Zicala istoria se repetă este un banal loc comun. Mai puţin cunoscut este însă faptul că pe vremea civilizaţiilor arhaice tradiţionale exista o doctrină coerentă a ciclurilor cosmice şi istorice. Ea s’a perpetuat în tot timpul Antichităţii, păstrându-şi caracterul teoretic şi sintetic, dar cunoscând după aceea, o uzură treptată, până când claritatea ei a pălit, întunecându-se până la uitare.

Desigur, în secolul al XVI-lea, au existat autori, precum abatele Johannes

Trithemius[1], Pierre Turrel[2], sau Richard Roussat[3], care în cărţile lor, au abordat problema unei periodicităţi, mai degrabă, decât a ciclicităţii propriu-zise, având şi o evidentă tentă eshatologică.

În secolul al XVIII-lea, zis „al luminilor“ (mai degrabă stinse…) ciclologia a ajuns să fie negată în întregime, de către mentalitatea profană modernă, în numele reducţionismului raţionalist şi al monismului materialist. Abordarea empirică şi analitică a evacuat orice amintea de concepţia metafizică universală. Ofensiva acerbă a modernismului urmărea înlăturarea sistematică a tot ce mai subista ca religios sau ca sacru.

Emblematică  în acest sens, este celebra lucrare a lui Dupuis[4], în care autorul şi-a irosit eforturile într’o vastă documentaţie, ca să acrediteze teza fantezistă a aşa-zisului mit solar.

Paradoxal este că tocmai această monumentală operă, rod al unei prodigioase erudiţii, a inventariat numeroase forme tradiţioale, menţionând, între altele, şi ciclul precesiei echinocţiale. Toate tradiţiile legate de problematica ciclurilor sunt reunite într’un capitol aparte: Dizertaţie asupra marilor cicluri şi asupra castrofelor care le încheie.

Dupuis a întocmit chiar un tabel al marilor ani după aceste tradiţii. Menţiona şi ciclul lui Meton de 19 ani, perioada sotiacă egipteană de 1.461 ani şi perioada persană de 1.140 ani. Perioada lui Hipparhos era indicată ca având 504 ani, în loc de 540 ani. (Eroare tipografică ?) De asemenea, figurează şi marele an al lui Heraclit de 10.800 ani, precum şi o durată, cu titlul după alţii, de 12.954 ani (H” 12.960 ani, jumătatea duratei precesiei echinocţiale complete). În schimb, lipseau ciclul lui Ahile Tatius de 350.635 ani şi cel al lui Nicetas Honiates, de cinci ori mai mare (5 × 350.635 = 1.735.200 ani).

Pe de altă parte, Dupuis nici nu remarcase raporturile dintre anumite perioade, de pildă: marele an al lui Heraclit,  10.800 × 6 = 25.920 ani sau 10.800 × 40 = 432.000 = 10 × 4.320 ani, iar 4.320 = 3 × 1.140 ani, perioada persană. Dar marea eroare a lui Dupuis a fost aceea de a fi confundat ciclul de 36.000 ani, cu cel precesional echinocţial de 25.920 ani.

Fabre d’Olivet[5] în binecunoscuta sa carte Histoire philosophique du genre humain, tipărită în două volume, între 1822-24[6], pomeneşte incidental, ca în treacăt, ciclul de 2.160 ani, legat de eroul hindus Rama.

Or, 2 × 2.160 = 4.320 ani şi 12 × 2.160 = 25.920 ani …

În cursul secolului al XIX-lea, autorii modernişti au rămas strict tributari sistemelor raţionaliste bazate pe date statistice. Auguste Comte, părintele pozitivismului s’a axat în lucrările sale asupra istoriei, pe teoria generaţiilor. El, ca şi Dromel, de Cornot sau italianul Giuseppe Ferrari[7] (1812-76), imigrant în Franţa, au promovat în scrierile lor un ciclu de 125 ani, format din patru generaţii.

Maiorul belgian Rémy Brück (1819-70), admitea acţiunea unor „curenţi magnetici“, într’o perioadă de 26.000 ani, pe care o lega de precesia echinocţială, remarcând o deplasare a civilizaţiilor de la est spre vest.[8]

Este prima încercare a unei teorii a ciclurilor bazată pe observarea faptelor, în funcţie de influenţa fluctuaţiilor energiei solare, într’o epocă în care ritmul de 11 ani al petelor solare, de care s’a ocupat G.-L. Brahy, nu era cunoscut încă.[9] Mai târziu, la începutul secolului al XX-lea, discipolul său, colonelul Milliard[10] a distins cicluri de 257 ani, de 512 ani  şi de 1.028 ani (4 × 257 = 1.028).

Mai pot fi semnalaţi autori precum preotul Benloew[11], care identificase un ciclu de 15 ani, multiplicat apoi, la 150 şi la 1.500 ani.

De asemenea, astronomul belgian Charles Lagrange[12] (1853-1932), preotul german Lorenz, – cu cicluri de 300 şi de 600 ani, elveţianul Stromer von Reischenbach[13], creatorul ştiinţei legilor istoriei, care identificase cicluri cu durata de multiplii de 3 şi de 10, preotul rus Maşkov, care publicase la Varşovia, în 1910, o lucrare despre mecanismul atavismului, în care considera un ciclu de 400 ani, toţi aceşti cercetători, ca şi mulţi alţii[14], procedând empiric, de la observaţia faptelor istorice, şi urmărind repetarea evenimentelor cu o anumită regularitate, sunt doar nişte specialişti profani, bine documentaţi, dar a căror îngustime de vederi, i-a făcut să se rezume doar la o singură categorie de cicluri, bazată pe simpla echivalare a trei generaţii cu un secol (3 × 33 = 99 ani). Ei au eşuat în demersul lor, lipsiţi fiind de o concepţie de ansamblu.

Trebuie să-i rezervăm însă, un loc aparte, elveţianului Karl Ernst Krafft[15] care fiind şi un astrolog de o mare intuiţie, a adăugat ritmului anual solar, ciclurile planetare şi cele ale conjuncţiilor planetelor lente, urmărind perioada de 17, 18, 22,6, 45 ani, precum şi de 288 ani (= 2 × 144 = 2 × 122).

De asemenea, trebuie semnalată contribuţia unui autor cu totul original – Gaston Georgel – care încă din 1934, descoperise, în urma unor cercetări personale, existenţa unor cicluri istorice (care se vor dovedi a fi şi cosmice) de 540, de 1.080 şi de 2.160 ani.[16]

Prima versiune a lucrării sale despre ritmurile istoriei a întocmit-o singur, urmărind empiric, dar şi intuitiv, evenimente a căror repetiţie periodică se producea cu o precizie surprinzătoare, corespunzând unei reale ciclicităţi. După ce a fost refuzat de mediile universitare, prin cunoscutul istoric Louis Madelin, Gaston Georgel şi-a publicat pe cont propriu lucrarea, în februarie 1937, apariţie editorială care a atras, în schimb, atenţia lui René Guénon, cu care, din iulie 1937, a început să corespondeze, iar în octombrie 1937, acesta i-a consacrat chiar o recenzie, apărută în Etudes Tradionnelles. Sub îndrumarea lui René Guénon, el a trecut la generalizarea observaţiilor sale, intuind existenţa unor legi a ciclurilor, după care se desfăşoară evoluţia şi succesiunea civilizaţiilor mediteraniene. Noua bază teoretică dobândită prin contactul cu opera şi sfaturile lui René Guénon, se va reflecta în reeditările primei sale cărţi şi mai ales, în celelalte opere ale sale.

