Caută
Close this search box.

Eurovision, la momentul adevărului. EBU, ultimul fir

florin budescu

Sunt jurnalist de Eurovision de 14 ani. Dar acum s-a terminat, cu EBU, acesta a fost ultimul meu fir de suportabilitate şi, dincolo de acesta, cred că lucrurile au intrat pe o pantă insuportabilă şi inadmisibilă.

Faptele

Azerbaijan, Georgia, Muntenegru, Polonia, România şi San Marino. Sunt şase jurii naţionale care au fost excluse din calculul punctelor acumulate, în finala Eurovision Torino 2022.

Pe post, publicului, cei trei prezentatori, Alessandro Cattelan, Mika şi Laura Pausini, le-au spus că organizatorul (EBU) are o problemă de comunicare video cu cele cinci capitale şi San Marino.

Vă daţi seama? Supervizorul EBU, Martin Osterdahl, a apărut, afişând o faţă digestivă şi spunând că transmite el cum a punctat juriul din statul respectiv. Atenţie la această formulare. Parafrazez:

Sunt probleme de comunicare cu Bucureştiul, dar supervizorul nostru, Martin Osterdahl, are lucrurile sub control şi va prezenta punctajul dat de juriul din România.

Apoi punctajul.

Juriile îşi anunţă la Eurovision punctajele după repetiţia generală de vineri, în noaptea de vineri spre sâmbătă. După minciunoaia nesimţitonglă trasă de Martin Osterdahl, în timpul jurizării, sâmbătă spre duminică noapte, luni, a venit şocul.

EBU a anunţat că, atunci când juriile au trimis punctajele, a constatat la cele şase state punctaje care evidenţiază prezenţa unui cartel. Din exprimarea îmbârligată a EBU, se deduce că aceste şase state ar fi făcut o înţelegere asupra felului cum punctează, pe care ei, eroii de la EBU, au dejucat-o vitejeşte, decapitând cele şase capete ale balaurului. Despre care ştim că are şapte capete.

Eda Marcus, prezentatoarea TVR care trebuia să dea la Torino, în direct, punctajul României, spune că nici un moment, până s-a trezit teleportată-n constelaţia Sirius (adică pusă-n direct, pe hold, şi Osterdahl citind altceva decât punctajul, anume, poveştile Şeherezadei, în transmisia EBU) nu a ştiut ce se va întâmpla şi a fost pusă în faţa faptului împlinit, ca şi întreaga Televiziune Română.

Oamenii nu au fost anunţaţi ce se va petrece timp de ore în şir. Putem presupune că „experţii” EBU în punctaje naţionale şi pattern-uri de tip cartel (veţi înţelege mai târziu de ce sunt atât de caustic) au venit sâmbătă dimineaţă la birou, în Grand-Saconnex, în Elveţia, şi s-au pus pe treabă, după ce şi-au băut cafeluţele. Pe la 12 ziua, au aflat şi au decis să taie şase dintre cele şapte capete ale balaurului corupţiei. De atunci, până la începerea show-ului, or până la momentul anunţării punctajului, EBU n-a catadicsit să anunţe Bucureştiul ce porcărie va face.

Ca să înţelegeţi de ce sunt atât de dur şi vorbesc despre „nesimţitongli” şi „porcării”: EBU este o entitate în care există televiziuni fondatoare din cinci state (aşa-numitele The Big Five – UK, Franţa, Spania, Germania şi Italia, mari sponsori) şi alte 37 de televiziuni ce fac parte din această entitate colegială, unde toţi au aproape aceleaşi drepturi comune.

(Două, televiziunile de stat din Belarus şi Rusia, sunt suspendate, din motive cunoscute.)

A face aşa ceva unui coleg din România (ori din San Marino, Azerbaijan sau orice altă televiziune membră) este un gest necolegial. Acesta este un scandal: minţirea a şase membri; minţirea opiniei publice, cu problema de comunicare, din timpul jurizării; modificarea din pix a rezultatului dat de juriul naţional.

Ceea ce este mai grav (şi de aceea afirm că este ultimul fir) e că totul s-a petrecut în condiţiile în care jocurile, pare-se, au fost făcute pentru ca Ucraina să învingă. Anul acesta, competiţia muzicală trebuia să fie impecabilă, perfectă, de necontestat. Pot să mă gândesc inclusiv că EBU a făcut jocul Rusiei, care acum poate spune:

Uite cum se desfăşoară lucrurile în Europa! Corupţie, aranjamente, coterii, falsificări, hoţie!

