„Trenurile morţii“ sunt epilogul cumplit al nu mai puţin cumplitului masacru[1] care a avut loc la Iaşi, între 29 iunie („duminica ceea“) şi 1 iulie 1941, când au fost ucişi evrei cu miile. Este posibil ca sugestia iniţiativei să fi fost germană, dar, cu siguranţă, ea a fost împărtăşită şi acceptată de autorităţile româneşti. Rolul de iniţiator şi de organizator al masacrului a revenit SSI, condus de Eugen Cristescu şi Secţiei a II-a a M. St. M., comandată de col. Radu Dinulescu.
Încă din 18 iul. 1941, Eugen Cristescu plecase în Moldova, împreună cu tot Eşalonul I Operativ (160 persoane). Marele Cartier General se găsea la Roman, dar gen. Ion Antonescu se afla la Piatra Neamţ. Col. Radu Dinulescu a condus Secţiei a II-a din febr. 1941, până în 1943, când a fost trimis ataşast militar la Stockholm.
Iaşul era zonă militară de operaţie şi de aceea, se afla sub autoritatea gen. Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei 14 infanterie. Situaţia e însă mult mai complicată, datorită faptului că întreaga Armată română se afla în subordinea gen. von Schobert, comandantul Armatei a XI-a germană, al cărei cartier general era tot la Iaşi.
Gen. Ion Antonescu, cu toată megalomania sa, a intrat în război, în poziţia umilitoare de subordonat al acestui general german. (De altfel, participarea la război a României, alături de Germania, n’a fost precedată de semnarea vreunei convenţii militare…)
Von Schobert mai avea în subordinea Divizia germană 198, comandată de gen. von Rötig, Corpul de Armată XXX, comandat de gen. von Salmuth, precum şi Diviziile 13 şi 14 de infanterie româneşti.
Comandantul garnizoanei Iaşi era cpt. Hoffmann, iar col. Lupu, nou numit, era comandantul militar român al garnizoanei Iaşi, răspunzând de ordinea şi de siguranţa în municipiu, asigurând totodată şi reapectarea stării de asediu, deşi atribuţii pentru menţinerea ordinii în garnizoana Iaşi, avea şi Marea Unitate, respectiv, Divizia 14 infanterie, comandată de gen. Gh. Stavrescu.
Exista deci, o suprapunere în exercitarea autorităţii militare între germani şi români. În plus, existau şi autorităţile locale în funcţie: lt. col. de jandarmi Chirilovici, chestorul de poliţie, subordonat MAI şi col. Captaru, prefectul judeţului Iaşi, care avea atribuţii administrative şi de informare a MAI.
De aceea, în cazul masacrului de la Iaşi, se poate vorbi de o coparticipare româno-germană, responsabilitatea revenind însă, cel puţin formal, părţii române. Până la cercetările începute în 1945 şi terminate cu procesul penal care a făcut obiectul dosarului nr. 2946/1948, în nici un document oficial nu s’a dat vina pe nemţi şi nu s’a susţinut nicăieri ocuparea abuzivă curţii chesturii din Iaşi de către aceştia. Mai mult, fotografiile făcute cu acel sinistru prilej, de către Gheorghe Cristescu (fratele lui Eugen Cristescu, şeful SSI), însoţite de notele explicative redactate de Florin Becescu/Georgescu, director în SSI, au fost reunite într’un album trimis prin curier la Bucureşti, lui Mihai (Ică) Antonescu. A fost avansată cifra de 20.000 de evrei omorîţi, exagerare cu care au vrut să se laude în faţa vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri al guvernului de atunci. Comunicatul oficial din 1 iul.1941, menţiona executarea a 500 de iudeo-comunişti. În timp, numărul victimelor a oscilat între 4.000-8.000 de morţi. Federaţia Comunităţilor Evreieşti a susţinut în anii ’90, că au fost 12.000 de morţi. În arhivele militare, este consemnată cifra de 13.266 de evrei ucişi, care pare cea mai credibilă. (În Iaşi, locuiau cam 35.00 de evrei.)
Albumul respectiv conţinea doar două fotografii în care apăreau soldaţi germani şi români întinşi pe jos în stradă, notele explicative pretinzând că ar fi fost ucişi de focurile trase de evrei din case. În realitate, memoriul cu nr. 53/2 iulie 1941, înaintat generalului Ion Antonescu – „Conducătorul Statului“–, de către generalul de divizie Emanoil Leoveanu, directorul general al Siguranţei Statului, preciza – atunci când se referea la „tulburările ce s-au produs în Iaşi, între 27 iunie-1 iulie 1941“ – că, deşi germanii au pretins că ar fi avut 20 de morţi şi de răniţi (subofiţeri şi soldaţi), n-a existat nici un mort sau rănit din armata germană, subliniindu-se că prefectul jud. Iaşi, col. Dumitru Captaru a considerat reală cifra fictivă de 20 de victime, comunicată de cpt. Hoffman, comandantul garnizoanei germane Iaşi (Comandamentul Pieţii germane).