Recapitulând, rezultă următoarele concluzii:

– anticii posedaseră o ştiinţă a ciclurilor, care mai era încă, destul de cunoscută pe vremea lui Cicero, care indicase pentru marele an grecesc, o durată cu valenţe cosmice – 12.960 ani (= 6 × 2.160). Platon însuşi, vorbind despre timp, spunea că acesta imită eternitatea şi înaintează în cerc potrivit numărului (Timaios, § 38 b);

– confirmarea teoretică a unui ciclu stabilit prin observaţii empirice asupra unor evenimente istorice, era tocmai coincidenţa cu o durată care are un caracter cosmic şi, reciproc, doctrina tradiţională a ciclurilor cosmice era verificată prin datele istorice care le corespundeau riguros;

– modernii au uitat şi au dispreţuit asemenea concepţii. Dupuis sau Mentré calificau drept himere ciclurile tradiţionale. Din lumea „savantă“, doar Arnold Toynbee a creditat ideea ciclicităţii în istorie, dar pentru cercetătorii angajaţi pe o asemenea direcţie, ea apărea doar ca un interes pentru o deşartă erudiţie şi asta din cauza persistenţei multor confuzii provocate de insuficienţa compentenţei doctrinale;

singurul care, în epoca noastră, a explicitat clar veritabila doctrină tradiţională a ciclurilor cosmice a fost René Guénon.

El a făcut-o însă treptat. În prima sa carte, IGEDH (1), apare doar o vagă aluzie la teoria ciclurilor: (…) cei care au oarecari cunoştinţe despre legile ciclice şi despre aplicarea lor la perioadele istorice ar putea să-şi îngăduie măcar unele previziuni şi să determine epoci cuprinse între anumite limite; dar noi ne abţinem total de la acest gen de consideraţii, cu atât mai mult, cu cât au fost uneori simulate de către persoane care n’aveau nici o cunoştinţă reală despre legile la care am făcut aluzie (…).

Într’o altă carte, ED (6),  René Guénon a făcut câteva precizări, meţionând durata tradiţională de 25.920 ani a precesiei echinocţiale, a cărei jumătate era marele an al grecilor şi al perşilor, de 12.960 ani. 

Acest mare an era privit efectiv de antici drept timpul scurs între două reînoiri ale lumii, ceea ce trebuie interpretat neîndoielnic, în istoria omenirii pământeşti, drept intervalul separând marile cataclisme în care dispar continente întregi (dintre care ultimul a fost distrugerea Atlantidei).

Se precizează că acel ciclu de 25.920 ani e divizibil cu numerele ciclice (adică, aflate în raport direct cu împărţirea cercului care are 360o), 72, 108, 432. După tradiţie punctul vernal γ se deplasează retrograd 1o, în 72 ani. De aici, rezultă o serie de echivalenţe:

 

                360 × 72 = 25.920     2.160 × 12 = 25.920

                360 × 36 = 12.960   12.960 ×   2 = 25.920

                360 × 12 =   4.320     4.320 ×   3 = 12.960

                360 ×   6 =   2.160     2.160 ×   2 =   4.320.

 

În RM (7), René Guénon mai oferă, succint, informaţii despre subîmpărţirea, în doctrina hindusă, a unui ciclu kalpa, în 14 manvantaras, subîmpărţite la rândul lor, în câte 4 yugas.

În cadrul celei de al şaptelea manvantara – al nostru – cele patru yugas sunt corelabile cu vârstele din tradiţia greco-romană. Autorul mai precizează că ultima – Kali Yuga (Vârsta de Fier, după Hessiod) – a început cu peste 6.000 de ani în urmă.

În CMM (8), primul capitol era intitulat Vârsta întunecată, evocând tocmai KaliYuga.

Un singur citat ne scuteşte de alte comentarii:

Doctrina hindusă ne învaţă că durata unui ciclu uman, căruia ea îi dă numele de manvantara, se împarte în patru vârste care marchează tot atâtea faze de întunecare treptată a spiritualităţii primordiale; sunt aceleaşi perioade pe care tradiţiile antichităţii occidentale, la rândul lor, le demnează drept Vârstele de Aur, de Argint, de Bronz şi de Fier. În prezent, noi suntem în a patra vârstă, Kali Yuga sau Epoca întunecată şi suntem în ea, se pare, de peste şase mii de ani, adică, dintr’o epocă cu mult anterioară tuturor celor cunoscute din istoria „clasică“. De atunci, adevărurile care erau altădată accesibile tuturor oamenilor, au devenit din ce în ce mai ascunse şi dificil de a fi atinse; cei care le posedă sunt din ce în ce mai puţin numeroşi, iar dacă tezaurul înţelepciunii „neumane“ anterioară tuturor vârstelor, nu poate niciodată să se piardă, el se înfăşoară cu văluri din ce în ce mai de nepătruns, care le feresc de priviri şi sub care este extrem de greu să fie descoperite. De aceea, peste tot e vorba, de ceva care a fost pierdut, în aparenţă cel puţin şi în raport cu lumea exterioară, şi care trebuie să fie regăsit de către cei care aspiră la adevărata cunoaştere; dar, de asemenea, este spus despre ceea ce fusese astfel ascuns, că va deveni începutul unui nou ciclu.

Probabil stârnit de de apariţia lucrării lui Gaston Georgel, pe care o şi recenzase, René Guénon s’a decis să abandoneze orice rezerve şi a dezvoltat mai pe larg şi mai explicit, problemea ciclurilor cosmice, într’un articol publicat în engleză, într’un număr omagial[17], dedicat celei de a 60-a aniversări a lui Ananda K. Cumaraswamy[18].

Acest articol fundamental pentru doctrina ciclurilor cosmice a fost tradus de autor şi în franceză.[19]

Devenit un text de referinţă pentru teoria ciclurilor, el a fost inclus în culegerea posthumă de articole, FTCC (23) îngrijită de Roger Maridort.

Cititorul poate găsi informaţii complementare în alte patru articole[20], incluse într’o altă culegere posthumă, SFSS (20) îngrijită de Mihail Vâlsan.

Guénon a scris numai articole şi nu o lucrare anume despre ciclologie, întrucât el considera că pentru aplicarea ei detaliată trebuie să fii de formaţie istoric. În schimb, el l-a îndrumat efectiv pe Gaston Georgel în cercetările sale, şi l-a ajutat substanţial în elaborarea lucrărilor sale, oferindu-i o bază teoretică foarte temeinică.

*

Dacă până acum, am abordat problematica ciclologică dintr’o perspectivă diacronică, vom trece la expunerea teoriei în viziunea guénoniană.

O ştiinţă tradiţională este ea însăşi un simbol al cunoaşterii şi, în consecinţă, poate servi drept mijloc de expresie a acesteia.

De aici, şi semnificaţia superioară a doctrinei ciclurilor, respectiv, a ciclologiei, care este manifestarea cosmică a ritmului[21] şi a numărului[22].

După René Guénon, ciclul[23], în accepţia generală a termenului, reprezintă procesul de dezvoltare a unei stări oarecare de manifestare sau, dacă e vorba de cicluri minore, a uneia dintre modalităţile mai mult sau mai puţin restrânse ale acelei stări.

De altfel, o anumită analogie între diferitele cicluri de acelaşi ordin sau între cicluri principale şi subdiviziunile lor secundare, există întotdeauna şi în mod necesar, datorită legii corespondenţei care leagă toate lucrurile în Existenţa universală.

De aceea, se şi poate folosi unul şi acelaşi fel de exprimare, cu toate că adeseori, aceasta nu trebuie înţeleasă decât simbolic, fiindcă esenţa oricărui simbolism e întemeiată tocmai pe corespondenţe şi analogii care există realmente în firea lucrurilor. Iar René Guénon se referea anume la forma „cronologică“ sub care se prezintă doctrina ciclurilor.

