Pe Ioana Pavelescu nu trebuie să o întreb dacă a moştenit talentul. Am cunoscut-o pe mama ei, actriţa Corina Constantinescu acum mai bine de patru decenii, jucase rolul Sofia  într-un film al lui Dan Piţa, ecranizarea lui Mihnea Gheorghiu după Duiliu Zamfirescu. „Tănase Scatiu”.  O făptură  discretă. O fiinţă blândă şi elegantă, o basarabeancă născută la Nisporeni, peste Prut, despre a cărei prezenţă artistică  scrisese, nimeni altul decât George Călinescu la rubrica lui intitulată „Cronicile optimistului”. Cuvinte de laudă, aprecieri sau, dimpotrivă? O tragediană surprinzătoare este Corina Constantinescu în «Nora» de Ibsen. Rar am întâlnit o actriţă mai absorbită de rol. Am văzut adesea piesa; dar nu mai pot să-mi închipui azi pe soţia lui Torvald altfel decât pe Corina Constantinescu. Venele gâtului îi tremurau într-o vibraţie extraordinară, inflexiunile glasului sunt ca ale unei viole; chiar când tace şi ascultă, această interpretă produce emoţie în sală. Care socotiţi că este secretul Corinei Constantinescu? Trăieşte….”

Actrița Corina Constantinescu

    Ioana Pavelescu, fiica actriţei Corina Constantinescu şi a medicului pediatru Mihai Pavelescu a copilărit împreună cu puştii unor actori celebri, Alexandru Avram, fiul Olgăi Tudorache, Ducu Darie, fiul lui Iurie Darie, Tudor Potra băiatul criticului Florian Potra despre care îşi aminteşte că a avut nevoie de îngrijiri medicale speciale din partea tatei. Cu toţii i-au devenit şi foarte buni prieteni. Oana Pellea şi Florin Piersic jr. sunt alte două exemple de ”pacienţi” apropiaţi familiei Pavelescu. Ioana l-a cunoscut şi pe filosoful Petre Ţuţea care venea să ia prânzul împreună cu părinţii ei. Petrache cum îi spunea Corina Constantinescu, refuzase la început invitaţiile, nu dorea să le creeze probleme gazdelor, era eliberat recent din puşcărie, fusese deţinut politic. A cedat în cele din urmă rugăminţilor, era prea tentantă atmosfera din casa lor plină mereu cu oaspeţi. Petre Ţuţea a devenit „de-al casei” din 1964 pînă în 1983.

Ioana s-a născut să fie star. O leoaică impunătoare, a venit pe lume pe 28 iulie, o nonconformistă, puternică, foarte feminină, un star în adevăratul sens al cuvântului. A păşit în viaţa artistică cu dreptul, regizorul Jean Georgescu, genialul creator al filmului „O noapte furtunoasă”, posesor al unui „simţ cinematografic” deosebit a ales-o ca interpretă principală în „Pantoful cenuşăresei”. Era elevă de liceu. Presa de specialitate a remarcat-o imediat pe cea care urma să devină o vedetă, o seducătoare actriţă.

Au urmat anii de facultate, la  I.A.T.C „IL Caragiale”, apoi roluri importante pe scenele teatrelor din ţară, din Europa dar şi din America. Ursitoarele i-au hărăzit, la naştere, un destin deosebit, încununat de iubiri pasionale, succese răsunătoare dar şi dureri şi dezamăgiri puternice. S-a impus în lumea cinematografiei în 1976 odată cu premiera  peliculei „Osânda”. Sunt curioasă să-mi povestească amănunte necunoscute şi nepublicate despre  această experienţă-biruinţă. Simt, după tonalitatea vocii, că îi face plăcere să-şi amintească, back in time!