Referindu-se la „cauzele care au provocat această situaţie“ Leoveanu afirma: „părerea mea că acest simulacru de atentat este organizat după un plan conceput de cineva interesat şi [a fost] executat de legionari, în scopul de de a intensifica ura armatei germane în contra [sic!] populaţiei evreieşti şi [în scopul] de a se da [sic!] la devastări“. (Trebuie reamintit că după aşa numita „rebeliune“ de la sfârşitul lui ianuarie 1941, legionarii erau scoşi în afara legii.)
Leoveanu mai arăta că trupele germane şi-au luat libertatea de acţiune, ignorând dispoziţiile garnizoanei româneşti. În acelaşi memoriu, se recunoaşte că din cele două trenuri, ar fi murit 1270 de evrei, cifra reală fiind de 2715…
Documentele oficiale confidenţiale precizează faptul că nu s’au găsit dovezi care să ateste că evreii ar fi tras asupra militarilor români sau germani, negăsindu-se la precheziţii nici arme, nici muniţie.
În realitate, Eşalonul I Operativ al SSI, condus personal de Eugen Cristescu, a organizat cu ajutorul agenţilor recrutaţi de rezidenţa ieşeană a SSI, o serie de provocări în noaptea de 28/29 iun. 1941.
Simulările au fost făcute de conivenţă cu armata germană, ofiţerul de legătură fiind Hermann von Stranski, alias Alexandru (Sandu) Stavrescu, ataşat la Serviciul G (Germania), condus de lt. col. Constantin Ionescu-Micandru, amândoi participanţi activi la masacrul de la Iaşi. De altfel, Eugen Cristescu fusese în prealabil, la Piatra Neamţ, informându-l pe gen. Ion Antonescu, despre ceea ce va urma.
Pregătirea şi efectuarea masacrului de la Iaşi a fost opera Eşalonului I Operativ al SSI, sub conducerea personală a lui Eugen Cristescu şi a Secţiei a II-a a Marelui Cartier General (Marele Stat Major), comandată de col. Radu Dinulescu, secondat de lt. col. Gheorghe Petrescu.
Planificarea acţiunii fusese concepută de Eugen Cristescu şi de col. Radu Dinulescu, împreună cu reprezentanţii comandamentului german, folosindu-se informaţiile despre evreii din Iaşi, furnizate de Junius Lecca, şeful centrului de contrainformaţii din Iaşi, deşi însuşi Florin Becescu (alias Georgescu), director în SSI, venise pregătit pentru planul de exterminare al evreilor ieşeni, aducând cu el de la Bucureşti, toate dosarele evreilor şi comuniştilor din oraş.
Rezidenţa SSI din Iaşi era condusă de mr. Emil Tulbure, împreună cu cpt. Gheorghe Balotescu, încartiuiţi în comuna Bucium, de lângă Iaşi. În agentura lor, se aflau recrutaţi numeroşi legionari.
Cu toate că Eşalonul I Operativ al SSI n-avea misiuni executive, ci doar informative, echipele conduse de col. Grigore (Guţă) Petrovici, de lt. col. Constantin Ionescu-Micandru (şeful Serviciului G), de lt. col. Alexandru Proca (din Serviciului G), de mr. Emil Tulbure, de cpt. Gh. Balotescu, de Gheorghe (Gică) Cristescu, de Radu Silvestru (alias Petru Vernescu) şi de directorul SSI, Florin Becescu (alias Georgescu) au participat nemijlocit la omorîrea evreilor din Iaşi, împreună cu militari germani (în special, din SS), alături poliţişti, soldaţi şi civili români. De la Iaşi, eşalonul a plecat la Chişinău, unde, cu aceleaşi echipe, s-au comis alte omoruri, urmate de jaf. Eşalonul, rămas sub conducerea col. Ion Lisievici (şeful Secţiei de informaţii a SSI), a masacrat şi a jefuit evrei la Tighina, iar mai apoi, în Transnistria (la Tiraspol, la Odesa), în Ucraina, la Rostov, în Crimeea etc.
O fracţiune din eşalon, condusă de mr. Olteanu, înlocuit apoi de mr. Niculai Tomescu, a terorizat şi a jefuit populaţia evreiască din Cetatea Albă.