Un grad sau o stare a Existenţei universale, adică, dezvoltarea totală a unei Lumi este reprezentată în doctrina hindusă, de un kalpa. Este evident că nu se va putea vorbi literalmente de durata unui kalpa, evaluată ca o unitate oarecare de măsură a timpului, decât dacă e vorba doar de acela în care timpul este una din condiţiile determinante; or, acesta constituie efectiv, cazul lumii noastre.

Considerarea duratei şi a succesivităţii pe care o implică, nu poate avea decât o valoare pur simbolică, trebuind să fie transpusă analogic. Succesiunea cronologică nu-i decât un reflex, o imagine a înlănţuirii logice şi ontologice totodată, a unei serii „extratemporale“ de cauze şi de efecte.

Pe de altă parte însă, cum limbajul omenesc nu poate exprima direct alte condiţii decât cele din starea noastră, un asemenea simbolism este justificat şi trebuie acceptat cu îndreptăţire, firesc şi normal. Din cauza acestor dificultăţi, René Guénon nici nu s’a complicat cu prezentarea ciclurilor majore, mult prea extinse, ci s’a ocupat doar de ceea ce se întâmplă în acest kalpa al nostru, numit Şri Şweta Varaha Kalpa = era mistreţului alb.[24] Un kalpa se compune din 14 manvantaras[25].

La nivelul acesta, subdiviziunile unui mare ciclu au în acelaşi timp, un caracter cosmic şi istoric, privind în mod special, omenirea terestră, fiind însă, strâns legate, totodată, de evenimente care se produc în lumea noasră, în afara umanităţii. Toate tradiţiile confirmă corelaţia necesară şi constantă între ordinul cosmic şi cel omenesc. A considera istoria umanităţii ca pe ceva izolat de tot restul, este o rătăcire exclusiv modernă.

Cele 14 manvantaras alcătuiesc două serii septenare, din care prima conţine 6 manvantaras trecuţi şi ultimul – cel prezent – în care trăim noi, iar a doua – 7 manvantaras viitori. (Anterior şi posterior în raport cu aceeaşi stare este doar din punctul de vedere al înlănţuirii cauzale a ciclurilor, descrise – ca întotdeauna – simbolic, prin analogia unei succesiuni temporale.)

În acest fel, interiorul kalpa-ului nostru oferă o imagine redusă a întregului ansamblu al ciclurilor Manifestării universale. În sensul analogiei susmenţionate, se poate spune că succesiunea de manvantaras înseamnă un soi de reflex al celorlalte lumi în a noastră. Manifestarea universală se regăseşte, desigur trunchiat, în ceea ce cosmologia profană contemporană numeşte expansiunea universului (Big-Bang). În schimb, procesul „ascensional“ general invers – reîntoarcerea la Principiu a lumilor manifestate – reprezintă în cadrul doctrinei ciclurilor cosmice, adevăratul „sfârşit al Lumii“ (sau al lumilor) – mahapralaya –, după care nu subzistă decât Principiul Suprem (Brahma), în care s’a resorbit întreaga Manifestare universală.

Conform teoriei stărilor multiple  formulată de René Guénon, toate aceste cicluri sunt verigile unui lanţ al Lumilor, precum perlele dintr’un şirag: 360 de kalpas formează un an de al lui Brahma, în succesiune logică, nu cronologică (respectiv, în succesiune temporală). Înlănţuirea lumilor e figurată sub o formă circulară[26], fiecare lume fiind un ciclu, adică, tot o figură circulară, iar întreaga Manifestare este un ciclu al ciclurilor.

Trecerea de la o lume la alta – pralaya, iar trecerea prin punctul unde capetele şiragului se ating – mahapralaya.

*

Revenind la scara unui manvantara, acesta se împarte în 4 yugas. Quadripartiţia ciclului se va regăsi mereu în fiecare din subdiviziunile care urmează. Cele patru subcicluri – Krita (sau Satya) Yuga, Treta Yuga, DwaparaYuga şi Kali Yuga – corespund vârstelor cunoscute, de la Hessiod încoace, în toată Antichitatea greco-romană: Epoca (sau Vârsta) de Aur, Epoca de Argint, Epoca de Bronz şi Epoca de Fier.

Această diviziune quaternară urmează un curs regresiv, în sensul descendent al mişcării ciclice a Istoriei, sens care se înscrie pe linia unei degradări progresive.

Orice dezvoltare ciclică, adică, orice proces de manifestare, implicând în mod necesar, o îndepărtare treptată de principiu, constituie efectiv o „coborîre”[27].

De la un yuga la altul, această degenerare e însoţită de o descreştere a duratei (ceea ce influenţează de altfel, şi longevitatea umană). Astfel, dacă durata totală a unui manvantara e 10, cele patru subcicluri, respectiv, cei patru yugas, vor avea o durată proporţională cu 4, 3, 2 şi 1. Deci, împărţirea unui manvantara se face aşa încât 4 + 3 + 2 + 1 = 10, iar în sens invers, după formula Tetractys-ului pitagoreic: 1 + 2 + 3 + 4 = 10.[28]

René Guénon sublinia că aceatră quadripartiţie proporţională susmenţionată, în concordanţă cu Tetractys-ul pitagoreic, e valabilă şi pentru subcicluri, având însă inconvenientul ignorării absolute în privinţa exactei fixări temporale. Cifrele indicate în textele sacre hinduse privind durata unui manvantara, iar apoi, pentru cei 4 yugas, nu exprimă cu adevărat o „cronologie“, în sensul că numărul de ani nu poate fi luat ad literam.

De altfel, zerourile mai mult sau mai puţin numeroase[29] sunt hărăzite derutării celor care ar dori să facă anumite calcule.

Precauţia nu e inutilă: dacă s’ar cunoaşte durata reală a unui manvantara şi dacă momentul de început ar fi determinat cu exactitate, oricui i-ar sta la îndemână să facă deducţii, îngăduind prevederea unor anumite evenimente viitoare.

Dar niciodată, ortodoxia unei tradiţii n’a încurajat cercetările prin care omul ar ajunge să cunoască viitorul pe o perioadă ceva mai întinsă, o astfel de cunoaştere aducând practic, mai mult neajunsuri şi inconveniente, decât avantaje efective. De aceea, debutul şi durata unui manvantara au fost întotdeauna, ferite cu grijă, fie adunînd sau scăzând un număr de ani, duratelor reale ale perioadelor ciclice, fie înmulţindu-le sau împărţindu-le, astfel încât să păstreze exacte doar proporţiile lor. De asemenea, anumite corespondenţe au fost uneori, intervertite din motive similare. Ţinând seama de toate cifrele avansate, doar într’o manieră generală (a se revedea supra, nota 58), singurul număr pe care René Guénon l-a reţinut, a fost 4.320, pe care l-a considerat un număr ciclic fundamental (de altfel, foarte apropiat de 4.321, format din numerele constitutive ale Tetractys-ului pitagoreic, aşezate în ordine decrescătoare).

Mai trebuie precizat că sursele lui René Guénon n’au fost exclusiv hinduse. El a reconstituit doctrina ciclurilor cosmice făcând o sinteză din elemente disparate ale tradiţiei hinduse, persane, chaldeene (babiloniene) şi greco-romane.

Deci, René Guénon considerase semnificativă valoarea 4.320, lăsând de o parte zerourile mai mult sau mai puţin numeroase, de care era urmat acest număr, ele putând fi destinate anume pentru a încurca pe cei ce ar vrea să facă nişte calcule. (Un manvantara era dat ca având 4.320.000 ani.)

