Preşedintele României, Klaus Iohannis, a trimis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate asupra Legii acvaculturii.

Textul integral:

Bucureşti, 22 iulie 2022

Domnului MARIAN ENACHE
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, formulez următoarea

SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE asupra Legii acvaculturii

În data de 4 iulie 2022, Parlamentul a transmis Preşedintelui României, în vederea promulgării, Legea acvaculturii (PL-x nr. 474/2021, respectiv L nr. 301/2021), act normativ ce reglementează cadrul juridic privind activitatea de acvacultură şi de comercializare a produselor obţinute din acvacultură, când aceste activităţi se realizează pe teritoriul României, inclusiv în apele marine de sub jurisdicţia naţională a României.

Propunerea legislativă a fost iniţiată cu scopul instituirii unui cadru legal unitar cu privire la activitatea de acvacultură şi de comercializare a produselor obţinute în acvacultură, în scopul asigurării competitivităţii acestei activităţi. Legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată tacit de Senat, ca urmare a depăşirii termenului de adoptare, potrivit art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţia României, în data de 11 octombrie 2021 şi, ulterior, adoptată cu modificări şi completări de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, la data de 29.06.2022.

Prin conţinutul său normativ, precum şi prin procedura de adoptare, considerăm că legea criticată contravine unor norme şi principii constituţionale, pentru motivele dezvoltate în cele ce urmează.

Legea acvaculturii contravine prevederilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie

Legea acvaculturii a fost adoptată tacit de Senat, iar de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, cu un număr semnificativ de amendamente admise, potrivit raportului comun al Comisiei pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice, al Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare şi al Comisiei pentru mediu şi echilibru ecologic.

Printre modificările aduse de Camera decizională se numără eliminarea faptei contravenţionale de deţinere, transport sau comercializare fără documente legale a peştelui şi altor vieţuitoare acvatice obţinute din acvacultură, conţinutul infracţiunii de furt piscicol, precum şi schimbarea concepţiei cu privire la confiscarea bunurilor ce au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor şi contravenţiilor prevăzute de legea criticată, aspecte prin care cea de-a doua Cameră se îndepărtează în mod radical şi fără nicio justificare obiectivă de la scopul şi filosofia iniţiale ale legii. Aşadar, în forma adoptată, legea criticată nesocoteşte principiul constituţional al bicameralismului, în virtutea căruia o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament.

Principiul bicameralismului izvorăşte din art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie. Art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie pe cea de Cameră decizională. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Acest articol a introdus, după revizuirea şi republicarea Constituţiei României în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării.

În jurisprudenţa constituţională au fost stabilite criteriile esenţiale, cumulative, pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de acestea. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie al primei Camere sesizate, legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului (Decizia nr. 1/2012). În Decizia nr. 624/2016, Curtea Constituţională a arătat că în Camera decizională se pot aduce modificări şi completări propunerii legislative, dar aceasta „nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator”. Mai mult, prin Decizia nr. 62/2018, instanţa constituţională a statuat că în analiza respectării acestui principiu „trebuie avut în vedere (a) scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ; (b) dacă există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; (c) dacă există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”.

De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 472/2008 că: „Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Aşadar, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (…) şi a competenţelor stabilite pentru cele două Camere, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală”.

Totodată, prin Decizia nr. 624/2016 Curtea Constituţională a statuat că art. 75 alin. (3) din Constituţie, prin folosirea sintagmei „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătute în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. Dreptul fiecărei Camere de a decide cu privire la iniţiativele legislative cu care este sesizată decurge din dreptul parlamentarilor la iniţiativă legislativă. Referitor la marja în care Camera decizională poate interveni cu modificări asupra obiectului şi configuraţiei propunerii legislative, Curtea a precizat că pot exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege şi atât timp cât aspectele principale pe care le-a avut în vedere proiectul de lege se regăsesc în forma sa însuşită de Camera de reflecţie (Decizia nr. 429/2017, Decizia nr. 298/2018).

În analiza respectării principiului bicameralismului, aplicarea criteriilor dezvoltate pe cale jurisprudenţială trebuie să se raporteze la specificul, conţinutul şi configuraţia legii deduse controlului de constituţionalitate. Scopul iniţial al legii criticate, de concepţie originară a actului normativ, este crearea unui cadru de reglementare, organizare şi administrare, dar şi de sancţionare a ilegalităţilor din domeniul acvaculturii.