Col. Grigore (Guţă) Petrovici, sub pretextul că pleca în Germania să recruteze informatori dintre legionari, se ducea în Elveţia, ca să depună devize…
Referitor la „Trenurile morţii“
După masacrul de la Iaşi (29 iunie-1 iulie 1941), numeroşi evrei supravieţuitori au fost evacuaţi la gară, din dispoziţia gen. Stavrescu, comandantul Marii Unităţi, resprectiv, Diviziei 14 infanterie. Ulterior, el a susţinut că ar fi vrut să curme asasinatele, scoţându-i pe evrei din oraş. În acest scop, l-ar fi anunţat pe col. Dumitru Captaru, cerându-i să obţină, prin intermediul chestorului delegat, lt. col. Constantin Chirilovici, şi încuviinţarea Ministerului Afacerilor Interne, respectiv, a Subsecretarului de Stat al poliţiei, gen. Ion (Jack) Popescu, care, drept urmare, a dat ordinul telegrafic cifrat nr. 4.586/30 iunie 1941, aprobând evacuarea. Totuşi, se pare că dispoziţia a venit şi mai de sus, după cum rezultă din răspunsul nr. 8.820/13 septembrie 1941, al Cabinetului Secretariatului General al Ministerului Afacerilor Interne, la adresa nr. 26.880/1941 a Parchetului Curţii Marţiale al Comandamentului II Teritorial:
„Am onoarea a vă comunica că Prefectura judeţului Iaşi, cu raportul telegrafic nr. 1.052 din 29 iunie a. c., ne face cunoscut că dl. Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri [Mihai (Ică) Antonescu] a ordonat ca populaţia evreiască din oraşul Iaşi să fie evacuată cu bărbaţi, femei şi copii, evacuarea făcându-se pe grupuri, un transport fiind îndreptat la Tg. Frumos şi altul la Podul Iloaiei. Prefectura judeţului Iaşi, cu raportul telegrafic nr. 1.063 din 30 iunie 1941, raportează că Comandamentul german nu permite ca transportul de 2.530 evrei evacuaţi din Iaşi să fie debarcaţi la Tg. Frumos. Faţă de această situaţie, conform dispoziţiei dlui Ministru Subsecretar de Stat, s-a dat ordin Prefecturii judeţului Iaşi, ca acest transport să fie îndreptat spre Călăraşi – Ialomiţa.“ Semnează – pentru Secretar general – maior E. Pleznilă
Convoaiele de evrei au fost conduse la gara Iaşi, de către gardieni publici şi poliţişti, cărora li s-au alăturat şi un grup de militari germani, însoţit de două tanchete.
În dimineaţa de 30 iun. 1941, au fost îmbarcaţi samavolnic într’un tren care a mers până la Podul Iloaiei, 1902 evrei, escortaţi de gardieni publici şi de jandarmi, sub comanda comisarului ajutor C. Georgescu.
Evreii au fost înghesuiţi în 18 vagoane, deşi garnitura avea 30 de vagoane. (De pildă, într-un vagon au fost înghesuite peste 170 de persoane, din care doar 72 au supravieţuit, unul dintre aceştia având azi, 93 de ani.) În ultimul vagon, au fost încărcate 80 de cadavre ale evreilor omorîţi pe peronul gării Iaşi, prin împuşcare, prin înjunghiere sau în urma loviturilor cu ciocanele pentru verificarea roţilor.
Din totalul de 1902 evrei (e cifra consemnată în acte; în realitate, se pare că au fost 1970) au murit, din cauza condiţiilor inumane, 1194 (un ospătar, Malek, s-a spânzurat); plutonierul Ursache a coborît în gara Podul Iloaiei, 775 de evrei + 1 romîn, Traian Marcu, luat din greşeală. Trenului i-au trebuit 9 ore, ca să parcurgă cei 20 de km, câți erau de la Iaşi. Dacă s-ar fi deplasat convoaiele pe jos, ar fi fost cu siguranţă, mai puţine victime… Intenţia criminală este evidentă.
Procesul verbal a fost semnat, la 30 iun. 1941, de către Virgil A. Popovici, pretorul plasei Bahlui, dr. Ştefan Ionescu, primarul comunei Podul Iloaiei şi medicul şef al spitalului din localitate, cpt. Theodor Popa, comandantul sectorului de jandarmei din comună (Arh. St. Iaşi, fond Pref. Jud. Iaşi, dosar nr. 6/1941, vol. I, fila 38).
Evreii supravieţuitori au fost conduşi la sinagogă, de unde 25-30 de bolnavi au fost trimişi la dispensar. Restul au fost preluaţi de evreii localnici. Unii au lucrat vreo 9 luni la herghelia din Albeşti, unde curăţau grajdurile şi mâncau la cazan.
