Suntem somați zi și noapte de către politicienii exemplari (că doar de-aia li se mai zice și „aleși”) să punem patriotismul pe primul plan, să nu ne mai întrebăm ce-a făcut țara asta pentru noi, ci doar ce-am făcut noi pentru țară.

Cu toate acestea, unora dintre noi ni se mai întâmplă să traversăm perioade, cum ar fi de pildă acelea din preajma glorioaselor bătălii electorale, când, vrând nevrând, trebuie să abordăm și chestiunea delicată a mulţumirii personale.

Beletristica şi autobiografiile sunt bântuite de personaje de-a dreptul hamletiene la vedere, veşnic nemulţumite de sine, capabile să urnească din apatie masele largi populare, pentru mulţumirea tuturor.

Însă adevărul este că în viaţa intimă a demnitarilor, ce s-o mai dăm după cireș, toată lumea e mulţumită de sine. Nimeni nu e copleşit de gândul ratării. Miniștrii melancolici de sine sunt o specie pe cale de dispariţie, dacă o mai exista vreunul ascuns pe undeva.

La diversele lor niveluri, chiar și membrii obișnuiți de partid sunt din ce în ce mai mulţumiţi de sine şi tot mai nemulţumiţi de prestaţia semenilor de la alte grupări, sau a poporului în general. Deh, nu se mai fac, ca pe vremuri, popoare pe măsura politicienilor…

Astfel, încet-încet, prin binefacerile molimei sociale, mulţumirea de sine nu mai e îngrădită de hotare profesionale, etnice sau de conştiinţă. Citeste textul mai departe Aici

473 Vizualizări

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 6 =