Refacem un crâmpei din viaţa Bucureştiului anilor 1972, 73,74… back in time. Scenă de interior, un apartament mobilat stil, oglinzi cu ape argintate, tablouri, schițe de Jiquidi, canapea cu perne din mătase şi ciucuri, atmosferă coborâtă din Scrinul negru, de George Călinescu. Boieri de viță veche, rămași într-o ţară comunistă, se încăpățânează să transmită cultura şi educaţia bunicilor, urmașilor. Apartamentul, situat pe bulevardul Nicolae Bălcescu lângă Biserica Italiană, primeşte oaspeţii pentru o lungă noapte de socializare (pe atunci, se numea ceai). Vine o gaşcă veselă, studenţi la actorie, regie, operatorie, critică de teatru şi film, colegi şi prieteni care studiază la faimosul şi râvnitul Institut de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”. Privilegiaţii, norocoşii admişi (uneori, după ani de încercări eşuate) în turnul de fildeş al artei teatrului şi filmului… Pentru ei, „limita e cerul” ar clama generaţia de azi, sunt talentaţi, visează să devină celebri, chiar dacă Hollywood-ul e peste Ocean, iar Cannes-ul e prezent doar, prin fotografii şi cronici…

La Teatrul Bulandra, regizorii Liviu Ciulei, David Esrig, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie montează adevărate bijuterii teatrale. Aşteptate cu nerăbdare, comentate, aplaudate, şi, nu-i nici o mirare, cenzurate. Revizorul de Gogol, montarea lui Pintilie a avut avanpremieră, premieră şi vreo două, trei spectacole pentru publicul larg. Atât. Restul a devenit istorie. Seară de seară, nu doar în week-end, săli arhi-arhipline dar, rândul întâi era rezervat studenţilor de la IATC, intrarea gratuită, legitimaţia de student veşnicul şi nepreţuitul passpartout. Vedeau de zeci de ori O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasă, Play Strindberg, Cum vă place, Leonce şi Lena. Murmurau dimineaţa, înainte de cursuri replicile rostite cu o seară înainte de Tomiţă Caragiu, Marinuş Moraru, hai, nu plânge nu plânge, eşti volintir sau cântau, în falset asumat, Steluţa, tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie. Amestec de stiluri, de curente artistice, vizionări de filme Portocala mecanică sau Crucişătorul Potiomkin, se analizau la clasă. Îi unea pe toţi,  firul de aur care împletea talentul cu dăruirea  totală. Revenim, la ceaiul de sâmbătă seara al cărui amfitrion era Eugen. Părinţii lui, faimoase vedete ale Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”  actorii, Rolanda Camin şi N. Stroe ne-au întâmpinat cu politeţe, zâmbind. Doamna Rolanda Camin purta pe bluza din dantelă un şirag lung, din perle culoarea fildeşului. Îl întreb, pe şoptite, :„Eugen, sunt perle adevărate? ”Râde sonor, arătându-şi strugăreaţa: „Dar cum altfel? Cadou de la tata! Nu  aduce bijuterii false mamei, marea lui iubire!” Un casetofon marca Grundig revarsă întreaga noapte melodii la modă, Beatles-ii, Tom Jones, Mondial, Roşu şi Negru, Poenix, Elvis Presley, lungă lista. Fără DJ… Eugen Nacht Stroe, fiul răsfăţat al gazdelor, ”cocon” cum îl alintau prietenele mamei, cu blugi evazaţi şi accesorii hippie dorea să devină actor, să continue tradiţia familiei. Dificilă alegere, chiar o provocare, cine nu îl cunoştea pe N. Stroe, unul din iniţiatorii revistei româneşti, cine nu fredonase melodia devenita brand al emisiunilor radioului public, „Alo, aici e Stroe şi, vă roagă, să-i daţi voie ?” După absolvire, la scurt timp, Eugen împreună cu părinţii, pleacă în Israel. Actoria trece pe planul doi, o „schimbă” pe regie. Şi-a înfiinţat propriul studiou de teatru, adaugă o vocală la finalul prenumelui şi Eugene Nacht Acting Studio şi începe drumul în lumea teatrului. Eugen se adaptează uşor, acum, pe vremea pandemiei, predă cursuri de actorie, folosind platforma Zoom Video Communications, colaborează cu teatre din lumea largă, participă împreună cu studenţii lui la festivaluri de profil. Îl întreb:

