Au trecut câteva decenii de când generaţia noastră  se bucura de  desenele animate pe care le prezenta televizinea română, care difuza, seară de seară, serialul „Mihaela”. Un desen animat care a făcut vogă în epocă şi a avut succes pe mai toate meridianele lumii. Creatorul  lui, apreciatul caricaturist Nell Cobar era regizor de desene animate la studiul „Animafilm”, o structură instituţională care a trecut în amintire. Este o realitate faptul că filmul artistic de animaţie, obiectul discuţiei la care l-am invitat atunci pe regizorul, scenaristul şi caricaturistul Nell Cobar, distins cu „Oscarul caricaturii mondiale” la Montreal, autor multipremiat la festivalurile internaţionale de film de la Veneţia, Gijon, Moscova şi Teheran pentru serialul „Mihaela”, desenul animat, s-a bucurat şi se bucură de o foarte bună primire la public. În programele de televiziune, în cinematografe, la festivaluri, la gale, adeziunea publicului, apetenţa declarată pentru filmele de animaţie a rămas o evidenţă. Publicul iubeşte umorul şi apreciază în egală măsură satira. Oamenilor le place să râdă! Redau un fragment din dialogul purtat acum câteva decenii cu Nell Cobar, este interesantă actualitatea opiniilor exprimate şi publicate în revista „Cinema”! Eu sunt adepta ideii că nu trebuie să ignorăm experienţa înaintaşilor ci, dimpotrivă, să o folosim în mod creator, adaptând-o la timpul prezent. Astăzi sunt numeroase canale de televiziune destinate filmelor de animaţie, paleta e largă şi diversificată satira pentru adulţi e şi ea prezentă din belşug. Nell Cobar avea talent şi intuiţie rară…

Nell Cobar: „ Aproape nu există regizor care să nu fi abordat şi genul satirei în animaţie. Fireşte, fiecare şi-a tăiat „felia de tort” care i-a convenit: de la cel de ciocolată, adică mai cu dulceață, până la cel de lămâie cu migdale crude şi iz amărui. Listă cu nume e lungă: Gopo, Matty, Liviu Ghigorţ, Olimp Vărășteanu, Victor Antonescu, Virgil Mocanu, Dinu Şerbescu, Zeno Bogdănescu, Zaharia Buzea, Marcel Mihai, Adela Crăciunoiu, Cristian Marcu, şi sunt absolut sigur că nu i-am numit pe toţi. Oricum ar fi, am cuprins în enumerarea mea vreo trei generaţii, un secol! Bucuria unui astfel de calcul constă în faptul că au fost reuşite certe, au apărut unele filme de animaţie de excepţie, care au cucerit publicul, dobândind faimă şi o frumoasă reputaţie internaţională.

– Din statistici reiese faptul că filmele noastre de animaţie sunt apreciate, căutate şi cumpărate….

– În presă nu se discută prea des şi nici prea „lămuritor” despre acest subiect. Aş dori să dau un exemplu. Cunoaşteţi, desigur, studiourile Hanna şi Barbera din Statele Unite ale Americii, unde se produc seriale de mare succes „Tom şi Jerry”, „Popeye marinarul”, „Aventuri în epoca de piatră” etc. După ce am fost premiat la Montreal, am călătorit puţin şi prin America. Unul din conducătorii studioului, domnul Hanna, m-a invitat la el şi mi-a arătat în biroul lui câteva casete video cu filme româneşti de animaţie satiricã, filme pe care le apreciază şi mi-a mãrturisit cã le păstrează în arhiva personală şi le revede cu multă plăcere. Şi face acest lucru tocmai pentru că le consideră valoroase. Suntem cunoscuţi în lume, şi mai aproape şi peste ocean, televiziunea americană programează cu regularitate animaţie românească. După părerea mea, am putea fi încă mai buni, mai competitivi. Cred că nu facem destul pentru promovarea filmelor, dar nici noi, cei care facem filmele de desene animate, regizorii, nu ne impunem, nu încercăm să avem vizibilitate.

– E prea complicat?

Numai prostia e la îndemână şi o poţi culege de peste tot, toate celelalte lucruri pe care trebuie să le facem pe lumea asta sunt foarte complicate. În satiră de pildă, foarte complicată e „miza”. Adică ce pui în joc. Obiectivul. Cred că noi, creatorii, ne oprim deseori, la genul minor. Exemplific cu: „Nu călcaţi pe iarbă”. Se poate acoperi tema asta fără mari bătăi de cap dar se poate merge mai departe, în profunzimea subiectelor şi rezultatul să fie și eficient şi interesant.Todoran: "Nu calcati iarba!"

Atunci dumneavoastră, dacă vă opriţi, de ce vă opriţi la „nu călcaţi pe iarbã”?

Din timiditate.

– Nu păreţi a fi un timid.

Timiditate înseamnă adesea prudență exagerată.

– Şi?

– Atunci, îmi zic: cu „Nu călcați pe iarbă”, voi avea adeziunea tuturor, fără complicaţii în plus.

Dar cum rămâne cu publicul care aşteapă răbdător propunerile interesante, incitante, complicate, acei spectatori care rămân, cu încăpăţânare, fideli genului?

– Situaţia în realitate este următoarea: noi realizatorii nu ştim şi n-avem cum să ştim unde şi când se vor prezenta filmele noastre. V-aţi gândit vreodatã cã regizorul practic, îşi „vede” filmul cu adevărat, numai în contact cu publicul, într-o sală de cinematograf? Pentru că degeaba l-ai rulat înainte şi înapoi de zeci de ori la masa de montaj, în studioul de sunet, în mica sală de vizionare, în prezenţa câtorva colegi sau șefi sau chiar a unor persoane aflate acolo mai mult sau mai puţin întâmplător la momentul respectiv. Cu adevărat îţi vezi filmul, pentru prima oară, numai în faţa publicului. Atunci îţi dai seama de valoarea lui. Cât o are şi dacă o are! Reacţia publicului este adevărata notă: ai promovat, te-ai strecurat, sau pur şi simplu ai rămas repetent. Cred că, după acest moment de confruntare, n-ar mai fi nimic de adăugat.

 

O soluţie?

– Să avem mai multă încredere în capacitatea de a discerne, de a înțelege a publicului, dar şi în talentul şi înțelegerea realizatorilor. E nevoie de mai multă dragoste.

De dragoste?

– Neapărat. Fiindcă în dragoste contează mai puțin declarațiile şi intențiile. Nu există decât dovezile de dragoste.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here