În urma analizei comparative dintre forma iniţiatorului, forma adoptată tacit de prima Cameră şi cea adoptată de Camera decizională şi ţinând cont de considerentele cu caracter de principiu stabilite prin deciziile mai sus indicate, rezultă că forma finală a legii, prin reconfigurarea faptelor contravenţionale, a infracţiunii de furt piscicol, cât şi a sancţiunii complementare a confiscării, precum şi a măsurii confiscării speciale în materie penală, se îndepărtează în mod radical şi fără nicio justificare obiectivă de la scopul şi filosofia iniţiale ale legii.

Astfel, în forma adoptată de prima Cameră, art. 72 lit. f) al legii supuse controlului de constituţionalitate sancţiona contravenţional fapta de deţinere, transport sau comercializare fără documente legale a peştelui şi altor vieţuitoare acvatice obţinute din acvacultură. Potrivit Raportului comun al Comisiei pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice, Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare şi al Comisiei pentru mediu şi echilibru ecologic al Camerei Deputaţilor, conţinutul normativ al art. 72 lit. f) a fost eliminat. Aşadar, în forma transmisă spre promulgare, fapta nu se mai regăseşte sancţionată, nici contravenţional şi nici penal.

Raţiunea existenţei „documentelor legale” de provenienţă pentru produse ce pot fi comercializate rezidă în necesitatea combaterii evaziunii fiscale, iar pentru produse ce pot fi destinate consumului uman în nevoia apărării şi protejării sănătăţii publice, în sensul art. 34 din Constituţie. De aceea, considerăm că eliminarea unei asemenea fapte contravenţionale nu este de natură să asigure scopul urmărit de legiuitor de a încuraja desfăşurarea activităţilor de pescuit şi acvacultură în mod legal şi sustenabil. Astfel, textul legii în forma adoptată de Camera Deputaţilor reprezintă o schimbare de esenţă şi se îndepărtează în mod fundamental atât de la voinţa iniţiatorilor, cât şi de la voinţa primei Camere sesizate.

De asemenea, Camera decizională, Camera Deputaţilor a schimbat concepţia cu privire la conţinutul infracţiunii reglementate de art. 73 şi confiscarea bunurilor ce au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor şi contravenţiilor prevăzută de legea criticată la art. 74. Astfel, în forma adoptată de prima Cameră, confiscarea era reglementată la art. 70, care avea trei alineate şi prevedea că: „(1) Sunt supuse ridicării în vederea confiscării uneltele şi ambarcaţiunile de pescuit, animalele, mijloacele de transport, armele de foc şi orice alte bunuri care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii de furt piscicol. (2) Bunurile rezultate din săvârşirea infracţiunilor şi contravenţiilor, constând în peşte, icre, alte vieţuitoare şi produse acvatice, sunt supuse confiscării şi predate proprietarului. (3) în cazurile de confiscare a bunurilor prevăzute la alin. (l) organele de constatare dispun valorificarea lor în condiţiile legii, contravaloarea făcându-se venit la bugetul de stat”.

În schimb, în forma adoptată de Camera decizională, la art. 74 se detaliază procedura confiscării în nu mai puţin de unsprezece alineate. Astfel, dincolo de modificările terminologice, se prevede că bunurile sunt predate proprietarului de drept doar dacă acesta nu este autor/complice la săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor respective. Mai mult, sunt detaliate modalităţile prin care produsele de acvacultură se valorifică în cazul în care proprietarul este autor/complice la săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor prevăzute de legea dedusă controlului de constituţionalitate. În acest sens, se prevede ca valorificarea produselor din acvacultură confiscate să se facă la preţul pieţei de achiziţie cu ridicata practicat de către operatorul economic căruia îi sunt predate acestea, calculat ca medie aritmetică a ultimelor 3 preţuri de achiziţie obţinute de la furnizorii acestuia, pentru produsele din acvacultură identice. În acelaşi timp, organele de inspecţie şi control dispun de îndată valorificarea produselor din acvacultură rezultate din săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor prevăzute de legea criticată, inclusiv prin donaţie către unităţi de asistenţă socială sau către orice altă entitate de utilitate publică.

Totodată, se dispune ca navele sau ambarcaţiunile de pescuit, cu motoarele şi rezervoarele aferente, autovehiculele şi alte bunuri neinterzise de lege la deţinere/utilizare confiscate, care au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de prezenta lege, se preiau în folosinţă gratuită de către structura din care face parte organul de inspecţie şi control, pentru a fi folosite în activităţi de combatere a infracţiunilor/contravenţiilor piscicole, până la rămânerea definitivă a unei decizii/hotărâri prin care se dispune restituirea bunurilor confiscate.