Eugene Nacht Stroe cu părinții

  • Eugen, a fost o decizie pe care ai repeta-o ? Nu ai regrete? Cum a fost noua ta viaţă la Tel Aviv când, din rebelul răsfăţat ai devenit tată responsabil al unei familii cu trei copii, doi flăcăi şi o fată. Stabilit la Shoham, într-un colţ al lumii încărcat de istorie, zdruncinat de conflicte, parte şi tu a „poporului ales”. Apropo, vorbeai limba ivrit când ai ajuns în Israel?
  • Decizia de a părăsi România în 1977 a fost motivată de situaţia politică, de psihoza colectivă post-cutremur (cel din 4 martie 1977) şi din dorinţa de a cunoaşte această mică ţară în care trăiesc de aproape 43 de ani. Sora mea, Dana părăsise legal România şi se stabilise în Germania. Asta l-a zdruncinat pe tata care era legat trup şi suflet de România. Când ne-am prezentat toţi trei la „paşapoarte din strada Nicolae Iorga”, oamenii au fost de-a dreptul şocaţi. A doua zi, tot Bucureştiul ştia că Stroe a depus actele de plecare. Am primit aprobarea şi dreptul să alegem ţara de emigrare. Decizia finală: Israel. Plecarea a fost foarte dureroasa. Am ajuns în Israel cu câteva valize şi într-un container, câteva mobile. I-am revăzut pe Nancy Brandes (Roşu şi Negru),  pe  dramaturgul şi ziartistul Al. Mirodan (cu care am fost ulterior, coleg de banca la şcoala de ebraică), pe Martin Marcus (fiul regizorului Manole Marcus) şi pe Sergiu Mandy (fiul compozitorului Al. Mandy). Am vrut foarte mult să joc în teatrul ebraic dar nu ştiam o boabă de ebraică. Era un fel de chineză. Nu semăna cu nici o limbă pe care o vorbeam! Am început totul de la zero. Dupa opt luni m-am angajat la Teatrul de Stat pentru Tineret, condus de marea actriţă israeliană Orna Porat. Am jucat acolo opt ani. Ceea ce a fost greu pentru mine în Israel, nu doar învăţatul limbii ci schimbarea unui stil de viaţă cu altul. Nu mai era România, unde toate uşile se deschideau la rostirea parolei „N. Stroe” (exceptând miliţia care m-a bătut de două ori pentru că aveam „plete”). Aici trebuia să te lupţi, nimeni nu-ţi dădea nimic, şi, dacă nu făceai nimic puteai să mori de foame. A durat până să înţeleg acest mecanism. Partea atrăgătoare: o ţară frumoasă, mult soare, marea la doi paşi, o ţară liberă într-adevăr, fară turnători, fără telefoane interceptate, amintiri negre ale epocii de aur. Un lucru este clar: nu regret absolut nimic din tot ceea ce am făcut. Tata avea o filozofie: „In viaţă niciodată nu mă uit înapoi, ca să nu-mi sucesc gâtul”. Am trecut prin multe, armata, chiar şi războiul din Liban din 1982, am divorţat de prima mea soţie, am iubit, am suferit, m-am maturizat cu timpul. Am devenit mai „israelian”. În 1994 m-am recăsatorit cu o „baştinaşă”, avem trei copii, Eytan de 25 de ani, Lior de 22 de ani si Ady de 16 ani. Apropo de „poporul ales” şi de tragica istorie a evreilor. Am teoria mea, dacă acceptăm ideea unui Dumnezeu care conduce această lume, întregul univers merge înainte, este pus în mişcare datorită fricţiunii, datorită conflictului creat de elemente opuse. Poporul evreu a fost „ales” pentru a crea acest conflict care să continue mişcarea înainte a societăţii umane. Ales pentru a crea de mii de ani acest conflict care duce înainte roata vieţii. Asta şi explică toate suferinţele acestui popor de-a lungul secolelor.
  • Ai scris pe pagina de FB, într-o încercare de teoretizare a muncii regizorului, că: „a pune în scenă un spectacol cu o trupă profesională sau cu una de amatori, adulţi sau copii este la fel, ai un scop: spectacolul, care este o energie rafinată care, la rândul ei trebuie să întâlnească o altă energie, a publicului, să se contopească cu ea şi să creeze o a treia energie: actul teatral.” – Îţi menţii opinia? Am văzut că postezi fotografii cu Peter Brook, regizorul emblemă a Europei teatrale în ultima jumătate de secol. Eşti un admirator al lui Peter Brook?

 Peter Brook și Eugene Nacht Stroe la Ierusalim

  • Îmi menţin opinia, Peter Brook. este al doilea tată al meu. L-am cunoscut in 1985 la Avignon unde a prezentat magistrala Mahabharata. Îl adoram de pe vremea când dragul nostru, Moţu (Florian) Pittiş îmi povestea despre experimentul de la Paris unde fusese dus de Andrei Șerban, pe atunci asistentul lui Brook. Citeam împreună fragmentele din The Empty Space care apăruseră în volumul Dialogul neîntrerupt al teatrului în secolul 20. Ceea ce spunea Brook era exact ceea ce simţeam eu. Moţu îmi spunea: E normal să simţi aşa, tu eşti o nouă generaţie iar cartea lui Brook este gândită pentru viitoarele generaţii”. Când l-am întalnit pe Brook la Avignon, i-am povestit că eram la IATC, în anul 1 iar la Opera Română, Royal Shakespeare Company prezenta „Visul unei nopţi de vară” celebra montare a lui Peter Brook. Ne-a fascinat pe toţi. La institut, discutam între noi, Sorin Medeleni, Eugen Cristea, Dragos Pâslaru, Silvia Pantiru și Teodora Vasilescu să facem şi noi aşa un „fel” de spectacol. A ieşit un spectacol cu multă mişcare „a la Brook” cu fragmente din poemul indian. Brook s-a amuzat de acestă întâmplare, el şi trupa lui erau topul teatrului mondial. Am scris un articol în patru pagini într-un ziar românesc din Israel și i l-am trimis cu traducere.  Lui Brook i-a plăcut foarte mult şi m-a invitat la un workshop la Bouffes du Nord, teatrul lui din Paris, în aprilie 1986. De aici am ajuns sa fiu candidat la unul din rolurile versiunii engleze ale Mahabharatei. Am mai participat la două producţii teatrale, o dramă israeliană şi opereta „Silvia” care  a fost un mare succes, dar eu începeam să mă întreb dacă, într-adevăr vroiam sa fiu actor sau o făceam numai pentru că mă născusem într-o familile de actori. Am decis să întrerup orice activitate teatrală. Am lucrat trei ani într-o organizaţie internaţională de sport Maccabi Word Union în oraşul Ramat Gan (lipit de Tel Aviv). Dar, am ajuns la concluzia că ceea ce vreau sa fac este regia de teatru. Am montat cu o mică trupă de teatru două spectacole într-un mic teatru din Jaffa, Teatrul de la Etajul Trei. Am înțeles că a reuşi în domeniul regiei nu e chiar uşor într-o ţară care are doar şase teatre de stat. In 2001 am înființat The EUGENE NACHT ACTING STUDIO. Sunt deja 19 ani de lucru cu copii, tineret şi adulţi, participări la vreo 20 de festivaluri internaţionale. Pentru studioul meu am scris vreo 15 piese de teatru (în ebraică) şi am compus peste 60 de cântece. Brook mi-a facut cunoştinţă cu ideile marelui gânditor de la inceputul secolului 20, I. Gurdjieff despre care a făcut și un film artistic „Meetings with remarcable men”. Ideile lui Gurdjieff m-au facut să înțeleg în profunzime liniile de dezvoltare ale esteticii brookiene şi i-am mărturiisit acest lucru lui Peter, acum două luni când am asistat la ultimul lui proiect teatral „Shakespeare Resonance”.
  • Nu ai uitat rădăcinile româneşti ale familiei tale, ai revenit la Bucureşti să sărbătoreşti un secol de la naşterea tatălui. In aprilie 2011, împreună cu o pleiadă de actori printre care Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Florin Piersic, Horaţiu Mălăele, Horia Moculescu, Eugen Cristea și Cristina Deleanu şi ai adus un omagiu STROE și VASILACHE” – Cuplul de Aur al Revistei româneşti interbelice. Vrem câteva amintiri …
  • Nu poţi să-ţi uiţi rădăcinile. România este patria mea, ţara în care m-am născut, în care am crescut şi în care am învăţat. Imi trăiesc viaţa ca român şi israelian în paralel. Din 2008 vin în România aproape în fiecare an, sunt legat sufleteşte foarte puternic de România. În anul 2006 se împlineau 100 de ani de la naşterea tatalui meu. I-am propus mamei să organizăm un eveniment în amintirea lui.