Pornind de la această valoare, el a constat că 4.320 = 2 × 2.160, iar 2.160 × 12 = 25.920  şi cum numerele ciclice (cele legate de împărţirea geometrică a cercului) erau multiplii de 2, 3, 9, 12, în timp ce împărţirea zecimală este proprie liniei drepte, a constatat de asemenea, că 4.320 e divizibil cu acestea. În plus, 4.320 = 360 × 12.

Dar această observaţie fundamentală nu i-ar fi îngăduit totuşi, să înainteze prea mult în determinarea perioadelor ciclice, dacă n’ar fi cunoscut că ea se întemeiază în principal, în ordinul cosmic, pe perioada astronomică a precesiei echinocţiale a cărei durată este de 25.920 ani, punctul vernal γ (al echinoxului de primăvară) retrogradând, conform tradiţiei, cu 1o în 72 ani. Or, 72 (= 8 × 9 = 23 × 32) este tocmai un submultiplu al lui 4.320 = 72 × 60. Atunci, 4.320 este, la rându-i, un submultiplu al lui 25.920, deoarece 25.920 = 4.320 × 60.

O dată stabilită legătura cu durata precesiei echinocţiale complete, care e un fenomen ciclic, rămânea de aflat doar care dintre multiplii sau submultiplii acestei perioade corespunde cu adevărat duratei unui manvantara, din tradiţia hindusă. Or, perioada care apare cel mai frecvent este cea pe care grecii şi perşii o numeau marele an, egală cu 12.960 ani, respectiv, cu jumătatea duratei precesiei echinocţiale complete (2 × 12.960 = 25.920 ani).

Sprijinindu-se pe acest raţionament, René Guénon a sugerat că e de presupus ca un manvantara să aibă un număr întreg de mari ani. Rămânea de stabilit câţi; iar în această privinţă, el a reperat în tradiţia hindusă un indiciu precis: durata regenţei Manu-ului actual, Vaivaswata, era egală cu domnia lui Xisuthros al chaldeenilor. Or, aceştia arătau că ea durase 5 mari ani. Cum un manvantara înseamnă efectiv era[30] unui Manu[31], rezultă că durata sa este de 5 × 12.960 = 64.800 ani. (Perioadă mai potrivită cu scara preistoriei, faţă de durata hindusă de 4.320.000 ani.)

Cum numărul 5 este şi acela al elementelor constitutive[32] ale existenţei corporale (sau ale lumii sensibile), precum şi acela al condiţiilor determinative[33] ale acesteia [forma, viaţa, spaţiul, timpul şi materia (cantitatea)], este normal, ca având o importanţă specială, să se regăsească şi în domeniul ciclologiei.

Cum 4.320 e o treime a unui mare an grecesc, durata unui manvantara, de 64.800 ani = 15 × 4.320 = 5 × 3 × 4.320 = 5 × 12.960 = 5 mari ani greceşti.

De aici încolo, lucrurile se clarifică:

– împărţirea quinqnară a unui manvantara 5 mari ani greceşti =                                            5 × 12.960  = 64.800 ani;

– împărţirea quaternară a unui manvantara – cea proporţională cu Tetractys-ul pitagoreic:

Krita (Satya) Yuga    = 2  mari ani = 2 × 12.960 =       25.920 ani;

 Treta Yuga          = 1,5  mari ani = 6.480 + 12.960 = 19.440 ani;

 Dwapara Yuga    = 1     mare an =                              12.960 ani;

 Kali Yuga            = ½    mare an  =                               6.480 ani;

– împărţirea ternară[34] a unui manvantara3 × 21.600 = 3 × 2 × 10.800  = 64.800 ani;

– împărţirea binară a unui manvantara 2 × 32.400  = 64.800 ani (32.400 = 2,5 mari ani  =  25.920 + 6.840).

Quadripartiţia apare de departe, cea mai semnificativă împărţire, atât prin corelarea cu vârstele lui Hessiod, cât şi prin mersul descendent, regresiv al ciclului. Chiar Dupuis arăta că hierofanţii orientali subliniau aceasta în cronologiile lor, pe care el, desigur, le considera fictive…

În încheierea articolului său, René Guénon evita să dezvăluie care e momentul de debut al manvantara-ului nostru, arătând însă că omenirea actuală se află în faza terminală a Kali Yuga, considerând totuşi imprudent a face precizări care ar putea duce la preziceri, pe care doctrina tradiţională, din motive grave şi serioase, ţine să le împiedice.

Recurgând la o menţiune făcută de René Guénon în RQST (14), potrivit căreia KaliYuga ar începe cu 720 de ani înaintea unei ere binecunoscute, şi speculând că, mai mult ca sigur, ar fi fost vorba de cea ebraică, Michel de Socoa[35] a forţat totuşi calculul acestei scadenţe: Facerea biblică situându-se în anul 3.761 a. H., ar rezulta că începutul Kali Yuga ar fi fost în 4.481 a. H. (3.761 + 720 = 4.481). Cum Kali Yuga durează 6.480 de ani, sfârşitul ei ar fi trebuit să fie în anul 1999 (6.480 – 4.481 = 1999). Făcute în 1950, asemenea calcule hazardate puteau părea credibile…

Să nu uităm că aceeaşi tradiţie evreiască arată că lumea va dura 6.000 de ani. Deci, dacă număram de la 3.761 a. H., anul Facerii, atunci sfârşitul lumii, după evrei, ar trebui să fie în anul 2.239 p. H. (Dacă ţinem seama de faptul că în cronologia creştină s’a pierdut un an, deoarece ea nu începe cu anul 0, ci cu anul 1, atunci acestă dată, devine anul 2240, număr întîlnit des în ciclologia nostradamiană, dar fără nici o conotaţie eshatologică.)

Prin anii ’50, Martorii lui Iehova, cunoscuta sectă milenaristă, considerau că, Facerea situându-se în anul 4.026 a. H., sfârşitul lumii, după 6.000 de ani, ar fi trebuit să survină în 1975…

După alţi autori, KaliYuga ar început în anul 4.500 a. H., iar atunci, sfârşitul lumii ar fi trebuit să să se producă în 1980… (6.480 – 4.500 = 1.980). Alţii îl datează pe Adam în anul 4.206 a. H., iar atunci, sfârşitul lumii ar urma să fie în 2.274 (6.480 – 4.206 = 2.274). Toate aceste estimări se dovedesc rizibile…

Ferdinand Ossendowski în cartea sa, oferea un alt calcul:

1891 + 50 + 71 + 18 = 2030.

Iar Raoul Auclair, bazat pe profeţia Sfîntului Malahie, avansa o dată similară: 1143 + 8 × 111 = 2031.[36] După ciclu bimilenar creştin, 30 p. H. + 2000 = 2030.

Oricum, conform tradiţiei hinduse, un kalpa, având 14 manvantaras, iar noi aflându-ne la sfârşitul celui de al şaptelea, înseamnă că lumea noastră are doar 453.600 ani (= 7 × 64.800). Deci, kalpa se va sfârşi încă după atâţia ani (1 kalpa  = 14 × 64.800 = 2 × 453.600 = 907.200 ani).

Un manvantara este perioada unui pământ, după care, un cataclism cosmic terminal, va bulversa poziţia axei polare, făcând să urmeze un nou pământ, sub noi ceruri, cum se spune în Apocalipsă.

La începutul manvantara-ului nostru, a fost un Potop (diferit de cel biblic al lui Noe, care corespunde sfârşitului unui subciclu). Atunci, Satyavrata a devenit Manu-ul Vaivaswata al actualului ciclu cosmic.