Pentru cel de al doilea tren, care a plecat din Iaşi şi a ajuns la Călăraşi, col. Captaru, prefectul judeţului Iaşi, a cerut col. Mavrighi, delegatul Marelui Stat Major, 50 de vagoane, dar 12 dintre ele au fost refuzate pentru că, fiind de vite, aveau aerisire. Cu o criminală premeditare, au fost preferate cele 38 de vagoane de marfă, care puteau fi închise complet, cu scânduri bătute pe dinafară. Au fost însă înghesuiţi în doar 33 de vagoane, 2.530 de evrei. Militarii germani au participat la această îmbarcare barbară.
Trenul a plecat spre Tg. Frumos, păzit de gardienii publici, conduşi de comandantul de sergenţi Ion Leucea [unul din puţinii achitaţi în dosarul nr. 2.946/1948]. După ce la 7 dimineaţa, a trecut fără oprire prin Tg. Frumos, trenul a ajuns la Paşcani, apoi la Lespezi, înapoi la Paşcani, de unde a ajuns până aproape de Roman, dar a fost reîntors la Paşcani şi de aici, în sfârşit, dirijat la Tg. Frumos.
Cpt. Danubiu Marinescu, locţiitorul comandantului garnizoanei, s-a opus debarcării, iar când a primit ordine superioare, a apelat la un ofiţer german şi a împiedicat deschiderea vagoanelor, cu excepţia a trei, din care au coborît cca. 200 de evrei, crunt bătuţi de gardieni şi de soldaţii germani, din iniţiativa comisarului Ion Botez. Au fost apoi conduşi la sinagogă, unde însă nu li s-a dat apă. Ajutorul de primar Dumitru Atudorei a jefuit evacuaţii.
Trenul a fost păzit de slt. Dan Ghiţescu, cu 100 de soldaţi din batalionul de căi ferate, iar în gară, evreilor li s-a vândut apă, cu câte 10.000 de lei căniţa…
Deşi din dispoziţia lui Mihai Antonescu, trenurile cu evreii evacuaţi din Iaşi, trebuiau să se oprească la Podul Ioaiei şi, respectiv, la Tg. Frumos, datorită opoziţiei comandamentului german, alertat de cpt. Danubiu Marinescu, s-a ordonat ca transportul să fie îndreptat cu destinaţia tocmai la Călăraşi.
În dimineaţa de marţi, 1 iul. 1941, s-au descărcat 654 de cadavre, cu ajutorul ţiganilor tentaţi de jefuirea lor. Întrucât nemţii nu îngăduiseră debarcarea evreilor la Tg. Frumos, abia la ora 16, trenul a plecat cu destinaţia Călăraşi, paza fiind asigurată de 30 de jandarmi veniţi cu un camion de la Iaşi, comandaţi de slt. Aurel Triandaf, ajutat de subofiţerul Anastase Bratu. La Mirceşti, s-au debarcat 327 de morţi, la Săbăoani, 172 sau 300, la Roman, 53 sau 55, la Mărăşeşti 10, la Inoteşti, 40. Pe parcurs, au împuşcaţi 2 evrei care reuşiseră să sară din mers.
Ajunşi la destinaţia Călăraşi, abia în dupăamiaza de 6 iul.1941, au fost debarcaţi în prezenţa autorităţilor locale, 1.011 evrei vii, 69 de muribuzi şi 25 de morţi.
Faţă de cifra oficială de 2.530 evrei îmbarcaţi iniţial la Iaşi, ar rezulta că ar fi fost 2552, dacă se adună morţii cu vii, deşi orice aritmetică este criminală în acest caz…
Vinovăţia românească nu poate fi compensată de acele câteva acte umanitare ale unor români de omenie, precum Viorica Agarici, în episodul din gara Roman. A da vina pe nemţi nu este decât o încercare lamentabilă de a eluda responsabilitatea autorităţilor române.
După cum se ştie, o cercetare istorică se întemeiază pe valorificarea surselor documentare. Pe de o parte, acte din arhive, pe de alta, mărturiile scrise sau orale ale celor care au jucat în epocă, un rol activ sau pasiv, având legătură cu evenimentele analizate.