Am decis ca la acest eveniment să fie invitaţi artişti din România. Stroe a fost un artist român. I-am cooptat  la acest proiect pe Florin Piersic, Eugen Cristea, Cristina Deleanu iar din partea israeliană pe Nancy Brandes şi cântăreaţa Terry Gabor (cu care colaborasem in opereta Silvia). Am reușit să cointeresez TVR-ul care a trimis-o pe Daniela Mitache să realizeze un documentar despre spectacol şi, fireşte despre tata. Când am părăsit România, autorităţile comuniste au șters numele N. Stroe din orice document scris, filmat şi televizat. Filmul „Bing Bang”, primul film muzical românesc realizat de Stroe și Vasilache în 1934 a fost încuiat sub cheie. Orice melodie compusă de Stroe și Vasilache, precum „Trurli  Trurli”, „Du-mă acasă mai tramvai”, „Morărița”, „Toată ziua-n ascensor” şi multe altele au devenit, peste noapte, creaţiile lui Vasile Vasilache. Tata a fost uitat. Nici după  revoluţia din 1989 nimeni nu l-a mai amintit. Am decis să încep o campanie de readucere a lui N. Stroe în memoria culturală a României. Am scos la Iaşi cartea „Stroe-Vasilache-Ap-lauze”, am realizat la radio România Cultural împreună cu doamna Reluş Mureşan o serie de emisiuni despre tata, am apărut în emisiunea lui Horia Moculescu „Atenție, se cântă” împreună cu Eugen Cristea într-un moment Stroe și Vasilache, apoi evenimentul de la Tel Aviv transpus în documentar la TVR. Mai era un plan, împreună cu regretatul regizor Radu Gabrea să facem un film artistic despre Stroe și Vasilache. Spectacolul de la Bucureşti din 2011 venea să încununeze acest efort. Arșinel a acceptat să fie amfitrionul evenimentului (îşi incepuse cariera de revistă în spectacolele lui tata). I-au fost alături, Eugen şi Cristina, Florin Piersic, Horaţiu Mălăele şi compozitorul Moculescu. Arșinel a jucat în partea a doua a spectacolului împreună cu Stela. M-am gândit să fie ca o aniversare a lui N. Stroe care a slujit acest teatru de la înfiinţarea lui şi pâna în 1977. El l-a şi botezat Teatrul Satiric Muzical Constantin Tănase al cărui colaborator fusese. După moartea tragică a lui Vasilache, tata şi-a continuat cu un succes imens, cariera. In culisele sălii Savoy copilărisem, mă învârteam în spatele cortinelor. Cunoşteam pe dinafară cupletele rostite de tata, momentele lui Ion Antonescu-Cărăbuş, Horia Căciulescu, Zizi Şerban, Didi Ionescu, Rolanda Camin, Horia şi Radu. Când am revenit pe această scenă în 2011 am simţit, emoţionat că am revenit acasă. Am organizat LINE UP-ul şi am intrat în scenă iar vorbele mi-au venit cu o mare uşurință de parcă jucam  acolo de zeci de ani. Momentul pe care l-am făcut cu Eugen Cristea despre Stroe și Vasilache a mers şnur iar succesul a fost imens. În acelaşi timp, am simţit ca și cum „o parte” din tatăl meu, care se păstra în inima mea, se bucura nespus că a fost readusă pe scena iubită.