– Am primt rolul printr-o întâmplare norocoasă pentru mine. Eram împreună cu Ileana Popovici, partenera lui Sergiu Nicolaescu din acea perioadă şi stăteam de vorbă, aşa ca „fetele”. Ileana îl căina pe Sergiu că nu găseşte interpretă pentru Rusanda, eroina din Velerim şi Veler Doamne, romanul lui Victor Ioan Popa care devenise scenariu de film. Îmi spunea că dăduseră probe, sute de fete, actriţe profesioniste dar şi neprofesioniste.Mi-a şoptit, i-am povestit lui Sergiu despre tine… Domnul Sergiu Nicolaescu, nu îl tutuiam, s-a apropiat de noi şi mi-a spus : „ Să vii mâine dimineaţă la Buftea. Rolul e al tău”. Am îndrăznit să îngaim „ Glumiţi”. M-a privit  sever şi a continuat „De dimineaţă, că, ora matinală nu strică la frumuseţe”. Şi a zâmbit!Ioana Pavelescu si Sergiu Nicolaescu | Eroii Romaniei Chic

-Au fost filmări desfăşurate în condiţii foarte grele, după ani şi ani, îţi mai aminteşti un moment deosebit?

-Era iarnă şi filmam în munţii Bucegi. Momentul naşterii. Rusandei îi venise sorocul să aducă pe lume un pui de om. Recuzita păstrase într-o cutie sângele îngheţat care mi se punea mie, pe picioare. Decorul, amenajat într-o biserică la – 35 de grade. Şi acum simt frigul şi asprimea cămăşii lipită de pieptul meu.Brrr! Au fost zile dificile, urmăream, permanent evoluţia vremii. Într-o zi s-a pornit, pe neaşteptate, viscolul. Baiatul de la telecabină a refuzat să urce echipa sus pe munte, vântul bătea cu putere,în rafale şi riscul era foarte mare. Sergiu Nicolaescu a dat telefon la judeţeană, la Prahova, nu mai ştiu unde, a obţinut aprobare şi a semnat, pe proprie răspundere, deplasarea noastră la cota 2000. Am ajuns cu bine, ne-am pregătit şi înainte să înceapă filmarea, să dea „motor” mi-a spus : „Ioana, nici un moment să nu priveşti în jos. Il ţii strâns, de mână, pe Amza!” Jos era prăpastia, un hău adânc plin de zăpadă şi ceaţă. După încheierea filmărilor, Sergiu Nicolaescu a dat o masă bogată întregii echipe, era muţumit şi noi eram mulţumiţi că totul se terminase cu bine. Vreau să spun că mi-a mai rămas în minte şi în suflet şi muzica filmului compusă pentru „Osânda” de  Tiberiu Olah !

Sporovăim la telefon, se scuză cu eleganţă, de altfel cred că, eleganţa o caracterizează, mă roagă să o iert că nu poate să vorbească cu mine dimineaţa pentru că urmăreşte, pe posturile de televiziune, evenimentele din SUA, alegerile care tocmai s-au încheiat, e semnificativă diferenţa de fus orar ! Se simte implicată în frământările cu ecou planetar care au loc peste Ocean. Crede în forţa votului. Cu această ocazie aflu că e cetăţean american din 2004. A învăţat limba engleză în Bucureşti, la şcoală, dar şi la Washington unde a urmat cursurile de engleză, timp de doi ani, la Georgetown University. Sosită  la începutul anilor 90 în State, şi-a continuat cariera în 1995, în Los Angeles, s-a înscris şi a frecventat diverse cursuri la studiouri de teatru celebre din oraşul îngerilor şi a reuşit să joace în câteva spectacole de succes. Oraşului New York şi studiului actoriei i-a dedicat doi ani la Lee Strasberg Institute, apoi a poposit la Teatre OFF Broadway. Îmi spune că a declarat presei, cu ani în urmă, că a aderat la: ”metoda de lucru a actorilor americani pe care îi admiră pentru seriozitatea extraordinară şi profesionalismul, disponibilitatea şi concentrarea cu care îşi privesc munca pe scenă, respectul pentru ceea ce fac, atât ei cât şi colegii de muncă, exerciţiul permanent. Când nu joacă o perioadă, din diverse motive, merg la tot felul de studiouri de artă a actorului unde îşi împrospătează şi regândesc mijloacele de interpretare”.

