Cred că a măsura viața unui om în ore, zile și ani este o stupiditate contabilă născută de umanitate întru-un moment de aflare-n treabă, generat de o prelungă și urâta plictiseală.
Jocurile fiind făcute, iată că și imbecilul și înțeleptul, și bătrânul și tânărul, trântesc anual câte un chiolhan pantagruelic, să afle vecinătatea că ei sunt încă vii, împlinesc ani și își văd de treabă. Vecinătatea, de regulă, se preface că-i pasă, iar subiecții se rostogolesc veseli spre încă un an, așteptând-i emoționați sfârșitul. Din risipire , mimetism sau complezență, anual fac și eu același lucru cu un avântat efort demn, evident, de o cauză mai nobilă.
Evenimentul, de obicei, stârnește curiozitate, iar spațiul comunitar pune întrebări știind foarte bine și răspunsurile:
-Veți continua cu același sârg să faceți și să dregeți?
Firesc, ar trebui să răspunzi ,,Habar n-am!”. Dar ești aliniat și nu asta așteaptă comunitatea de la tine.
– Da, voi continua cu mai mult sârg să fac și să dreg….
Comunitatea se retrage mulțumită, lăsându-te singur cu anii tăi, cu mirările tale, cu singurătatea ta.
De fapt, eu nu știu dacă o să fac și o să dreg. Pentru că eu cred că omul este predestinat. Pentru că eu cred că numai bunul Dumnezeu știe ce-o să e întâmple cu mine.
Iar dacă, prin absurd, aș putea sta de vorbă cu propria mea viața și i-aș spune ce gânduri am cu ea, cred că ar plesni de râs și ș-ar vedea mai departe d-ale ei.
Așa că, de vreo patruzeci de ani, stau în drum, în calea oamenilor, cu câteva desene, câteva spectacole, niște filme și niscai cărți.
Stau și-aștept!
Text scris de Horațiu Mălăele