Recursul la izvoarele din arhive este de neocolit, fără a fetişiza însă, documentul scris care este sec, impersonal, consemnând doar aproximativ realitatea faptică, în limitele unui schematism artificial, pasibil de stereotipie. Această documentaţie primară trebuie îmbinată complementar, cu mărturiile din presa vremii, cu memorialistica (jurnale, amintiri, evocări, interviuri etc.). Astfel de izvoare, inevitabil subiective şi parţiale, sunt o componentă necesară în cercetarea istorică. Desigur, în cazul masacrului de la Iaşi, inclusiv, epilogul tragic al „trenurilor morţii“, ambele categorii de izvoare trebuie examinate cu o prudenţă maximă.
Documentele de oficiale, dincolo de tipicul frazeologiei specifice fiecărei instituţii şi dincolo de monotonia rutinei funcţionăreşti, consemnează informaţiile de moment, prezentându-le cu un anumit grad de aproximaţie. Procesele verbale, rapoartele, comunicatele, înfăţişează de obicei, ceea ce se bănuieşte că le-ar fi plăcea superiorilor să audă…
Iată un singur exemplu semnificativ:
– în raportul nr. 1.042/29 iunie 1941, adresat cabinetului Ministerului Afacerilor Interne, col. Dumitru Captaru, prefectul jud. Iaşi, preciza: „După indiciile obţinute până în prezent [respectiv, când masacrul abia începea – nota noastră], se constată că se caută de către anumiţi indivizi, să se arunce vina asupra evreilor din oraş, cu scopul de a aţâţa armata germană şi română, precum şi populaţia creştină contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masă a acestora [subl. n.].“
Raportul continuă cu enumerarea măsurilor luate „pentru a preveni eventuale dezordini şi maltratări contra evreilor şi deci, să se dea loc la mari tulburări“. Cu toate astea, se ştie că masacrul a avut loc, înregistrându-se mii de victime…
În încheiere, Captaru preciza că faptele săvârşite de unii militari, cunoscuţi ca legionari, „mă îndrituiesc a face deducţii, atribuind aceste fapte unor elemente legionare, în unire eventual cu elemente comuniste“. (Este plauzibil, într-o oarecare măsură, ca şi aceste învinovăţiri să fie nişte explicaţii comode, fiind „la modă“…)
La foarte scurt timp, acelaşi prefect raportează din nou, cu nr. 1.081/2 iulie 1941, încheiind cu concluzia: „Din ansamblul cercetărilor şi informaţiilor, rezultă că tulburările care au avut loc la Iaşi, în zilele 28-30 iunie 1941, au fost provocate de evrei care, în marea lor majoritate, sunt comunişti [subl. n.], la care s-au adăugat şi unele elemente de comunişti străini. Scopul acestor tulburări a fost de a produce panică şi dezordine în spatele unităţilor aflate în luptă cu inamicul pe Prut. Prin dezordinea şi panica produse înapoia imediată a unităţilor de pe front, precum şi în populaţia din interior, s-ar fi creat pentru inamic o situaţie favorabilă, pentru a pătrunde mai cu uşurinţă pe teritoriul nostru şi a pune mâna pe importantul centru, din toate punctele de vedere, constituit de oraşul Iaşi (…) Mişcarea a fost reprimată la timp [subl. n.].“
Se vede limpede cum în decurs de mai puţin de două zile, prefectul şi-a schimbat tonul, discursul său modificându-se pentru a fi pe placul eşaloanelor superioare. S-a „orientat“ prompt, mulându-şi explicaţiile pe ceea ce-şi închipuia că vroiau să audă superiorii… După ce mai întâi, a avansat teza provocării de către elemente legionare care ar fi urmărit un măcel al evreilor, imediat mai apoi, s-a repliat pe teza vinovăţiei efective a evreilor comunişti. Dintre vinovaţii pasibili din oficiu – fie legionarii, fie evreii – a optat până la urmă, pentru ultimii, aliniindu-se astfel la textul comunicatului oficial din 1 iulie 1945…, chiar dacă n-a mai putut retracta primul raport.
În privinţa declaraţiilor, depoziţiilor date în timpul pregătirii procesului care a durat din 1945, până în 1948, când în dosarul nr. 2.946/1948, s-a pronunţat Decizia penală nr. 2.628/26 iunie 1948, a Curţii Bucureşti, acest tip de documente trebuie tratat cu şi mai multă prudenţă, ţinând seama că actul de justiţie se înfăptuia într-o epocă în care deja dictatura proletariatului începea să se facă simţită…
În încheiere, afimațiile de mai sus, pot fi confruntate cu câteva documente anexate, dintre care unele reproduse şi în facsimil:
[1] Este total nepotrivită sintagma pogromul de la Iaşi, întrucât pogrom este un termen circumscris exclusiv ororilor antisemitismului din Ucraina ţaristă, de la sfâsşitul secolului al XIX-lea, specific realităţilor din acea epocă.
