10 august 2018. Protestul paşnic antiguvernamental al românilor din Diaspora este înnăbuşit, cu gloanţe de cauciuc şi gaze lacrimogene, de Regimul Dragnea.
Liviu Dragnea şi acoliţii săi din PSD organizaseră cu o lună şi o zi înainte, pe 9 iulie, ceea ce s-a dorit a fi un supermiting de susţinere a PSDragnea. A ieşit un fiasco, cu oameni aduşi cu arcanul, din toată ţara.
A urmat replica (anunţată deja de mult timp) a ceea ce pe scurt s-ar putea numi „Mişcarea #Rezist”, dar aceasta este o teşire a realităţii, pentru că lucrurile sunt mult mai complexe.
Este de crezut că PSDragnea a încercat atunci să reediteze mineriadele din anii 90. Este credibil că, dacă scopul propus ar fi reuşit, acesta ar fi fost demiterea preşedintelui şi transformarea României într-un fel de Belarus intra-UE, pe model Orban Viktor, pentru ca Liviu Dragnea să nu intre la închisoare. Şi aşa mai departe.
Pentru o naţiune, astfel de evenimente reprezintă o ruşine mare. Mai bine zis, nu atât faptul în sine e o ruşine, ci că naţiunea respectivă nu este pregătită să reacţioneze şi să pună lucrurile la punct, acoperind-o cu fapte juridice care să asigure domnia legii, în condiţiile separaţiei puterilor în stat.
Faptul că acest lucru nu se întâmplă încă nici acum creează o stare de impunitate, generează repere comportamentale colective şi efecte sociale, politice, juridice şi culturale de profunzime, care afectează poporul respectiv.
Practic, sistemul judiciar din România are toate ingredientele necesare pentru a rezolva cazul, dar acest lucru nu se întâmplă. De ce? Au trecut trei ani de atunci, şi totuşi are loc o bălmăjeală continuă, generalizată, a speţei.
Instituţiile procuroriale, instanţele, mediul politic nu au forţa să ajungă la liman cu acest caz şi să facă, juridic vorbind, dreptate.
Pur şi simplu, o gaşcă de infractori, posibili infractori, acoliţi ai acestora şi o pletoră informă de atârnători, bine fixaţi în instituţiile statului, pe care le parazitează cu hărnicie, ţin în loc evoluţia statului. Din acest punct de vedere şi din multe alte puncte de vedere – pentru că acesta este numai un caz.
Nici măcar nu s-a pus problema, în rechizitoriul existent la DIICOT şi mermelit prin proceduri, amânări, retrimiteri şi rejudecări sterile, ca ancheta magistraţilor îndrituiţi să ajungă la capii mizeriei petrecute, despre care toată lumea ştie cine ar fi, dar nimeni nu poate să demonstreze, cu legea în mână, acest lucru. Încă.
Între timp, Liviu Dragnea a ieşit din puşcărie, eliberat condiţionat şi strigă în continuare că Dosarul DGASPC a fost o făcătură politică. Carmen Dan, fost ministru de Interne, s-a fixat la căldurică, ascunsă-ntr-un post invizibil, într-o instituţie anodină.
Şefii Jandarmeriei, vinovaţi pentru punerea în faptă a violenţelor de atunci, s-au ascuns şi ei, în frunte cu celebrul ins supranumit „Fantoma Albă”, Cătălin Paraschiv. Dovezile conspiraţiei necesare pentru ca această odioşenie să poată să fie pusă în faptă există, ele sunt cunoscute public, şi totuşi juridic lucrurile trenează.
Chestiunea este mai complexă decât pare, mult, mult mai complexă. Exact pe acelaşi tipar pernicios, au fost mermelite şi amânate, desfiinţate, rejudecate, adormite, deşteptate şi Dosarul Revoluţiei, şi Dosarul Mineriada 13-15 iunie 1990.
De ce? Răspunsul este simplu: cei vinovaţi pentru aceste două dosare foarte vechi, ca şi pentru Dosarul 10 august, sunt bine fixaţi, direct sau prin interpuşi, în structurile statului.
La începuturile epocii post-decembrie 1989, apăruse un slogan: „Ultima soluţie – încă o revoluţie!”. Aşa este, aceasta este singura soluţie, dar nu ştim încă, în acest moment, cum va fi această nouă revoluţie.
Darămite dacă va fi una paşnică sau una sângeroasă. Va fi o revoluţie ca o evoluţie? Va dura ani în şir, în care o mulţime de procese evolutive vor duce la un cumul faptic, care va avea ca rezultat că, finalmente, se va face dreptate?
Nu ştim în acest moment, nu avem un răspuns la aceste întrebări. Dar nedreptatea socială rămâne. „Nu se poate astfel la infinit, trebuie să se întâmple ceva” – spun unii. „Ba se poate, pentru că e ţara noastră, bă, nu a voastră!” – spun implicit şi, uneori, explicit cei vizaţi.
Observatorul obiectiv al acestor evenimente, evoluţii, trenduri istorice urmăreşte în continuare, întrebându-se şi meditând asupra capacităţii unei naţiuni de a se scutura de propria sa rugină şi a evolua.
Până atunci, tinicheaua 10 august va continua să atârne, alături de celelalte, de coada României.