Eu am văzut-o recent, anul trecut, distribuită într-un rol principal în „Doamna Godot” piesa actriței Olga Delia Mateescu, scriitoare – dramatug. Piesa pare scrisă pentru Ioana care, nu face „one woman show” ca în „Zelda” unde a interpretat-o, ca nimeni alta pe soţia excentrică a celebrului scriitor J.Scot Fitzgerald, autorul faimosului roman „Marele Gatsby”, în spectacolul pus în scenă la Teatrul Dramatugilor Români din Bucureşti, ea este actriţa ajunsă la capătul drumului în viaţă şi în artă şi trăieşte cu o intensitate de tragediană modernă, scurtul răgaz dinaintea călătoriei spre veşnicie. A fost corectă, a fost greşită decizia luată la un moment dat în viaţă? Replică după replică, Ioana, costumată  cu o ţinută care trece dincolo de vârstă şi aminteşte, mai mult de teenage girl, cu şireturile bocancilor pe jumătate desfăcute, se mişcă cu agilitate de balerină, purtând egări care, aparent, ascund ca să dezvăluie picioarele lungi şi frumoase. În sală, printre spectatori, l-am recunoscut pe regizorul Andrei Şerban venit de la New York să o vadă pe Ioana, actriţa căreia i-a dat „cheia” personajului Edmund, când i-a spus, la repetiţii : „ Tu eşti Lucifer”. Era vorba despre montarea de la Teatrul Bulandra cu  Regele Lear. Rezerv pentru mai târziu un spaţiu „momentului” Andrei Şerban în viaţa bogată în întâmplări deosebite a Ioanei, acum o întreb de Zelda, care a însemnat colaborarea cu Liana Ceterchi într-un popas de vară pe plaiurile natale.

-De Liana mă leagă o prietenie lungă, ne ştim din studenţie! În anii petrecuţi în America veneam în fiecare vară acasă. Într-una din veri, cred că era prin 2003, l-am întâlnit pe Dinu Săraru la o petrecere a revistei „Viva”. M-a abordat direct : „Ioana, îţi propun să o joci pe Ana Karenina la Teatrul Naţional”. Nu puteam să refuz, dar am îngăimat: „Nu pot veni acasă decât la sfârşitul lui noiembrie”. A acceptat situaţia. Vorbind despre distribuţie, Karenina îl înşeală pe Vronsky pentru că e bătrân, am spus că am nevoie de un partener care să mă facă să simt fluturi în stomac. În final, au fost aleşi Mircea Albulescu pentru Karenin şi pentru rolul Vronsky, un tânăr plăcut la vedere, Vitalie Bichir, un basarabean, actor la Teatrul de la Iaşi. O montare elaborată, s-au confecţionat costume de epocă elegante, corsete pe talie, o risipă de mătase, danteluţe fine. Au venit să vadă spectacolul şi Olga Tudorache şi Radu Beligan. O mare bucurie!

-Lasă-mă să continui eu, presa a „marcat” intens acest succes extraordinar. Ana Karenina, un rol dorit de mari vedete, interpretat de celebrele Greta Garbo, Vivien Leigh, Tatiana Samoilova a luat chipul şi înfăţişarea Ioanei Pavelescu care face un recital impecabil, interprezează magistral textul lui Tolstoi, susţinută de muzica lui Piotr Ceaikovski, piesa Evgheni Oneghin şi de acorduri după Chopin. Spectatorii v-au răsplătit cu ropote de aplauze! 

-Da, a fost bine, chiar foarte bine! Să revenim puţin, să-ţi răspund cum s-a născut spectacolul cu „Zelda”.Verile, aşa cum am spus, când făceam naveta New York – Bucureşti, aduceam, în bagaj, un vraf de texte şi printre ele, textul la „Zelda” pe care l-am dat spre lectură Lianei Ceterchi. Ea l-a tradus şi m-a avertizat că îi place atât de mult încât, indiferent de decizia mea, e hotărâtă sa-l pună în scenă. Ne-am pus pe treabă. Dimineţile, eu repetam la Teatrul Evreiesc de Stat împreună cu Chris Simion „Hoţii de frumuseţe” de Pascal Bruckner iar după-amiezile, până noaptea târziu, „Zelda”, în mansarda casei, cu Liana.