  • Ai scris şi publicat o carte dedicată, de asemenea ilustrului tău părinte, ineglabilul N.Stroe. Povesteşte puţin, despre volumul lansat la Gaudeamus în toamna anului 2019…

Eugene Stroe cu Florin Piersic și Eugen Cristea

  • Tata a scris în colaborare cu mine în Israel două cărţi de amintiri publicate în anii 80, în limba română. Am combinat cele două cărţi şi am scos ALO, AICI E STROE după refrenul de la Ora Veselă/Unda Veselă/Satira și Umorul de la Radio Bucureşti Domnul Aurel Vainer, Preşedintele Comunitaţilor Evreieşti din România, a decis să publice cartea la Editura Hasefer, editura Comunităţii. Şi aşa am ajuns la Gaudeamus în noiembrie 2019 flancat de sora mea Dana şi de nedespărţitii mei fraţi, Eugen Cristea şi Florin Piersic. Am reuşit să adun amintirile tatei după 50 de ani de carieră în România. E o carte scrisă în ritm alert, savuroasă, cu accente de umor şi nostalgie. O carte care povesteşte despre începuturile lui când se bălăcea în lighean, localitatea Gaşteni din comuna Răcăciuni (casa de cultură de acolo îi poartă numele) şi  până în anii trăiţi în Israel. O trecere prin istoria interbelică a Romaniei, Primul Razboi Mondial la Bucureşti, anii de liceu şi conservator, primii ani în teatru, întâlnirea cu Vasilache, căsătoria cu Nora Piacentini, crearea cuplului Stroe şi Vasilache, Ora Veselă, filmul Bing Bang, crearea Teatrului Majestic, Compania Stroe şi Vasilache, Teatrul Alhambra, Compania Cărăbuş a lui Tănase, anii negri ai regimului fascist, Teatrul Baraseum, moartea lui Vasilache la bombardamentul american din 4 aprilie 1944, înfiinţarea teatrului Atlantic, Teatrul Tănase, trupa personală la OSTA. O  întreagă istorie a unui gen de teatru foarte la modă în acei ani.

N. Stroe alături de C. Tănase la el acasă.

  • Ai montat, ca regizor artistic şi autor al muzicii la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploieşti, (director era colega noastră, actriţa Raluca Zamfirescu) „Descurcă lume” după comedia muzicală de mare succes „Firfirică” de Stroe Vasilache şi Cristodulo. O experienţă care merită repetată?
  • Raluca Zamfirescu, colega noastră mi-a acceptat propunerea de a monta la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti comedia muzicală de mare succes a lui Stroe şi Vasilache, „ Firfirică” pe care am adaptat-o sub numele „Descurcă lume” la care am compus şi scris muzica. Se joacă de opt ani sold out. Am încercat să realizez, la acelaşi teatru, un spectacol de revistă cu materialele cele mai reprezentative din cariera tatei. Proiectul nu a fost acceptat.Păcat, mai ales că, secţia de revistă a acestui teatru poartă numele Teatrul Majestic (dupa teatrul înfiinţat de Stroe şi Vasilache). Este foarte greu să promovezi proiecte teatrale în România, când trăieşti tot timpul în Israel şi ai, ca obligaţie de zi cu zi… şcoala de teatru pe care o conduci. Totuşi, am trei proiecte în plan, o comedie muzicală după o comedie a lui Moliere (nu spun care, e secret), o dramă „Omul din cuşca câinelui” de Osvaldo Dragun şi o dramă istorică a unchiului meu, scriitorul Isaiia Răcăciuni. Sper sa iasă ceva concret, din aceste… vise.
  • Cum ai dori să închei dialogul nostru, deocamdată, la distanţă…
    • Aşa cum se cuvine în această perioadă atât de curioasă! Să rămânem sănătoşi, să nu ne pierdem răbdarea şi visurile, să nu renunţăm la planuri, să ne ţinem tari pe poziţii, să nu uităm că iubirea este cel mai sfânt leac pe pămînt şi, când se va retrage potopul ăsta, să stăm împreună la un mic, o sarma şi un pahar de Fetească Neagră…
2.172 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 + 6 =