Copiii reprezintă o populație vulnerabilă în medicină și din acest motiv necesită o protecție specială.

Se pleacă de la următoarele trei premize:
1. copilul nu e un simplu adult în miniatură, ci e biologic diferit în multe feluri de adult;

2. leziunile fizice, care ar părea banale în cazul adultului, ar putea deveni de mare importanță când survin precoce în procesul de dezvoltare;

3. evenimente care ar putea avea importanță psihologică redusă pentru un adult, ar putea avea un efect devastator asupra sănătății psihice a copilului.

Codurile etice și legislațiile au prevederi speciale destinate protejării copiilor. Prima regulă – obligativitatea obținerii consimțământului informat pentru acte terapeutice, non-terapeutice sau pentru cercetare. Se spune că e inacceptabil și nul consimțământul informat dat de un minor. Atunci cine își dă consimțământul? Răspunsul obișnuit este: părinții sau reprezentantul legal. În plus, atunci când subiecții sunt incompetenți din punct de vedere legal (persoane minore), ei trebuie să fie informați în conformitate cu gradul lor de înțelegere, iar acceptul lor de a participa (mai ales în cercetare) este cerut. Există doua posibilități: ori părinții/reprezentantul legal consimt la actul terapeutic sau refuză și, uneori, copiii nu au șansă de rezolvare a problemei de sănătate.

Se pleacă de la ideea că este permis unui adult să se substituie unui minor, bazându-se pe supoziția că un adult urmărește obținerea celui mai bun interes pentru copil și este mai calificat decât copilul să ia o decizie în interesul acestuia. În timp ce acest lucru e suficient de adevărat pentru a fi acceptat ca un principiu general, excepțiile sunt suficiente pentru a provoca îngrijorare. Acest punct de vedere paternalist este aplicat atât la intervențiile terapeutice, cât și la cele experimentale. Dar presupunerea că părinții pot da fără constrângere un consimțământ informat în numele copilului se bazează pe supoziția că ei sunt capabili să dea un consimțământ și pentru ei. Este această afirmație valabilă în toate situațiile? Există dovezi că adulții educați și competenți, în mod frecvent, nu sunt informați adecvat pentru a da un consimțământ pe masură. Prin urmare, abilitatea lor de a vorbi pentru alții poate fi pusă la îndoială. Barierele ar putea să apară nu dintr-o lipsă de înțelegere sau motivație din partea parintelui, cât din acțiunea unor forțe complexe precum: anxietatea bolii, ambianța înconjurătoare a spitalului, o tentă de venerare, încredere sau dependență de medic ceea ce ar duce la acceptarea participarii la un ritual în care puțini sunt informați. În plus, la aceste bariere ale consimțământului informat se adaugă aspecte ale relației părinte – copil, care complică luarea deciziei. Înțelegerea vulnerabilității unui copil ar putea conduce la anxietate excesivă cu îngreunarea decizii. Părintele ar putea acționa inconștient contrar dorințelor și intereselor copilului. Problemele etice sunt mult mai complexe în intervențiile non-terapeutice sau în cercetare. Istoria consemnează suficente abuzuri mai ales pe copii institutionalizați.

Cazul școlii de stat Willowbrookstrong. În anii 1950, această instituție găzduia în condiții insalubre circa 6000 de rezidenți, toți diagnosticați cu retard mintal sever. Incidența hepatitei virale A era ridicată în SUA, evaluată la circa 25‰ pe an printre copii și 40‰ pe an printre adulți. Saul Krugman, un cercetător de la Universitatea New York, a început în anii 1950 un studiu, care presupunea infectarea deliberată a copiilor internați cu virusul hepatitei A în scopul de a urmări evoluția naturală a bolii. Nu s-a luat nici o măsură pentru a proteja copiii internați la Willowbrook împotriva hepatitei prin tratament cu gama globulină, a cărei eficiență era binecunoscută la acea vreme. Părinții copiilor nu au fost informați asupra riscurilor la care sunt supuși aceștia. Mai mult, consimțământul părinților era obținut sub presiune. În schimbul consimțământului acestora li faceau diferite promisiuni.

Experimentul de la Școala de Stat Fernald

Școala de Stat Fernald din Massachusetts era destinată găzduirii în regim de internat a copiilor cu deficiență mintală sau care proveneau din familii abuzatoare, sărace sau instabile. În această școală, Massachusetts Institute of Technology a desfășurat între anii 1946 și 1953 un experiment în care 74 de băieți primeau calciu și fier radioactiv în cerealele pe care le consumau la micul dejun. Părinții copiilor nu au fost informați asupra a ceea ce urmează să se întâmple cu copiii lor. Ei au fost informați că băieții vor primi un mic dejun special, care include calciu, și că vor fi răsplătiți pentru participare prin admiterea la clubul de știință.
Cazul Neilsen vs. Regents of University of California a ridicat pentru prima dată o întrebare explicită: dacă părinții au dreptul să accepte participarea copiilor lor la experimente non-terapeutice de cercetare? Apoi, au apărut probleme similare când s-a solicitat consimțământul părinților în scopul donării de organe (rinichi) pentru o rudă. În acest caz s-a cerut demonstrarea avantajelor pe care le capătă donatorul. În cele din urmă, în cazurile în care donorul a fost incapabil să dovedeasca benficiul sau în cazurile în care contactul social cu fratele/sora/ruda n-a fost apropiat și constant, părinților le-a fost anulat consimțământul, iar permisiunea de transplant nu a fost dată de către curte (Lausier v. Pescinski; In re Richardson).

În Marea Britanie, s-a stabilit că “părinții și tutorii nu pot da consimțământ în numele lor la orice procedură care nu le aduce nici un beneficiu minorilor și care reprezintă un risc sau le poate face rău“ (Curran and Beecher).
Doctrina substituției judecății este slăbită de inabilitatea adultului de a ști ce dorește un copil. Cu alte cuvinte, adultul poate greși, crezând că poate să decidă că ceea ce este bun pentru el e bun și pentru un copil.
În concluzie, consimțământul servește pentru protecție împotriva riscurilor inacceptabile și respect pentru autonomia fiecărui individ fie că este adult sau copil. Regulile bazate pe granițele inflexibile de vârstă ar putea să nu servescă întotdeauna intereselor și necesităților copilului. Ideal, deciziile ar trebui bazate pe luarea în considerare a tuturor factorilor în fiecare caz în parte, incluzând probabilitatea disconfortului, riscului și capacității intelectuale și emoționale de a consimți al fiecărui copil.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 + 8 =