Motivele

Nu ştim exact care sunt motivele, dar eu, ca jurnalist, pot să am păreri, iar acestea sunt legitime şi bazate pe experienţa factuală anterioară. Amară. De 14 ani. Ani în care, ca meloman, am înghiţit o cantitate enormă de astfel de porcării, care s-au petrecut.

Pot presupune că EBU şi televiziunile membre se au la mână reciproc, ştiind, EBU despre entităţile naţionale şi acestea despre EBU, tot felul de chestiuni, care nu sunt cunoscute publicului. Altfel nu pot explica acum această copită dată de EBU la şase televiziuni membre.

Iar dacă aceste şase televiziuni nu au nici o chestiune de palmat, nici un ţambal pe care să aştearnă o batinsă albă, imaculată, atunci să facă plângere penală la procurorii din Elveţia.

Puţină istorie

Fac o mărturisire. Nu sunt genul care ascultă muzică DancePop, pe care am consumat-o de mult, pentru că la ora actuală 80% din aceasta este gunoi sonor, care poluează minţile oamenilor. De exemplu, după ce am reascultat şi mi-am reîmprospătat mintea cu discografia (aproape, pentru că nu tot e la acelaşi nivel valoric) completă Pink Floyd, acum m-am cufundat în discografia (aproape) completă a trupei chiliene de Nueva Cancion Quilapayun.

Odată pe an însă, timp de mai mulţi ani la rând, ieşeam din muzica aparte pe care o ascult şi mă dedicam urmăririi finalei naţionale Eurovision România şi a celei (inter)continentale.

Un eveniment a pus capac: descalificarea lui Ovidiu Anton, în 2016, după o finală românească (în sfârşit!) organizată foarte bine. Nu foarte bine. Excelent. E drept, pe şablonul „Vocea României”… Apoi, am aflat că Ovidiu este descalificat, pentru că TVR nu a plătit banii pe care anual ar fi trebuit să-i pllătească.

Deci: TVR ştia foarte clar dinainte ce se va întâmpla şi a ales să-şi bată joc de Ovidiu Anton, care venise cu o superbă piesă, despre incendiul din Clubul Colectiv, „Moment of Silence”:

Peste o astfel de mizerie nu am mai putut să trec. Am fost pe deplin încredinţat că elementele ultraconservatoare din conducerea TVR au transmis astfel un mesaj, privind cât le pasă lor de ce s-a petrecut în Clubul Colectiv. Este exact acelaşi mesaj pe care PSD, care controla atunci Televiziunea Română, ni-l tot transmite de 30 de ani, de câte ori are ocazia:

Pentru că e ţara noastră, bă, şi nu a voastră, şi facem ce vrem din ea!

Acesta a fost ultimul fir. Dar până atunci am scris despre multe nenorociri făcute de TVR, de EBU, dar şi de unele televiziuni membre. Câteva exemple numai, mai jos.

În 2008, suedezii de la Biondo, cu melodia „Shine”, trebuiau probabil să câştige ESC România:

Adiţional, în calificări a fost oprit avansul în finală al Ancăi Parghel. Marea noastră solistă de jazz venise cu o piesă Latino Dance excepţională, „Brasil”, care efectiv nu a fost băgată în seamă, în nici un fel:

Cu atât mai mult, cu cât pe 5 decembrie acelaşi an Anca Parghel ne părăsea, în urma unui îndelungate suferinţe. În loc, am mers cu o melodie probabil plagiată, „Pe o margine de lume”, interpretată de baritonul Vlad Miriţă şi Nico:

Gusturile diferită. Palma peste obraz primită de excelentul nostru bariton Vlad Miriţă şi de Nico – o fată deosebită, cu registre interpretative mutiple, capabilă să cânte până la Blues şi Jazz, este dată de faptul că, în paralel cu competiţia ESC România, a început un scandal enorm de plagiat: melodia, scrisă de Andrei Tudor, ar fi fost pastişată după „La Magia Del Corazón”, piesa interpretată de David Bustamante, scrisă de compozitorii Pablo Pinilla, David Santiesteban şi David DeMaría, cu şase ani înainte, în anul 2002:

În 2008, am mers până la a lua un interviu telefonic lui Svante Stockselius, supervizorul suedez din acel an. L-am întrebat dacă el consideră că piesa lui Tudor e un plagiat. A dat-o cotită.

L-am întrebat dacă EBU poate descalifica piesa-concurent din România. A dat-o cotită, de-a-mpletit-o pe toţi copacii din Grand-Saconnex. Stockselius, jurnalist de meserie, nu s-a băgat peste români.