Dacă până la precizările lui René Guénon, totul era confuz, mai ales, în privinţa duratelor ciclurilor hinduse, o dată cu dezvăluirile pe care acesta le-a făcut în 1937[37], el spune desluşit că nu e cazul să se considere cicluri mai mari decât un kalpa (sau o zi a lui Brahma) = 907.200 ani.

Este şi firesc, pentru că noţiunea de timp, atât de relativă şi de contingentă, capătă nuanţe felurite, pe măsură ce se urcă în ierarhia Existenţei universale.

René Guénon afirma cât se poate de clar că punctul de vedere al succesiunii cronologice nu e, în realitate, decât expresia simbolică a înlănţuirii logice şi cauzale.

Într’un tratat[38] al sufistului Abd al-Razzaq al-Qaşani (?-1329), sunt descrise cele trei lumi:

  1. lumea sensibilă sau corporală – domeniul manifestării grosiere – alam aş-şahadah = lumea măturiei, numită şi alam al-mulk = lumea regatului. Numai în aceasta, succesiunea temporală este o condiţie determinantă, putându-se vorbi despre durată;
  2. lumea psihică – domeniul manifestării subtile, respectiv, alam al-mithal = lumea modelelor sau alam al-malakut = lumea regalităţii. Aici, timpul nu există, fiind înlocuit de perpetuitate care e un reflex al eternităţii din domeniul principial al non-manifestării. Totul este înscris în tabela prezervată a Sorţii = al-qadar;
  3. lumea spirituală – domeniul manifestării informale – alam al-jabarut = lumea atotputerniciei (corespunzând lumii angelice), locul în care Decretul imuabil = al-qada, este fixat pentru veşnicie.

În conformitate cu teoria stărilor multiple ale Fiinţei, viaţa omului e conţinută în Intelectul divin ca un tot finit, iar individul nu face decât să realizeze în mod succesiv şi într’o manieră analitică ceea ce e înscris sintetic şi din toată veşnicia, în Principiul Suprem.

La sfârşitul unui ciclu, toate posibilităţile inferioare trebuie să apuce să se manifeste, trecând de la potenţialitate la actualitate, adică, să se consume. Altfel, toţi „germenii“ conţinuţi principial, încă de la origine, n’ar putea ajunge niciodată, la sfâşitul unei lumi şi, corelativ, la naşterea alteia noi. Fiindcă orice moarte, într’o anumită stare a Existenţei, corespunde naşterii într’o altă stare.

Perspectiva religioasă, a cărei raţiune de a fi este tocmai aceea de a se limita la ordinul individual uman, ignoră doctrina ciclurilor cosmice, adoptând o viziune liniară, rectilinie a istoriei. Pe de altă parte, trebuie evitată eroarea eternei reîntoarceri, atât de dragă lui Nietsche.

Reluând schema clasică a helicoidei cilindrice, între diferitele spire n’are cum să existe vreun punct de contact, chiar dacă pasul care le desparte, este infinitezimal. Astfel, în procesul „ascensional” general, reîntoarcerea la Principiu a lumilor manifestate de Spiritul divin, nu pot exista decât analogii între diferitele faze şi nu similitudini.

Doctrina ciclurilor cosmice implică doar adevăratul „sfârşit“ al Lumii care este disoluţia universală – mahapralaya hinduşilor, după care nu subzistă decît Principiul Suprem (Brahma), în care s’a resorbit toată Manifestarea universală.

Conform cronologiei care a fost avansată de René Guénon, cu acest al şaptelea manvantara, kalpa al nostru – Era mistreţului alb – a avut o durată de 453.600 ani, urmând să mai treacă încă pe atâta, până la sfârşitul său..

Deci, după doctrina hindusă a ciclurilor cosmice, începutul „lumii“ acesteia ar fi fost acum 453.600 ani, în timp ce după savanţii moderni ar fi fost acum 4.500.000.000 ani, respectiv, de 10.000 de ori mai mare. În ciuda analogiei numerice, diferenţa respectivă apare datorită deosebirii dintre timpul ciclic şi cel rectiliniu. Pentru estimarea timpului ciclic observatorul de apartenenţă tradiţională se va plasa în „centrul timpului“, de unde va vedea toate evenimentele, inclusiv pe cele mai îndepărtate, proiectându-se pe acelaşi arc de cerc. La fel ca şi astronomul care vede toate stelele, indiferent de depărtarea lor, pe sfera cerească, redusă de fapt la o hemisferă, aşa cum, şi pentru observatorul (analistul) tradiţional, ciclul unei lumi se reduce la un semicerc.

Pentru a reda continuitatea obiectivă de la un ciclu la altul, trebuie recurs la helicoida cilindrică, întrucât, în conformitate cu teoria stărilor multiple ale Fiinţei, nu se poate trece de două ori prin aceeaşi stare, iar proiecţia pe un plan perpendicular pe axa helicoidei este un cerc complet.

Dacă punctul de vedere al istoricului tradiţional e central, pentru savantul modern va fi exterior, periferic. Timpul îi va părea o linie dreptă ce se întinde indefinit, de la punctul de tangenţă cu cercul celuilalt timp, în aşa fel încât pare că nici n’are început. Aşa se şi explică faptul că debutul lumii este împins undeva într’un trecut atât de îndepărtat, încât nici nu mai poate fi datat.

De altfel, cum ar fi cu putinţă ca mentalitatea modernă (profană) să urce până la obârşia tuturor lucrurilor, până la Principiu, adică, până la Logos, din moment ce-L neagă sau Îl ignoră ?

Învăţatul, înţeleptul tradiţional, nepierzând niciodată din vedere Principiul, ca origine şi ca finalitate, va putea repera cu uşurinţă începutul de ciclu al unei lumi, mai ales, că aceasta are oricum, o durată limitată. Ceea ce este, în realitate, nelimitat cu adevărat, nu este durata lumii, ci parcursul repetat indefinit al şirului de lumi care însă, reprezintă un ordin de realităţi total inaccesibil ignoranţei savante a modernilor.

*

După acest survol teoretic asupra bazelor ciclologiei tradiţionale, nu putem încheia fără să înfăţişăm, măcar succint, ce a urmat după ce René Guénon a făcut publice elementele esenţiale ale doctrinei ciclurilor cosmice, oferind o viziune coerentă asupra ciclologiei.

Gaston Georgel nu numai că a dezvoltat învăţămintele rezultate din acel articol din Études Traditionnelles (ET), oct. 1938, dar l-a consultat mereu pe René Guénon, cu care a întreţinut o amplă corespondenţă. Acesta evidenţia, în recenzia publicată în oct, 1937, în ET, la prima ediţie a cărţii Le rythmes dans l’Histoire (apărută în febr. 1937), că ciclurile istorice de 540, de 1080, şi de 2.160 ani, descoperite în mod empiric de Gaston Georgel, sunt în realitate, subdiviziuni ale duratei tradiţionale a precesiei echinocţiale complete, deci, au o semnificaţie cosmică. Aceste cercetări empirice, începute în 1934, difereau net de încercările anterioare, făcute de alţi autori menţionaţi mai înainte.

Gaston Georgel a aflat că perioada de 2.160 ani, intuită de el, este durata precesiei echinocţiale a unui semn zodiacal sideral (12 × 2.160 = 25.920 ani). Axat pe repetiţiile evenimentelor sau ale situaţiilor istorice analogice, fără nici o referinţă la vârstele omenirii din doctrinele antice, el descoperise deplasarea succesivă spre vest a cicilizaţiilor mediteraneene, după un „cerc de evoluţie“ cu centrul în nordul Siberiei.

