Începe cu o șoaptă, apoi ezitarea se suprapune cu puterea.
Agresivitatea se poate transforma în violență și nu de puține ori trece de granițele hărțuirii. Violul este, în final, trauma pe care o poartă până la capătul vieții victimele unui abuz primitiv, subuman.
Sunt destule femei care au trecut prin aceste mizerii și încă tac din teama de a nu fi tot ele cele etichetate, judecate.
La începutul anului 2020, Harvey Weinstein, câştigătorul mai multor premii Oscar şi considerat vreme îndelungată unul dintre cei mai talentaţi producători de la Hollywood, a fost declarat vinovat de infracțiuni sexuale de către un tribunal american.
Iată cum o investigație jurnalistică a dezvăluit, peste ocean, abuzuri inimaginabile în industria media, tehnologică și cinematografică, cam pe toate zonele unde domină banii și celebritatea.
Prin mișcarea #MeToo, milioane de femei din Statele Unite ale Americii au denunțat abuzurile la care au fost supuse.
Nu a uimit poziția fostului președinte SUA, Donald Trump, care a pozat în ținta acestei campanii, fiind el însuși acuzat de 20 de femei de agresiune sexuală sau hărțuire și înșelarea soției sale, Melania, cu o actriță porno și un fost playmate. Desigur, neagă categoric faptele și consideră #MeToo ca fiind ultimul nivel al corectitudinii politice, care poate distruge reputația multor persoane publice prin simple afirmații.
Nevoia de dezvăluiri ajunge și în România. Iar la noi ce vedem? Nedumerire, ironii și mai ales indiferență.
Să nu credeți că la noi hărțuirea sexuală este aproape inexistentă. Dimpotrivă, funcționează la toate etajele, se îmbină perfect cu corupția și șantajul. Să nu vă închipuiți că doar bărbații care afișează opulență financiară pot să fie animale: o fac și cei mai insignifianți ”șefi”, ajunși în mod circumstanțial să aibă un cuvânt de spus câteva ore pe zi. Iar sindromul puterii, potențat de complexe ciudate, îi determină să abordeze aceeași rețetă: promit avansuri în carieră și, pe măsură ce sunt refuzați, nu se mai abțin și trec la propuneri clare, fără perdea. Sau la violență!
E interesant felul cum a fost construită această campanie de acuzare și dezvăluire a tuturor formelor de hărțuire sexuală la care au fost supuse femei din întreaga lume. E ca și cum o lumină ar fi aprinsă dintr-o dată într-o cameră întunecată. Nici nu știu cum să explic un lucru atât de natural, devenit posibil după ce multă vreme a fost etichetat de noi înșine drept rușinos, dacă nu măcar traumatizant. Văd o solidaritate contagioasă și o empatie fără precedent. În plus, se alcătuiesc strategii de creștere a siguranței femeii la locul de muncă. Poveștile și experiențele de viață consolidează dorința de a schimba totul, de la vocabular până la atingere.
Sigur, termenul de ”hărțuire sexuală” poate fi interpretabil, subiectiv. Dar comportamentul vulgar, lipsit de cea mai elementară educație, nu lasă însă loc interpretărilor. Cu toate acestea, apucăturile corporațiilor de a îngropa (rețineți, nu de a mușamaliza!) cazurile de hărțăire sexuală sunt încă la modă.
Dă rău pentru o femeie să se plângă de agresiuni sexuale. În 90% dintre cazuri, ea nu-și va mai găsi un alt loc de muncă, cel puțin în domeniul în care este pregătită. Chiar cu probe clare, despăgubirile sunt dificil de obținut. Din păcate, puțini avocați români sunt capabili să ducă la capăt, să valorifice în favoarea reclamantei un proces de hărțuire sexuală.
Hărțuirea sexuală nu ar trebui să fie asociată cu manualele de formare a resurselor umane, adică să fie teoretizată până la bagatelizare. E ridicol să-ți imaginezi că poți face cursuri de dezvoltare personală pentru bărbații care cer să li se facă sex oral în timp ce vorbesc la telefon, doar pentru că ei cred că femeile sunt accesorii pentru plăcerea lor, nu colegi care merită respect.
În general, cultura se schimbă mult mai lent decât vremurile, o știe toată lumea. Începe cu o șoaptă, după cum spuneam. Țipătul nu-l mai aude nimeni.