De atunci, până în 2016, am scris în fiecare an, în timp real, live text, la fiecare competiţie. În timpul ei, mi s-a stricat calculatorul, s-a oprit lumina, au fost tot felul de aventuri, dar am continuat să scriu mereu, cu pasiune. Inclusiv despre mânăriile şi nedreptăţile din fiecare an. Din competiţia românească, dar şi din cele din alte state şi din finalele EBU.

Iată de exemplu ce s-a petrecut în Dansk Melodi Grand Prix, în 2009: o mare nedreptate. Una să înnebuneşti, efectiv, ascultând frumuseţea de mai jos. Hera Bjork, islandeza care a dat foc la scenă, cu o melodie formidabilă, care nu a mers la Eurovision:

În loc, a fost prezent, în competiţia continentală, Niels Brinck, cu melodia de linie „Believe again”:

Aici nu ştiu dacă a fost o concupiţerie. A fost o finală în doi, un show întreg organizat de danezi, cu Niels Brinck şi Hera Bjork, în care publicul a ales. Însă organizatorii ar fi trebuit (şi aveau libertatea să facă asta) să anunţe aşa:

Felicitări, Niels, eşti un solist formidabil, bravo compozitorului, dar Hera Bjork are o melodie atât de frumoasă, încât am decis că ea va reprezenta Danemarca anul acesta.

Despre finale Eurovision continental cu final absolut jenant… ce să mai spunem? Lena, nepoata unui diplomat german, câştigă Eurovision, cu melodia banală „Sattelite”, în 2011:

Este nepoata lui Andreas Meyer-Landrut, un etnic german baltic, care a fost ambasadorul Germaniei Federale în Uniunea Sovietică, între anii 1980 – 1983 şi 1987 – 1989, cu Hanna Karatsony von Hodos, născută la Bratislava, în Slovacia, dintr-o familie de nobili etnici maghiari. Pot să mă gândesc la tot felul de lucruri, nu-i aşa?

Mai departe. O piesă tarzaniană, tipică spiritului mercantil grecesc, care-şi doreşte să câştige Eurovision Song Contest, aşa cum atletul îşi doreşte să alerge 5.000 de metri. Un Ethno Pop cum am mai auzit de prea multe ori. Helena Paparizou, „My Number One”, 2005:

Inutil aproape să afirm că alte melodii-concurente, la exemplele date mai sus, erau mult mai valoroase. Exemplele pot continua. Aş putea să scriu o carte pe acest subiect.

Ce facem cu Eurovision Song Contest?

Este necesară o reformă profundă a sistemului, altfel concursul este mort. Sunt (şi vor fi în continuare) ani în care vor apărea melodii extraordinare şi piese de linie, ori altele ce nu spun nimic. Cele din a doua sau a treia categorie au câştigat şi vor câştiga în prea multe cazuri.

ESC nu este nici o competiţie geopolitică (mai bine am face un sondaj continental şi am stabili câştigătoarea, şi cu asta, basta, fără nici un show ipocrit şi mincinos), nici baletul de la Friedrichstadtpalast, unde ieşi mai bine dacă faci un show mai bine pus la punct, nici competiţia ciudaţilor cu ciocuri paralelipipedice şi gheare galbene. Este un concurs muzical. Atât.

Aşadar, trebuie ca melodia cea mai valoroasă să învingă. De foarte mulţi ani, câteva bisericuţe se votează între ele. Despre aceasta, EBU nu a suspectat niciodată că sunt pattern-uri de jurizare de cartel, nu?

Ţările de extracţie vikingă se votează între ele (şi, din motive care-mi scapă, supervizorul EBU este mereu de la ei, aşa, ca să facă de râs prezenţe ilustre în ESC, ca aceea a marii formaţii ABBA, cu „Waterloo”).

Cele de extracţie slavă se votează între ele. Anul acesta, schisma ruso-ucrainiană a dus la o întrerupere a tradiţiei, dar ea va fi reluată, să nu ne îndoim. O serie de state meridionale, ca Israel, Grecia, Cipru, Spania, Portugalia etc., formează altă gaşcă.

Există câteva, ca Franţa, Germania, ori Elveţia, care, primăvara, înnebunite după mirajul verilor meridionale, votează uneori cu ţările din Sud.

Cum stopezi sau ameliorezi aceste cooperative, indiferent dacă sunt penale sau geopolitice? Cu un maximum 30% pondere a votului publicului. Restul de 60%, jurii de specialitate, în fiecare stat, cu îndeplinirea un soi de aquis. Anume, membrii juriilor trebuie să nu aibă mamă, să nu aibă tată, să fie interesaţi numai de valoarea muzicală, şi atât.

Miza este simplă: muzica modelează personalitatea oamenilor, îi face mai buni. Uită-te cum este muzica timpului tău şi vei afla cum sunt oamenii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri