Ana Blandiana scrie în cartea „Soră lume”, publicată recent de editura Humanitas, că Mircea Dinescu i-ar fi numit „Hitlerjungend” („Tineretul lui Hitler”) pe tinerii morţi la Intercontinental în zilele Revoluţiei. Dinescu a reacționat, susținând despre Ana Blandiana că „suferă de amnezie” şi „continuă să-şi reşapeze trecutul”.
Ana Blandiana relatează în cartea sa un dejun diplomatic, în prezenţa ministrului francez de Externe Roland Dumas, alături de Doina Cornea, Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, scrie News.ro. Dumas a întrebat „dacă se ştie cine erau tinerii morţi la Intercontinental”, iar Mircea Dinescu ar fi răspuns ironic: „Hitlerjungend/ Tineretul lui Hitler”.
Mircea Dinescu a reacționat luni, pe Facebook, printr-un mesaj intitulat „Sărumîna, nășică!”, în care îi aduce acuzații grave poetei.
”Sărumîna, nășică”, a fost răspunsul lui Mircea Dinescu.
Intitulîndu-și o carte post-decembristă „Proiecte de trecut”, Ana Blandiana și-a dat singură în vileag meteahna de care suferă, căci, plutind pe aripile amneziei, continuă și astăzi să-și reșapeze trecutul, bazîndu-se pe proiectul unei devastatoare iubiri de sine la care a lucrat cu osîrdie toată viața.
Ce blestem ispășește oare această doamnă bîntuită de demonul antropofagiei?! Al tatălui care, proaspăt întors din pușcăriile comuniste, a ars ca o torță în curtea bisericii, pe cînd își spăla hainele preoțești cu neofalină?! Sau blestemul poeziei despre tătucul Stalin, publicată la puțină vreme după acea tragedie în tentativa, reușită de altfel, de a-și spăla originea „nesănătoasă”, înrădăcinată în trecutul legionar al nefericitului său părinte?!
Interpretînd anapoda o comparație a subsemnatului între hitlerjugendii, care și-au adorat cu fanatism Conducătorul, și decrețeii care, dimpotrivă, s-au revoltat contra celui ce i-a obligat să se nască, strigînd „Jos Ceaușescu!” înainte de a fi împușcați, Ana Blandiana ticluiește imaginea monstrului invidios pe gloria postumă a acelor copii, care i-ar face dincolo de mormînt o concurență neloială.
Adevărat îi că, acum cîțiva ani, întrebat dacă nu cumva mi-e frică de tînăra generație de scriitori, am afirmat cu modestie că pe mine mă înspăimîntă mai degrabă morții care vin puternic din urmă, Lucian Blaga, Arghezi, Bacovia și Ion Barbu, și care îmi par mai vii și mai periculoși decît noii pui de gostat ai literelor române.
Interpretarea morbidă, legată de acei copii, care ar sorbi cu lingura din ciorba răcită a gloriei mele de doi lei, frizează nebunia, dacă n-ar avea scuza surdului care aude doar ce-i convine. Puțină lume știe că Ana Blandiana e fudulă nu doar de o ureche, zîmbetul mecanic cu care încearcă să-și mascheze acest beteșug nedispărînd de pe buzele ei nici măcar atunci cînd discută lucruri dramatice. Nu ați observat cu cîtă fericire își dă ochii peste cap și ciripește despre condiția sa de cel mai interzis scriitor al Epocii de aur, cînd, călare pe un cotoi, aidoma Ioanei D’Arc, a încercat să răstoarne regimul?!
Curajul de a-l transforma în Cipollino pe criminalul care i-a pus cătușe tatălui său, pe vremea cînd calfa de cizmar se întorsese de la Moscova cu gradul de general-maior, spre a fi uns șeful politic al armatei și al securității, nu a rămas nerăsplătit. Mult prea simpaticul fiu al cepei, Motanul Arpagic, a fost retras din librării la ordinul unor dobitoci vigilenți care n-au înțeles că acel basm în versuri era singura operă omagială scrisă cu talent și cu o duioasă ironie la adresa celui mai iubit fiul al poporului. Atunci a gustat Ana Blandiana din dulceața interzicerii, care, vorba aia, a continuat să i se întîmple ca la păsări „de vreo două ori pe an”.
Îmi amintesc cum, la o aniversare a neasemuitului critic literar Ion Negoițescu, în anul 1977, am asistat la o scenă de zile mari. Ușor abțiguit, Nego ne-a reproșat tuturor celor care veniserăm să-i gîdilăm orgoliul că suntem lași, că n-avem curajul de a mîrîi împotriva sistemului, că ne dopăm cu apa chioară a rezistenței prin cultură, etc. etc. „Dar tu ce mare brînză ai făcut, amicul meu?!”, l-a întrebat fostul său coleg de școală sibiană Cornel Regman. „Eu pînă acum m-am sinucis de șapte ori!”, a răcnit Nego. Și nu glumea, fiindcă Ion Negoițescu chiar avea obiceiul de a se sinucide, odată la trei ani, în ziua de 23 August. După ce înghițea o poală de medicamente cu o sticlă de șampanie, îi telefona lui Ștefan Augustin Doinaș, anunțîndu-l că s-a sinucis în semn de protest față de intrarea trupelor sovietice în România. Lovit de panică, Doinaș suna la salvare și, după spălăturile de rigoare, îl aducea de la spital ușor mahmur, dar întremat.
Cînd a repetat în acea seară că el s-a sinucis de șapte ori, pișicherul Cornel Regman i-a zis-o de la obraz: „Ce tot încerci, dragul meu, să te sinucizi? Nu vezi că ești nemuritor?!”
Așa și cu hobby-ul Anei Blandiana de a se juca una-două de-a interzisa, obicei de pe urma căruia a reușit să publice o roabă de cărți pînă în ultimul an de viață al Motanului Arpagic.
Mă așteptam în acea toamnă a disperării, cînd nu găseai un măr în tot Bucureștiul și cînd finul ei Andrei Dinescu mergea la grădiniță însoțit de patru băieți cu ochi albaștri, îndrăgostiți de opera tatălui său, pe care-l studiau îndeaproape, să vină și nașa într-o scurtă vizită pe strada Bitolia, cu o plasă de ionatane de la gospodăria de partid, că tare-i mai plăceau copilului biscuiții cu mere rase, numai că nu prea era în regulă să intri în borta năpîrcii trădătoare de țară, după ce ai ratat ocazia de a-i scăpa progenitura în scăldătoare.
Sfătuită de Gogu Rădulescu să-și taie ghearele și să-și pună plasturi pe gură, nășica a ținut în ’89 post negru de fin, că a fost tot anul ocupată să-și execute corectura la volumul din colecția „Biblioteca pentru toți”, care nu putea să apară decît cu aprobare specială de la Cabinetul numărul 2 al Elenei Ceausescu.
Alergică la solidaritate și la merele rase, Ana Blandiana s-a gîndit abia acum să-și recupereze conștiința opărită și să-l dea pe răzătoare pe tatăl lui Andrei.
Sărumîna, nășică! – scrie Dinescu.
