În general, oamenii se plâng de vreme şi de şefi. De vremuri şi de sărăcie, oricât de ciudat ar părea, oamenii se plâng abia în timpul doi. Vremea şi şeful sunt cel mai aproape de pielea omului normal. Ori, la ce ţine omul normal mai mult decât la propria piele?
Şeful perfect, pe care am avut şansa incredibilă de a-l cunoaşte nu de mult, nu era om. Era un supraom. Nu avea pelerinuţa lui Superman, nici tenişi atomici. Semăna cu noi, dar era şef. Și mai mult decât șef, în nota firească a zilelor noastre, era un șef numit politic. Am avut fericirea de a-i fi subordonat.
Şeful politic nu avea o viziune detaliată asupra celor ce se petreceau sub dânsul. Vreau să zic, în compartimentele de sub nivelul dânsului. Politrucul perfect fusese, înainte de-a veni la noi, șef la un observator astronomic. Acolo avusese Partidul nevoie de dânsul. Iar când Partidul are nevoie, te duci oriunde și te pricepi la orice. Ăsta e patriotismul adevărat.
Așa se face că noul nostru șef, de la Institutul de Proiectare a Supercomputerelor, rămăsese cu o viziune universală, cosmică. Orice situaţie se ivea nu mai era o simplă situaţie. Era de-a dreptul cosmogonie.
Intram timid la dânsul în birou. La urma urmei, nu eram decât un biet absolvent de trei facultăți. Un aer glacial, respiraţie stelară, îmi atârnau ţurţuri de nas şi de mustaţă.
„Domnule şef, reuşeam să îngaim dârdâind, ne-ar trebui cutare lucru, ca să-i dăm lui Cutare, să ne facă treaba cutare până mâine, la ora cutare. Pentru că dacă…”
Tăceam, îngheţat de privirea dusă departe, dincolo de limitele Căii Lactee. În cele din urmă, se întorcea și glăsuia.
„Mor milioane de sori, galaxiile se prefac în pulbere stelară, spunea dânsul încet, civilizaţiile se ridică şi coboară ca o maree de asteroizi… Iar dumneata te sperii că nu avem cutare… Te-ai gândit vreodată la locul omului în intersecţia spaţiului cu timpul?”
Ieşeam tiptil şi mă duceam învârtindu-mă, prin alte galaxii Citește mai departe textul AICI