De asemenea, au fost introduse dispoziţii noi ce prevăd ca instituţiile de inspecţie şi control să desemneze persoane din rândul personalului propriu care să se ocupe în mod special de valorificarea bunurilor confiscate, iar conducerile instituţiilor de inspecţie şi control să încheie parteneriate cu Ministerul Afacerilor Interne în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Totodată, procedurile necesare punerii în aplicare a dispoziţiilor cu privire la confiscarea bunurilor folosite sau rezultate din săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor să fie stabilite prin ordin comun al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului mediului, apelor şi pădurilor, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate.

Totodată, la Camera Deputaţilor a fost introdus în lege un capitol complet nou, neavut în vedere de prima Cameră, respectiv Capitolul XII, intitulat „Cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovarea în domeniul acvaculturii”, care conferă Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale noi atribuţii şi responsabilităţi în domeniu.

Prin urmare, aportul semnificativ sub aspect cantitativ şi calitativ al Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, este de natură să contravină exigenţelor principiului bicameralismului instituit de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, aspect ce atrage neconstituţionalitatea Legii acvaculturii, în ansamblul său.

Încălcarea art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 102 alin. (1), art. 136 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Potrivit art. 14 alin. (4) din legea supusă controlului de constituţionalitate: „Terenurile din domeniul public al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora, aflate în administrarea ANPA, trec în domeniul privat al statului prin hotărâre a Guvernului, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi pe baza criteriilor stabilite de art. 361 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, a Anexei nr. 2 ‘LISTA cuprinzând unele bunuri care aparţin domeniului public al statului’, a aceluiaşi act normativ şi a prevederilor art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare”.

Aşadar, în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii criticate, atât terenurile din domeniul public al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole, cât şi terenurile aferente acestora, vor trece în domeniul privat al statului prin hotărâre a Guvernului.

Potrivit art. 136 din Constituţie: „(1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”. Astfel, prin Legea fundamentală au fost stabilite două criterii pentru delimitarea obiectului dreptului de proprietate publică, respectiv criteriul destinaţiei bunurilor şi criteriul declaraţiei legii. Norma este reluată în cuprinsul art. 859 alin. (1) din Codul civil, iar în Anexa nr. 2 a Codului administrativ sunt enumerate bunurile care aparţin domeniului public al statului.

În primul rând, apreciem că dispoziţiile art. 14 alin. (4) din legea criticată contravin principiului separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4), dar şi rolului constituţional al Guvernului prevăzut de art. 102 alin. (1) din Constituţie.

Dispoziţia supusă controlului de constituţionalitate face trimitere la art. 361 alin. (1) din Codul administrativ, potrivit căruia trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin lege nu se dispune altfel. De asemenea, conform art. 361 alin. (3) din Codul administrativ, în instrumentele de prezentare şi motivare ale hotărârii prin care un bun trece din domeniul public în domeniul privat al statului se regăseşte, în mod obligatoriu, justificarea temeinică a încetării uzului sau interesului public naţional sau local, după caz. Aşadar, Guvernul, în virtutea rolului său constituţional, dezvoltat de prevederile Codului administrativ, decide, de la caz la caz, dacă încetarea uzului sau interesului public este temeinic justificată, respectiv dacă este oportună luarea unei anumite măsuri de transfer interdomenial al bunurilor.

Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Rolul constituţional al Guvernului este dezvoltat de prevederile Codului administrativ. Potrivit art. 14 alin. (1) din Codul administrativ: „Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în temeiul votului de încredere acordat de Parlament în baza programului de guvernare. Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Iar conform art. 15 lit. a) şi d) din Codul administrativ: „Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcţii: a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare; (…) d) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil”.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că programul de guvernare este un document politic ce vizează exclusiv raportul constituţional dintre Parlament şi Guvern, raport guvernat de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, şi de cele ale art. 102 alin. (1) din Constituţie: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” (Decizia nr. 158/2014, par. 62).

Funcţia de administrare a proprietăţii statului asigură realizarea rolului Guvernului, ca autoritate constituţională şi organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală, alături de funcţiile de strategie, de reglementare sau de reprezentare, iar potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, aceasta „se exercită prin modalităţile prevăzute de art. 362-364 din Codul administrativ, respectiv prin darea în administrare, concesionarea, închirierea şi prin vânzarea prin licitaţie publică” (Decizia nr. 139/2021, par. 111).

Din această perspectivă, prin formularea art. 14 alin. (4) din legea criticată, care, prin folosirea verbului „trec”, impune ope legis trecerea terenurilor pe care se află amplasate amenajările piscicole şi a terenurilor aferente acestora din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, care se va materializa prin hotărâre a Guvernului, apreciem că este încălcat rolul constituţional al Guvernului şi, implicit, principiul separaţiei puterilor în stat.

Astfel, deşi – formal -, norma criticată face trimitere la hotărârea de Guvern ca act juridic prin care ar opera trecerea terenurilor respective din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, în realitate legiuitorul nu instituie o procedură pe care executivul ar trebui să o parcurgă în situaţiile în care Guvernul ar decide astfel de transferuri de la caz la caz, ci, prin modul de reglementare legislativul se substituie deciziei executivului, toate terenurile pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora urmând a fi supuse transferului, cu ignorarea totală a raţiunii funcţiei de administrare ce aparţine Guvernului.

În al doilea rând, art. 14 alin. (4) reglementează trecerea terenurilor în domeniul privat „pe baza criteriilor” stabilite de art. 361 alin. (1) din Codul administrativ, al Anexei nr. 2 a acestuia şi a prevederilor art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996.

Or, art. 361 alin. (1) din Codul administrativ stabileşte regula potrivit căreia trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin lege nu se dispune altfel, Anexa nr. 2 din Codul administrativ stabileşte lista cuprinzând unele bunuri care aparţin domeniului public al statului, iar art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996 stabileşte categoriile de ape ce aparţin domeniului public al statului. Art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996 indică ce categorii de ape aparţin domeniului public al statului şi anume: apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, albiile sectoarelor cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice care nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, sectoare amenajate cu lucrări de gospodărire a apelor, aflate în domeniul public de interes naţional şi amplasate în zona de confluenţă a cursului de apă principal, lacurile de acumulare permanente a căror execuţie a fost finanţată din fonduri alocate de la bugetul de stat, lucrările hidrotehnice aferente şi suprafeţele din lac aflate sub cota coronamentului barajului. Totodată, potrivit art. 3 alin. (5) din Legea nr. 107/1996, sunt exceptate de la prevederile alin. (1) pepinierele şi crescătoriile piscicole.

Faţă de prevederile mai sus redate, rezultă că sintagma din cuprinsul art. 14 alin. (4) – „pe baza criteriilor stabilite” – este neclară. Aceasta întrucât, prin norma criticată, legiuitorul nu a făcut o distincţie între bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi care, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie sunt inalienabile, şi alte bunuri proprietate publică neexclusivă, care pot fi trecute în domeniul privat.

Cu privire la transferul interdomenial al bunurilor proprietate publică, Curtea Constituţională a statuat, în esenţă, că, potrivit art. 136 alin. (3) teza finală din Legea fundamentală, raportat la art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil, în situaţia în care bunurile formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului ori a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul unei legi organice, trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers operează numai printr-o modificare a legii organice, respectiv prin adoptarea unei legi organice de modificare a legii organice prin care bunurile au fost declarate obiect exclusiv al proprietăţii publice. În celelalte cazuri, Curtea a reţinut că, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 860 alin. (3) teza a doua din Codul civil, şi anume atunci când bunurile pot aparţine, potrivit destinaţiei lor, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, trecerea din domeniul public al statului în cel al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers se face în condiţiile legii. (Decizia nr. 58/2022, par. 24).

De asemenea, în viziunea instanţei constituţionale: „întrucât soluţia legislativă cuprinsă în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 a fost preluată de dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, fiind completată cu sintagma ‘dacă prin lege nu se dispune altfel’, Curtea a stabilit că noua prevedere legală nu poate fi interpretată decât în conformitate cu Decizia nr. 384 din 29 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, paragrafele 37, 41 şi 55, respectiv că transferul unui bun, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se va realiza prin hotărâre a Guvernului” (Decizia nr. 537/2019, Decizia nr. 58/2022, par. 24). Jurisprudenţa amintită priveşte transferul bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ teritoriale, însă apreciem că aceste considerente se aplică, pentru raţiuni similare, şi în situaţia transferului terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia.

În privinţa bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, Curtea a reţinut, cu valoare de principiu, că, singura posibilitate de transmitere a acestor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este aceea ut singuli (în acel caz, prin legea organică de modificare a legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv al proprietăţii publice). Pentru celelalte bunuri, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, instanţa constituţională a reţinut că transferul se face în condiţiile legii, respectiv pentru cele care trec din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale, acesta se realizează în condiţiile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin hotărâre a Guvernului.