René Guénon a arătat că evenimentele istorice ulterioare anului 1937, s’au înscris firesc, ca şi cum ar fi fost prezise.

În iunie 1942, Gaston Georgel a fost arestat de Gestapo care i-a confiscat exemplarele cărţii sale, găsite cu ocazia descinderii. Lucrarea fusese considerată o ofensă la adresa Germaniei şi a Führer-ului. Numai graţie intervenţiei unei doamne Bertrand, şefă a Crucii Roşii, a reuşit să scape de deportare.

Dacă în prima ediţie, demersul lui Gaston Georgel fusese intuitiv, autorul pornind de la observarea unor coicidenţe, aparent banale, între Ludovic IX şi Ludovic XVI, în schimb, în ediţia a doua din 1947, nu se mai iroseşte în ipoteze, ci avansează o teorie întemeiată pe tradiţie şi, în acelaşi timp, confirmată prin fapte. Se făcea sinteza observaţiilor asupra evenimentelor istorice şi ideile teoretice care definesc noţiunile de ritm şi de număr. În încheiere, se formula chiar o lege de filiaţie ciclică a civilizaţiilor. De la deplasarea celor mediteraniene, se sugera lărgirea cecetării spre civilizaţiile extramediteraniene, despre care însă autorul nu dispunea de o documentaţie temeinică. Cu titlu de aplicaţie, el a schiţat o prognoză pentru sfâşitul secolului al XX-lea.

A doua ediţie a cărţii Le rythmes dans l’Histoire, din 1947, mult îmbogăţită, ţinuse seama de sugestiile lui René Guénon şi de dezvăluirile din articolul său, apărut în ET, oct. 1938. De altfel, acesta l-a încurajat pe autor, publicând încă o recenzie despre noua ediţie.

În 1949, Gaston Georgel a publicat o nouă lucrare, mult mai bine structurată.[39] La 3 ianuarie 1950, René Guénon i-a confirmat primirea noii cărţi, iar la 4 octombrie 1950, i-a scris din nou exprimându-şi regretul că a citit-o în pripă; îşi propunea s’o revadă cu atenţie, dar la 7 ianuarie 1951, René Guénon a murit, nemaiapucând să scrie despre ea…

Într’o scrisoare mai veche, din 25 ianuarie 1948, René Guénon îi sugera lui Gaston Georgel că începutul posibil al Kali Yuga (echivalentă cu Vârsta de Fier a lui Hesiod), ar putea corespunde cu Turnul Babel, dar îi recomanda prudenţă în privinţa similitudinilor care pot proveni mai degrabă, din traduceri, decât din textele propriu-zise.

Gaston Georgel a mai publicat o serie de lucrări[40] care aprofundau problema doctrinală, până la detalierea unei întregi ierarhii de subcicluri.

Şi alţi cercetători de prestigiu,[41] unii cunoscuţi şi ca exegeţi nostradamieni, au publicat lucrări  de ciclologie.

Referindu-se la condiţia temporală, Jean Phaure amintea că însuşi Platon, în Timaios, vorbea de veşnica desfăşurare ritmată de Număr, şi afirma despre Timp, că imită Eternitatea, descriind cercuri în ritmul Numărului (§ 37-38).

În lumea corporală (sensibilă), două dintre condiţiile determinante – timpul şi spaţiul – se exprimă prin mişcare care, de altfel, le şi uneşte, tocmai prin ritmul care o comandă această.

Cum orice ritm presupune o reîntoarcere periodică, ştiinţa ciclurilor cosmice – ciclologia – este strâns legată de astrologie care, la rândul ei, se întemeiază pe mişcarea ciclică a corpurilor cereşti. De aceea, ciclologia nu poate ignora ciclurile planetare, care nu se reduc doar la perioadele de revoluţie ale planetelor, ci mai ales, pe întrepătrunderea, pe împletirea celor 10 cicluri ale marilor conjuncţii ale celor 5 planete grele şi lente. Interferenţa lor formează, pe fondul ciclurilor majore (legate de precesia echinocţială, care formează cadrul larg), o gigantică orologerie, înscriindu-se într’o perpetuă dinamică repetitivă: după o conjuncţie, urmează succesiv toată seria progresivă a aspectelor, până la opoziţia dintre cele două planete, urmând apoi, parcurgerea regresivă, a aceleiaşi serii de aspecte, în ordine inversă, până la o nouă conjuncţie, după care, ciclul reîncepe, reluând de la capăt, aceeaşi succesiune.

 

[1] Ioannis Trithemius, De septem Secundeis,…, 1522, sau tradusă în germană: Von den sieben Geisten oder Engeln, 1534.

[2] Pierre Turrel, Le période, c’est-à-dire, la fin du monde contenant la disposition des choses terrestres par la vertu et influence des corps célestes, Dijon, 1531.

[3] Richard Roussat, Livre de l’estat et mutation des temps, Ed. Guillaume Rouillé, Lyon, 1550.

[4] Charles François Dupuis, Origines de tous les cultes, Ed. Agasse, Paris, 1794, în 7volume + un album.

[5] Antoine Fabre d’Olivet (1767-1825), poet, filolog şi ezoterist, aparţinând unei asociaţii secrete a teofilantropilor. Alături de un alt confrate, Emmanuel Joseph Sieyès (1748-1836), jurist, a contribuit la lovitura de stat de la 18/19 brumar (9/10 nov.) 1799, care l-a promovat pe Napoleon Bonaparte în fruntea Consulatului, din care ceilalţi doi consuli au fost Sieyès þi juristul Jean Jacques Cambacérès (1753-1824).

Sperând că-l vor putea domina şi manipula pe tînărul general corsican ajuns prim consul, cei doi teofilantropi s’au înşelat amarnic: Fabre d’Olivet s’a ales cu domiciliu forţat şi cu o permanentă suprveghere poliţienească, în timp ce Sieyès a fost redus la un simplu rol secundar şi decorativ…

Autor al unor lucrări despre surzenie, înzestrat cu reale calităţi paranormale de telekinezie, Fabre d’Olivet a scris despre limba occitană şi a tradus aşa-numitele versuri aurite atribuite lui Pitagora. De asemenea, a elaborat o vastă lucrare asupra limbii ebraice.

Occultistul Alexandre Saint-Yves (1842-1909), după căsătoria sa cu contesa văduvă Marie Victoire de Keller, devenit marchizul d’Alveydre, a fost influenţat decisiv de opera lui Fabre d’Olivet, de care a luat cunoştinţă prin intermediul doamnei de Pelleport, în timpul unui sejur pe insula Jersey.

Din 1882, Saint-Yves d’Alveydre a început să publice celebrele sale Misiuni, în care a promovat himerică doctrină a sinarhiei (= conducerea după principii) – formulă utopică de guvernământ bazată pe trei funcţii sociale: învăţământul, justiţia şi economia.

In divagaţiile sale, el susţinea că sinarhia fusese instituită de eroul legendar hindus Rama, la 6.700 a. H., când acesta a intemeiat un imperiu arian universal, care ar fi durat 3.000 de ani…

Deşi căzuse în desuetudine, opera vizionarului pseudomarchiz a reapărut, din obscure motivaţii politice, în preajma celui de al doilea război mondial, iar mai recent, utopia sinarhică a revenit în actualitate, pe fondul numeroaselor polemici legate de viitoarea Constituţie europeană…

[6] Reprodusă anastatic în secolul al XX-lea, de către Ed. Dorbon- Ainé, la Paris, fără an.

[7] Giuseppe Ferrari, Théorie des périodes politiques, 1874.

