui Solomon, imago mundi „saturata” de divin, despre modelul care a servit arhitecturii bazilicilor crestine, sunt fundamentale pentru întelegerea lumii spirituale din care ne tragem si în care înca traim.
Victor Agapiescu a coagulat lumina sub forma unui curcubeu de piatra de sinteza, un curcubeu imuabil si nu a dorit sa explice altfel decât prin munca lui de ce si-a consacrat viata unui proiect atât de ciudat si atât de putin „util” unei lumi deja aflate într-o profunda mutatie.
Dincolo de mituri si fabule, alchimia spirituala este o realitate a unui regim ontologic de esenta mistica, regim ontologic exprimat poetic sub forme artistice multiple: „Flautul Fermecat” al lui Mozart, „Pasarile Maiestre” ale lui Brâncusi, ca si „Coloana fara de Sfârsit”, culorile fara de sfârsit ale lui Victor Agapiescu, „Divina Comedie” si „Vita Nuova” ale lui Dante, „Afinitatile Elective” ale lui Goethe, apartin creatiei mai mult sau mai putin închise mentalitatii moderne profane, accesibile partial si uneori superficial. Putem adauga întelegera curenta, relativ superficiala, a simbolismului Mesterului Manole, sublimul poem mistic al poporului român.
Nu pot încheia aceasta pagina omagiala fara sa evoc meritele sotiei lui Victor I. Agapiescu, Auroara Paulina Agapiescu, pentru spijinul decisiv adus prin traducerea a mii de pagini de litaratura tehnica occidentala fara de care experientele tatalui meu nu ar fi fost posibile. Auroara Agapiescu stia mai toate limbile europene majore: germana, franceza, engleza, spaniola, italiana, toate atestate prin certificate ale Academiei Române. Era diplomata a Academiei Comerciale, cum se numea institutia înainte de razboi, sectia consulara. Si-a continuat studiile la Londra, la King College.
A facut 4 ani de matematici, studii întrerupte de razboi, si a fost studenta lui Gheorghe Titeica.
Text scris de Victor Viorel Agapiescu, Lausanne, Craciun 2006
