Rareori mărturisită, năzuinţa românului de a fi și dânsul şmecher ca orice om civilizat îşi are obârşia în primele manifestări ale concurenţei. Care concurență – la rândul ei, a căpătat vigoare odată cu industrializarea. Cetăţenii secolelor trecute nu visau să fie şmecheri, fiind, spre dezaprobarea urmaşilor, prea ocupaţi să fie patrioţi. O şmecherie, două, se mai permiteau în luptele cu turcii şi tătarii, dar ele erau intitulate „şiretenii” şi apreciate drept calităţi.
Persoanele cu care am abordat chestiunea s-au arătat de acord ca în competiţia socială să câştige deştepţii, puternicii şi şmecherii. Nu neapărat în ordinea asta, iar dacă vreunul dintre învingători e şi deştept şi puternic şi şmecher, bravo lui! De ăştia avem nevoie. Întrebarea e: la cine trebuie să ne referim când zicem „avem nevoie”?
La drept vorbind, e destul de greu să-l deosebeşti pe şmecher de „jmecher”. Odată, la mare, am cunoscut împreună cu un prieten două fete de peste Prut. Am stat o groază de vorbă noi patru. „Uni-i Cola, măi?” mă întreba una din când în când, iar noi ne păpădeam de râs. Până s-au enervat fetele şi ne-au strigat de la obraz: „Poati cî zâşim noi «uni» în loc di «unde», da’ şî voi zâşiţi «jmecher» în loc di «şmecher»!” Atunci ne-a sărit nouă ţandăra: pân-aici, madam! Să nu ne legăm de jmecherul național, minimalizându-i meritele.
Citește și: Netanyahu, premierul-magician al Israelului
Şmecherul îi şmechereşte pe alţii, străini, sau cel mult nişte cunoştinţe mai îndepărtate. Jmecherul te jmechereşte chiar pe tine. Citește textul mai departe AICI
