Atunci când te referi la o naţiune, trebuie să o priveşti rece ca peştele, analitic, fără patimă. Pentru mine însă este foarte greu să fac acest lucru, pentru că am un mare respect pentru Statele Unite ale Americii şi pentru mentalitatea americanilor.
Mai mult ca sigur, după maximum două luni de perpelire, orgoliosul Donald Trump îşi va recunoaşte înfrângerea în alegerile prezidenţiale. Este o înfrângere care se datorează în primul rând negaţionismului său ambiguu, în privinţa pandemiei de Covid-19.
Dincolo de stilul său superficial, inconsistent intelectual, imprevizibil şi permanent colizionar, inclusiv cu propria sa persoană, Donald Trump ar fi fost acum reales dacă nu începea pandemia şi, din acest punct de vedere, frustrarea sa este de înţeles.
Personal, sunt un admirator al Americii, nu al vreunui partid din SUA. Noi datorăm enorm acestui stat şi acestei mari naţiuni, aşa cum toată planeta datorează. Primul război mondial nu ar fi fost niciodată câştigat de forţele binelui fără un preşedinte democrat, marele prieten al românilor, Woodrow Wilson.
Al doilea război nu ar fi fost niciodată câştigat (din nou de forţele binelui) dacă nu ar fi fost un alt preşedinte democrat, FD Roosevelt, omul cu un rol pivotant în politica democraţilor, după ce a lansat New Deal (1933-1936), seria de programe economice care a modificat în bine lucrurile în America şi, ulterior, în întreaga lume.
Lumea nu ar fi scăpat niciodată de pacostea comunistă fără doi mari preşedinţi republicani, George Bush Sr. şi Ronald Reagan. Este interesant de analizat felul cum au schimbat între ele aproape complet rolurile politice istorice partidele republican şi democrat.
La fondarea sa, The Democratic Party (dar lucrurile sunt mai complicate decât atât) al lui Andrew Jackson era partidul stăpânilor de sclavi sudişti secesionişti – aşa se explică dărâmarea unor statui ale unor politicieni democraţi, inclusiv Jackson, iar Partidul Republican, (alintat GOP – Grand Old Party, în pofida faptului că este mult mai tinerel decât Partidul Democrat), era partidul unionist al yankeilor din nord.
După Războiul de Secesiune, Sudul Confederat a contribuit la fondarea SUA, aşa cum le ştim noi acum, şi a început sinteza între cele două mari curente de idei politice americane, fiecare având ataşate propriile fracţiuni extremiste.
Ciudat este că, începând cu secolul XX, cele două mari partide au făcut un switch, schimbând rolurile. Democraţii, care erau de dreapta şi chiar extremă dreaptă, au devenit o forţă politică de centru-stânga, şi republicanii au clivat spre dreapta, fiecare dintre cele două mari curente politice fiind urmat, în vagoanele ataşate, de foştii extremişti ai celorlalţi.
Ceea ce trebuie să înţelegem însă e că în SUA lucrurile sunt diferite de situaţia din Europa: tot sistemul politic e deplasat spre dreapta poitică, pentru că establishmentul american a stabilit liniile roşii ale direcţiilor de politică socială şi economică mai la dreapta decât în Europa (în timp ce în Europa cea mai la stânga, dar profund capitallistă totuşi, este Franţa).
Astfel,, ceea ce americanii numesc a fi centru-stânga e centru în Europa, iar ceea ce e stânga e centru-stânga ş.a.m.d. La ciudaţii extremei drepte, care lansează teorii neonaziste, dintre care QAnon este numai ultima trăsnaie, pe stânga există, în contrapondere, o puternică exflorescenbţă neomarxistă, din care creşte puternic Alexandra Ocazio Cortez, după părerea mea cel mai mare viitor pericol pentru democraţia americană, aşa cum se prefigurează azi.
Neoliberalismul, teoconservatorismul şi doctrinele white supremacy, de pe extrema dreaptă, sunt compensate îndeajuns de trăsniţii Stângii, ca această AOC – faţă de care Bernie Sanders pare un tătic blând.
De notat că o serie de chestiuni care sunt considerate de stânga, cel mult de centru-stânga în America sunt adevărate idealuri ale liberalismului (care înseamnă politici de dreapta) în România.
Voi da un singur exemplu: guvernarea corporativă – adică un set de măsuri (transparenţă, orientare spre profit, meritocraţie, angajarea un management privat) care să ducă la rentabilizarea companiilor de stat este politică de dreapta în România, pe când în SUA este politică de stânga.
De ce? Pur şi simplu pentru că în Statele Unite s-a cam privatizat tot ce putea fi privatizat (iar republicanii vor mai mult), iar democraţii au pus la punct această corporate governance, pentru corporaţii municipale şi deţinute sau controlate de stat. În general, acest gen de companii sunt numeroase şi livrează servicii publice
Revenind la America momentului şi problemele ei, în această atmosferă complicată (cum a fost întotdeauna atmosfera politică americană), cu o politică internă sofisticată şi una externă plină de provocări asimetrice, a apărut în peisaj fostul vicepreşedinte Biden, un moderat, flancat de această Kamala Harris, care după părerea mea este o carnasieră politică de talie mare, plină de ambiţii care depăşesc poziţia de vicepreşedinte al SUA – şi care probabil că va avea un puternic rol în politica internă a admministraţiei care se instalează acum.
Revenind: cum se va simţi România în era preşedinţiei americane a lui Joe Biden? Răspunsul este că, în mod direct, România ar fi avut parte, de la Washington, cam de acelaşi tratament, şi de la o nouă Administraţie Trump, cum va avea de la Administrația Biden.
Cu un bemol: ca vicepreședinte al lui Obama, Biden a devenit un mare prieten al românilor. Cred că ne va folosi mult asta. După părerea mea, vizele pentru America se vor ridica în mandatul lui Joseph Robinette Biden Jr..
Diferenţa mare va fi în planul politicii externe. Trump a fost un preşedinte bilateralist şi negociaţionist. Biden va fi un preşedinte multilateralist, asemănător lui Ronald Reagan – culmea, un republican, dar şi asemănător, pe politica economică a crizei şi pe aceea post-criză, lui Truman sau Eisenhower.
Acumulările competitive din acei ani au pus bazele exploziei de bunăstare din vremurile lui Jimmy Carter sau Bush Sr.. Acum, noile acumulări pe care este condamnat să le iniţieze Biden sunt cele legate de economia verde, inteligenţa artificială şi robotizare.
Este o provocare imensă, care va duce la disponibilizări masive şi reconversie profesională în masă. Aceasta va provoca noi frământări politice, redimensionări economice şi probleme sociale majore – dincolo de cele cu care America ne-a obişnuit, cum sunt rasismul şi, paradoxal, discriminarea pozitivă a cetăţenilor de culoare.