[8] Rémy Brück, Électricité et magnétisme terrestre, 1853 şi L’hummanité, son dévelopement et sa durrée, 1866.

[9] G.-L. Brahy, Taches solaires/ Une ligne de recherches nouvelles, în Demain, nr. 2, Bruxelles, 1931, şi Fluctuations boursières et influence cosmique, Bruxelles, 1933.

[10] Col. Milliard,  Le destin de l’Alemagne, 1918.

[11] Pr. Benloew,  Les lois de l’Histoire, Paris, 1881.

[12] Charles Lagrange, La mathématique de l’Histoire, les leçons de la parole de Dieu.

[13] Stromer von Reischenbach, Historionomie, Constance, 1925.

 

[14] François Mentré,  Les générations sociales, Ed. Brossard, Paris, 1920; William Beveridge, Wheat prices and rainfalls in western Europe, în Jornal of Royal Statistical Society, Londra, mai 1922, p.412-78; Max Kemmerich, Die Berfechnung des Geschichte und Deutchlands Zukumpft, München, 1923; W. Pinder, Das Problem der Generationen in der europeischen Kunst Geschichte, Berlin, 1926; Paul Ligeti, Der weg des chaos, München, 1931.

[15] K. E. Krafft,  Traité de Astro-biologie, Ed. Amédée Legrand, Paris, şi Ed. V. Porchet, Lausanne, 1939.

[16] Gaston Georgel, Les rythmes dans l’Histoire, Ed. de l’auteur, Belfort, 1937; Ed. „Servir”, Besançon, 1947; Ed. Archè, Milano, 1981.

[17] În Jurnal of the Indian Society of Oriental Art, de la Londra, din iun.-dec. 1937.

[18] Ananda Kentiş Cumaraswamy (1877-1947), fiul unui indian europenizat şi al unei englezoaice, geolog şi mineralog, care din 1903, devenise directorul cercetărilor pentru minereuri metalifere din Ceylon (Şri Lanka). În timpul primului război mondial, a fost angajat la Muzeum of Art din Boston, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Deşi ştia vreo 12 limbi, şi-a scris opera în engleză.

După mai multe articole şi cărţi de orientalistică şi despre arta indiană, în urma contactului cu opera René Guénon, s’a orientat definitiv spre Gândirea Tradiţională. Din 1936, a început să colaboreze intens la Études Traditionnelles (ET), întreţinând o bogată corespondenţă cu René Guénon.

A publicat numeroase cărţi pe teme tradiţionale, reflectând maturizarea sa conceptuală.

[19] Publicat sub titlul Quelques remarques sur la doctrine des cycles cosmiques, în Études Traditionnelles (ET), oct. 1938.

[20] La triple enceinte druidique, în Voile d’Isis, iun, 1929; La Terre du Soleil, în ET, ian. 1936; Le sanglier et l’Ourse, în ET, aug.-sept. 1936; La chaine des mondes, în ET, iun.-iul.-aug. 1946.

[21] Din grecescul rythmos, derivat de la reein = a curge, verb făcut celebru de maxima lui Heraclit, panta rei = totul curge, filosoful exprimând succint ideea eternităţii mişcării, a unei curgeri universale. Dar rythmos = ritm, cadenţă, deşi înseamnă curgere, este una opusă celei haotice a începuturilor, este o ordonare naturală de după dezlănţuirile energiilor cosmice, deci, o curgere, decurgere, o  mişcare esenţial şi fundamental măsurată, regulată, extensibilă şi la repetiţiile regulate, periodice ale evenimentelor istorice corelate cu ciclurile cosmice. Ritmul, ca dimensiune fundamental existenţială, ontologică şi gnoseologică, orologiu cosmic şi terestru, are o arie semantică atotcuprinzătoare: de la bătaia inimii, puls, respiraţie, mers, somn, recurenţa proporţiilor, efect de ordonare a mişcării în artă, literatură, teatru, ca să nu mai vorbim de importanţa ritmului în muzică şi în dans. Compozitor, în greaca veche, este rhythmopoiósfăcător de ritm, ceea ce spune totul.

În latină, rhythmus, împrumutat evident din greacă, reia toate sensurile termenului. Adjectivul rhythmicus, din grecescul rhythmicos = cadenţat, de exemplu, este citat de Cicero, ca orator care afectează în mod exagerat un stil cadenţat.

Din cauza paronimiei (adică, a apropierii fonetice) din greacă, dintre arythmos = fără ritm (format din privativul a şi din rythmos = ritm), şi arithmos = număr (unde a nu e privativ, ci face parte din radical) s-a speculat abuziv că numărul ar fi fără ritm, respectiv, contrar variabilitaţii pe care o presupune ritmul, sugerând stabilitate, nemişcare, fixitate a cantităţii etc. Astfel, numărul ar deveni echivalent cu măsura, de unde ar rezulta totuşi, într’un fel, înrudirea dintre ritm şi număr. Dacă scrierea noastră ar fi etimologică, precum engleza sau franceza, am observa imediat că toate cuvintele derivate de la rythmos = ritm se scriu cu y, iar cele de la arithmos = număr cu i. Dar în greacă, erau două sunete distincte: üpsilon, notat în latină y se pronunţa ü (iar pentru că sunetul ü nu exista în latină, i s-a spus „i grec”), faţă de iota pronunţat i.

[22] În greacă, arithmos = număr. Astfel, de la arithmos, derivă arithmein = a număra, arithmetike =  aritmetică, arithmetikos = aritmetic etc.

Erau şi alţi termeni cu sensul de număr: plethos = număr mare, mulţime, multitudine, plenitudine (la Homer: plethousa selene = lună plină) sau katalogos = listă etc.

În latină, noţiunea de număr e legată de pluralul numeri care însemna calcule, mai ales, cele astronomice. Numerus, în mod absolut, este proporţia lucrurilor; în genere, raportarea unei cantităţi la o altă cantitate de aceeaşi natură luată ca termen de comparaţie, cantitate determinată, adică, numărul propriu-zis.

Numerius, cu vechea formă, Numasius, apare pe prima inscripţie a romanilor. Ar însemna legiuitul, întrucât numerus are aceeaşi origine indo-europeană cu grecescul nomos = dat, lege. Exista chiar o zeiţă, Numeria, divinitatea numerelor.

[23] Noţiunea de ciclu (kyklos = primitiv, roată, apoi, tot ce e rotund, cerc, circumferinţă, mişcare circulară, iar figurativ, evoluţia evenimentelor, dinamica civilizaţiilor etc.), este evident subsumată celei generale a ritmului, desemnând:

1) o perioadă recurentă a unui număr de ani, folosită ca o măsură de timp (în general, de lungă durată, epocă, eră);

2) perioadă de timp în lăuntrul căreia se completează un set de fenomene sau evenimente în ritmică reluare cu aceleaşi secvenţe sau consecvenţe;

3) în astronomia tradiţională – orbita unui corp ceresc.

Cine ar crede, de pildă, că termenul englez, vheel = roată, are la origine, acelaşi cuvînt indo-european, *kweklo = roată, cu kyklos, baza fiind radicalul *kwel ?

[24] În doctrina tradiţională hindusă, ciclurile majore, în ordine crescătoare, sunt: kalpa sau ziua lui Brahma; anul lui Brahma, care are 360 de zile ale lui Brahma; para sau o viaţă a lui Brahma, care are 100 de ani ai lui Brahma sau 36.000 de zile ale lui Brahma (sau kalpas); după un para, urmează mahapralaya = marea disoluţie sau resorbţie.

Cât despre semnificaţia denumirii dată kalpa-ului nostru – pentru a nu ne îndepărta de la subiectul acestui subcapitol – recomandăm cititorilor interesaţi articolul lui René Guénon, Le sanglier et l’ourse (vezi supra, nota 49) şi cartea unui exeget nostradamian, Pierre Guérin, Essai pour une philosophie ésotérique de l’histoire, Ed. Dervy Livres, Paris, 1977.

[25] Manvantara înseamnă eră a unui Manu, acesta fiind regentul unui ciclu. În RM (7), René Guénon îl desemnează pe Manu, drept un legislator primordial şi universal, un pricipiu unic a cărui funcţie este promulgarea legii proprii condiţiilor unei lumi (respectiv, ale unui grad al Existenţei). Această funcţie, pe lângă caracterul ei simbolic şi spiritual, teoretic şi imaterial, se manifestă prin intermediul unui centru spiritual instalat în lume, de către o organizaţie însărcinată să păstreze în întregime depozitul Tradiţiei sacre, de origine neomenească, în care Înţelepciunea primordială se comunică de-a lungul vremurilor, celor apţi să conducă societatea.

Este semnificativ că rădăcina indo-europeană *mn, pe care o regăsim în numele Manu (India), Menes (Egipt), Minos (Creta), Mani (Iran), anagramat Numa (la romani), Menw (la celţi), Manea sau chiar Manu (la români), desemnează memoria, atât de necesară pentru menţinerea continuităţii şi a dăinuirii.

[26] Un kalpa – o mărgea, o perlă; un an al lui Brahma – un şirag de perle; un para sau o viaţă a lui Brahma – repetiţia sau încolăcirea indefinită a colierului.

[27] Acesta fiind sensul „căderi“ adamice din tradiţia iudeo-creştină.

[28] Prima corespunde cu ceea ce în limbajul hermetic se numea circulatura pătratului, iar a doua – cu quadratura cercului, problema inversă care exprimă raportul sfârşitului de ciclu cu începutul său, adică, integrarea dezvoltării sale.

[29] Cifrele sunt intr’adevăr, inutilizabile:

– 1 manvantara = 4.320.000 ani;

– 1 kalpa sau o zi a lui Brahma = 14 × 4.320.000 = 60.480.000 ani;

– 1 an al lui Brahma = 360 × 60.480.000 = 21.772.800.000 ani;

– 1 para sau o viaţă a lui Brahma = 100 ani ai lui Brahma = 2.177.280.000.000 ani.

[30] În sanskrită, era = antara.

[31] Manu este regentul care dă legea fiecărui ciclu. El este însă un principiu, nu un personaj mitic, legendar sau istoric. După rădăcina sa verbală *man, s’ar putea defini drept inteligenţa cosmică sau gândirea oglindită a ordinului universal. Manu este prototipul, arhetipul omului care în sanskrită este numit manava, fiindcă este o fiinţă gânditoare, prin posesia elementului mental, raţional, manas.

Manu desemnează, pe lângă un principiu, o funcţie, aceea a regentului ciclului, deci, al lumii respective. Această funcţie, doar prin aplicarea ei specială la ordinul social, nu presupune o personalizare. Legea lui Manu nu e altceva decât respectarea raporturilor ierarhice naturale care există între fiinţele supuse condiţiilor speciale ale ciclului respectiv (sau ale gradului Existenţei corespunzător) şi ansambul prescipţiilor acestuia, care decurg în mod normal. Aplicarea socială a Legii, luând accepţia sa juridică, va putea fi formulată într’un cod – şastra, dar nu în sensul atribuirii ca unui autor. Legea lui Manu = conformitatea cu ordinul natural al existenţelor, pe care e menit să-l guverneze. (Manu nu trebuie confundat cu Prajapati = Stăpânul fiinţelor zămislite.)

[32] În sanskrită, elemente = bhútas. Ele sunt: ether, aer, foc, apă, pământ şi alcătuiesc toate corpurile care există în lumea noastră, intrând toate cinci, obligatoriu, într’un anumit dozaj, în compunerea fiecărui corp. Denumirea lor este simbolică, în fiecare din corpurile aer, foc, apă, pământ, existente ca atare, predominând elementul care şi-luat numele de la ele.

[33] Corelabile şi cu cele 5 calităţi sensibile (sonoritate, tangibilitate, vizualitate, sapiditate şi osmicitate) şi cu cele 5 simţuri [auditiv (auz), tactil (pipăit), vizual (văz), gustativ (gust) şi olfactiv (miros)] prin care sunt percepute corpurile, cu ajutorul celor 5 organe sensoriale (ureche, piele, ochi, limbă şi nas).

[34] René Guénon spunea, într’o scrisoare din 5 nov. 1950, către Gaston Georgel că nu prea există referinţe tradiţionale legate de această periodizare. (Lucru valabil şi pentru împărţirea binară, următoare.) Totuşi, observa el, Dupuis pomenea în documentata sa lucrare de marele an al lui  Heraclit, de 10.800 ani, care e jumătatea treimii duratei unui manvantara: 2 × 10.800 = 21.600, iar 3 × 21.600 = 64.800 ani. Noi remarcăm însă, că o treime dintr’un manvantara, 21.600  ani = 12.960 ani + 6.480 ani + 2.160 ani, respectiv, 1,5 mari ani + o şesime dintr’un mare an (6 × 2.160 = 12.960).

[35] Cf. Michel de Socoa, Les grands conjonctions, Ed. Chacornac Frères, Paris, 1951. Michel de Socoa este pseudonimul sub care a scris trei mici, dar remarcabile cărţi de astrologie, Luc Benoist (1893-1980) esoterist şi istoric de artă, adept al lui René Guénon. În 1935, a primit iniţierea sufistă de la Frithjof Schuon. A scris circa 400 de articole de critică de artă şi 4 cărţi de esoterism şi alte 15 de istorie a artei, de estetică şi muzeologie. Articolele publicate în Etudes Tradionnelles (ET), între 1935-79, le-a semnat cu pseudonimul Elie Lebasquais.

[36] Cf. Raoul Auclair, Histoire et prophétie, Nouvelles Êditions Latines, Paris, 1973.

[37] Exact la 60 de ani, faţă de anul 1877, pe care ciudatul pseudomarchiz occultist Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, l-a anunţat ca momentul în care s’ar fi ridicat interdicţia de a face cunoscute unele date, până atunci tăinuite.

[38] Cf. Al-Qaşani, Traité sur la Prédestination et sur le libre arbitre, Ed. Orientales, Paris, 1978, cu o introducere de Gérard Leconte.

[39] Gaston Georgel, Les quatre âges de l’hummanité, ediţia I, Besançon, 1949; ediţia II-a adăugită, Ed. Archè, Milano, 1976.

[40] Gaston Georgel,L’ère future et le mouvement de l’Histoire, Ed. La Colombe, Paris, 1956; Le cycle judéo-chrétien, Ed. Archè, Milano, 1983; Chronologie des derniers Temps, Ed. Archè, Milano, 1986.

[41] De pildă,  Raoul Auclair,  Le livre des cycles,  Ed. Porte de France, fără loc, 1947, precum şi La fin des Temps ou le nouveau livre des cycles, Ed. Fayard, Paris, 1973; de asemenea, Michel Helmer, Les siècles et les jours, publicaţie anuală, din anii ’50, sau André Guerrin, Cyclologie universelle, Ed. La Colombe, Paris, 1961. De asemenea, Jean Phaure, Le cycle de l’Humanité adamique, Ed. Dervy Livres, Paris, 1973 (cu reeditări în 1977, 1983, 1988, 1994 şi 1996) şi tot, Jean Phaure, Les portes du 3e millénaire, Ed. Ramuel, Paris, 1994.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 6 =