-Rezentaţiile acestui spectacol apreciat, cu adevărat un „one woman show”, au atins punctul culminant în 2016, când Institutul Cultural Român anunţa: „Ioana Pavelescu într-un rol de zile mari, pe scena londoneză”, în premiera spectacolului tulburător ”Zelda – The Last Flapper” pe 12 noiembrie 2016. Soţia talentată,  carismatică, frustrată a celebrului scriitor F. Scott Fitzgerald, e întruchipată, la modul superlativ, de una dintre cele mai îndrăgite actriţe românce de film şi teatru, Ioana Pavelescu, recunoscută pentru o întreagă galerie de roluri feminine interpretate cu sensibilitate şi forţă”.

S-a jucat cu mare succes şi la ediţia din 2014 a Festivalului Edinburgh Fringe, publicaţia Broadway Baby, caracterizându-l drept ”o interpretare senzaţională a unui text emoţionant”, un impresionant tur de forţă actoricesc, apoi s-a mai jucat la Londra, la Budapesta şi în Canada. Pe perioada festivalului de la Edinburgh, splendida capitală a Scoţiei, eu am sponsorizat mica noastră trupă, acoperind cheltuielile de cazare şi masă. Ne-am simţit extraordinar !

– Nu e un secret relaţia ta deosebită de colaborare cu regizorul Dragoş Galgoţiu! Succesele remarcabile. Spectacolul cu piesa „Copiii lui Kennedy” este unul dintre ele, s-a jucat la Teatrul Mic cu uşile închise, sala plină „ochi” devenea seară de seară neîncăpătoare, era bătaie pentru „un bilet în plus”!

-Dragoş e un regizor formidabil, un vrăjitor, un om fabulos! Prietenia noastră ţine din 1980 până astăzi, au trecut, aproape pe nesimţite, câteva decenii bune. De la el am înţeles ce înseamnă să  fii pe aceiaşi lungime de undă cu „dirijorul” trasformat în magicianul care pune în scenă o piesă. El e şi scenarist, viziunea lui cuprinde ansamblul, e dăruit cu har, acest om e ca un izvor plin de idei. M-a făcut să descifrez, într-un mod aparte, apropierea de mijloacele pe care le are la îndemână, actorul. Are simţul prieteniei ideale, al fidelităţii, revine la echipele cu care a debutat, continuă colaborarea, un exemplu ar fi tandemul Lia Manţoc şi Andrei Both. Să amintesc un spectacol recent în care am jucat  la Teatrul Metropolis, Secretul Doctorului Honigberger, în regia lui Dragoș Galgoțiu, care a făcut o dramatizare după nuvela lui Mircea Eliade. Mi s-a confirmat sentimentul de  lume a artei inventată într-o atmosferă specială. Am mai spus, îi mulțumesc din tot sufletul. Nu am să uit niciodată “starea” pe care a creat-o la repetiții, măiestria lui de a ne aduce acolo unde ne întâlneam cu el, cu fantasmele lui. O comunicare de o asemenea intensitate și importanță nu o uiți toată viața! Am fost, am rămas şi vom fi mereu şi dincolo de scenă, prieteni!  Cum îţi spuneam, în anii 80, când eu porneam la drum în teatru, el mi-a deschis calea, era un underground nou, proaspăt şi o adevarată provocare! Dragoş e un vizionar, un deschizător de drumuri, repet, pe mine m-a îndrumat spre calea cea adevărată în artă.

-Ai declarat, la un moment dat că, întâlnirea cu regizorul Andrei Şerban ţi-a schimbat viaţa, metabolismul…

Ioana Pavelescu și Andrei Șerban

-Jucam la Bulandra, rolul Edmund din piesa lui Shakespeare Regele Lear în montarea lui Andrei Şerban. De altfel, în întreaga distribuţie, femeile au luat locul bărbaţilor şi, crede-mă, s-au descurcat de minune, intepretând textul marelui Will. Ele se numesc Mariana Mihuţ. Dorina Chiriac, Vali Seciu, Dana Dogaru… Eram la repetiţii, era şi mama în sală,  era chiar anul 2008 anul când ea a plecat spre stele. In pauză, la un moment dat, Andrei Şerban a invitat lumea să părăsească sala, să se poată monta partea a doua a spectacolului. L-am rugat să o îngăduie şi pe mama. S-a apropiat de scaunul ei şi au discutat preţ de zece, maximum cinsprezece minute. Toamna, am primit  o scrisoare de condoleanţe de la el. Uite ce mi-a scris, mi-a rupt sufletul  „Dragă Ioana, am aflat vestea plecării mamei tale. M-am gândit la tine şi la ea. Mai am proaspătă imaginea ei de acum o lună când am stat de vorbă (doar eu cu ea singuri) în pauză la Lear. Era transparentă, avea frumuseţea unei lumânări care arde graţios.Trăia doar din vibraţii, fericită că era acolo, în casa ei, teatrul pe care l-a iubit şi care a eliminat-o mult prea devreme. Ceva s-a împlinit în ea, acolo prin tine. Am văzut-o liniştindu-se la final, la party… Împreună cu nepoata ei, ce contrast simbolic, fiica ta plină de o energie robustă, vitală, concretă (energie a vieţii pământene, creative, senzuale,)…mama ta la polul opus avea energia uşoară, de aer, a celei care nu mai are nevoie de nimic din ambiţiile acestei lumi, plutind parcă, prin holul teatrului cu zâmbetul ei imaterial, ca o viziune, că era şi nu mai era acolo. Spre deosebire de viespile din jur care zburau să înţepe, clanul teatral plin de bârfe, ea plutea diafan, iradia lumina, avea ceva îngeresc. Mă bucur că am avut şi eu o mică contribuţie ca mama ta să te vadă pe scenă ultima oară în spectacolul acela. Cu drag şi nu  uita că murim cu fiecare expiraţie dar cu fiecare inspiraţie a aerului renaştem. E încurajator să ştii că la premiera cu Lear din toamnă, ea va fi acolo, cu noi, prezentă prin absenţă. De fapt, în teatru nu suntem singuri, suntem văzuţi. Şi nu doar de spectatorii din sală, ci de ochi invizibili”.

-Vreau să-mi vorbeşti despre Cătălina Buzoianu, aţi fost foarte apropiate, vă leagă un sentiment puternic.

-Nu o voi putea uita, niciodată, pe Cătălina! Și nici primul rol în care m-a distribuit, Hella în piesa Maestrul şi Margareta” de Bulgakov, la Teatrul Mic. Scenograful Andrei Both făcuse decorul, Lia Manţoc costumele iar mişcarea scenică am repetat-o zile de-a rândul cu Miriam Răducanu. Eram în suita dracilor alături de Dan Condurache, el era şeful dracilor ! Wow, un partener de scenă fabulos! Cătălina m-a distribuit în toate spectacolele ei şi la Teatrul Mic şi la Bulandra! În 1988 am ajuns prin transfer la teatrul Bulandra, unde se transferase și Cătălina. La Teatrul Mic am primit rol în „Nu sunt turnul Eiffel”, în „Şi ca frunza dudului în rai” eram fiica lui Poldi (Leoplodina Bălănuţă), apoi un rol în Yvonna principesa Burgundiei. Cătălina mă lua cu ea peste tot! Am petrecut, împreună, ultimul Crăciun, acasă la Velica, fiica ei într-o casă în spatele fostei Operete din Bucureşti. Îmi amintesc repetiţiile de la Bulandra, la „Uriaşii munţilor”, umblam pe scenă jumătate goală, îmbrăcată cu o rochie roşie, franjurată, apoi spectacolul „Marylin” o distribuţe extraordinară, cu Gigi Dinică „împrumutat” de la Teatrul Naţional, cu Marcel Iureş în rolul Lancelot, mă simţeam fantastic. O mică picanterie, era  construit în decor un cap uriaş şi eu mă căzneam să bag o sabie mare într-o fantă mică! Îl interpretam pe Regele Artur, copil. Un spectacol pornit în 1988, multe repetiţii, apoi Revoluţia din ’89, amânări şi, premiera a „ieşit” după doi ani, în ’90.

-Unde ai jucat în ultimii ani?

– La Teatrul Arte dellAnima un loc boem făcut cu suflet pentru suflet, e teatrul Crinei Linţă. Un teatru făcut cu sufletul dar şi cu banii ei, din dragoste pentru arta spectacolului şi din iubire pentru actori. Acolo i-am avut parteneri pe Crina Linţă şi pe Silviu Biriş, am  jucat un text de Shaffer „Letice & Lovage”.  Mi-a plăcut ce am spus acolo, ah, corectitudinea politică! Am dobândit în America un spirit civic puternic, m-am responsabilizat civic! Nu eram aşa când locuiam în România!

– Ajungem la prezent? Aş zice, prezentul continuu…

– La Teatrul Mic, spectacoul „Nevermoore” după Edgar Allan Poe în regia lui Dragoş Galgoţiu, costumele, semnate de nimeni alta decât, de Lia Manţoc, o ador! Am în plan două proiecte unul în film şi altul în teatru. Acum, direcţia navetei s-a schimbat, o fac pe ruta Bucureşti – New York. Deocamdată, nu pot să plec dar nici nu mă văd, rămânând aici, definitiv!  Mă întorc la New York de două ori pe an !

Cum e toamna la New York?

-Şi toamna şi celelalte anotimpuri sunt ca la noi! Iarna e un vânt puternic care bate între străzi, viscol şi zăpadă din belşug iar vara e… indian summer!

-Ce legături ai cu sindicatul actorilor din America? Am citit, la un moment dat, că eşti membă  a SAG  (înfiinţat în 1933 Screen Actors Guild (SAG) reprezintă interesele a peste 100.000 artişti de film şi televiziune americani. Din 1995, SAG organizează anual o ceremonie în cadrul căreia sunt oferite premii considerate premergătoare Oscarului.

Da, sunt membră a SAG cel mai tare sindicat din America! E sindicatul actorilor, membrii trebuie să respecte o serie de restricţii, legate de obligaţiile fianciare! Uite, aş dori, spre finalul discuţiei noastre să amintesc  interviul pe care l-a dat Andrei Şerban într-o emisiune moderată de Carmen Movileanu, la TVR. A vorbit despre mine, mi-a făcut un portret foarte cald, a spus ca sunt un prieten extraordinar, o femeie teribilă care iubeşte bărbaţii dar este fidelă numai teatrului.

Râde sonor şi îşi mai aprinde o ţigară. Mă bucur pentru că se confirmă confesiunea Ioanei făcută reporterului, acum mai bine de zece ani şi publicată în paginile revistei Elle international. „Viaţa mea se rezumă simplu, Scena, aparatul de filmat, scena, aparatul de filmat”. Este, profesiunea de credinţă a Ioanei Pavelescu. În 2013, la The New York International Film Festival a primit premiul „Best Actress”.

Am întrebat-o cum ar dori să încheiem dialogul nostru. A tăcut o clipă foarte lungă şi a reluat, cu voce şoptită : „Ileana, pune, te rog, poezia pe care a scris-o Mama pentru mine la primul meu spectacol, la Cassandra”.

Premiera

Şi când cortina va sui alene

Treptat, treptat dezvăluind misterul

Cei ce-aşteptau, îşi vor feri ungherul

Ferind atingerea vrăjitei scene.

Ca aurarii unui ev de visuri

Prefacerea o vor privi cu teamă

Şi-nfioraţi, nici n-or să-şi deie seama

Că sunt pierdute veşnic, paradisuri

Se toarce-n aer zodie ciudată

Pier în dogoare palide falene…

Şi când cortina va cădea, alene,

…Să nu crezi, ea nu cade niciodată.

737 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 + 4 =