Aşadar, prin modul de formulare a dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din legea criticată, este neclar dacă trimiterea la actele normative amintite şi transferul terenurilor din domeniul public în domeniul privat „pe baza criteriilor” acelor acte normative reprezintă, de fapt, o excludere a bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice exclusive, situaţie în care acestea nu ar putea fi transferate în domeniul privat decât prin modificarea legii organice care le conferă acest regim juridic.

Nu în ultimul rând, precizăm că în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că: „în contextul inexistenţei unei distincţii clare a bunurilor care fac obiectul transferului intradomenial, din perspectiva apartenenţei acestora la domeniul public sau privat al statului, la momentul transferului, caracterului imprecis al regimului juridic al unor bunuri imobile ori lipsa unei reglementări clare a însăşi măsurii juridice dispuse de lege cu privire la unele dintre bunuri, mecanismul derogatoriu instituit de legea criticată este de natură să contravină principiului securităţii raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, ceea ce determină afectarea regimului juridic de proprietate publică, astfel cum se va arăta în mod detaliat în cele ce urmează.” (Decizia nr. 1/2014, par. 174).

Or, norma de la art. 14 alin. (4) din legea dedusă controlului de constituţionalitate, prevede, fără niciun fel de distincţie, că terenurile din domeniul public al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora, aflate în administrarea ANPA, trec în domeniul privat al statului. Aplicarea acestei norme ar putea avea drept consecinţă chiar afectarea dreptului de proprietate al statului asupra terenurilor respective, aflate în domeniul public.

Pentru aceste considerente, apreciem că norma cu caracter imperativ de transfer al tuturor terenurilor care se încadrează în ipoteza art. 14 alin. (4), şi anume, terenuri din domeniul public al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora, aflate în administrarea ANPA, din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 102 alin. (1), art. 136 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi a art. 136 din Constituţie

Legea supusă controlului de constituţionalitate instituie cadrul general pentru organizarea şi administrarea sectorului de acvacultură, inclusiv privatizarea societăţilor comerciale cu profit piscicol, a amenajărilor piscicole şi a terenurilor pe care sunt amplasate acestea, aparţinând statului.

Prin conţinutul dispoziţiilor sale şi prin lipsa de corelare a normelor cu ansamblul reglementărilor în vigoare, legea conţine o serie de inconsecvenţe, suprapuneri şi contradicţii care sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin amploarea acestor inconsecvenţe contrare standardelor de calitate a legii şi prin implicaţiile pe care acestea le au asupra garantării proprietăţii publice şi private a statului, apreciem că Legea acvaculturii este neconstituţională în ansamblul său, pentru motivele dezvoltate în cele ce urmează.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că actele normative derogatorii nu trebuie să lipsească de eficienţă dispoziţiile constituţionale, ceea ce ar echivala cu nerespectarea cerinţelor de calitate a legii. Curtea a reţinut că transferul masiv de bunuri din domeniul public/privat al statului în domeniul public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale, realizat prin norme imprecise şi prin lipsa unor distincţii clare a bunurilor care fac obiectul transferului este de natură să contravină principiului securităţii raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, ceea ce determină afectarea regimului juridic de proprietate publică (Decizia nr. 1/2014, par. 174). În cuprinsul paragrafului 175 al aceleiaşi decizii, Curtea a reţinut că „o serie de inconsecvenţe de natură terminologică, omisiuni sau contradicţii cu înseşi textele legii, apte să creeze incertitudine sub aspectul operaţiunilor juridice reglementate şi al situaţiei bunurilor la care se referă, generează o lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, care este de natură să înfrângă principiul securităţii juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii”, soluţia fiind declararea ca neconstituţională a legii, în ansamblul său.

3.1. Delimitarea sferei terenurilor supuse reglementărilor prezentei legi, în raport cu terenurile cu destinaţie agricolă supuse reglementărilor Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, astfel cum este reglementată de art. 4 alin. (2) lit. a) şi c) din legea criticată contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit art. 1 alin. (2) din legea criticată, scopul legii este atins printr-o serie de reglementări care vizează, printre altele: „d) aplicarea regimului juridic al terenurilor din domeniul public şi privat al statului pe care sunt amplasate amenajările piscicole precum şi terenurile aferente acestora”. Conform art. 1 alin. (4) din lege: „Punerea în aplicare a activităţilor prevăzute la alin. (2) se realizează de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, denumită în continuare ANPA”.

ANPA are o serie de atribuţii, definite de art. 4 alin. (2) din legea supusă controlului de constituţionalitate, precum cele în care: „a) exercită în numele statului, prerogativele dreptului de administrare asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public al statului şi exercită prerogativele dreptului de proprietate privată al statului, pe care se află amplasate amenajările piscicole şi cele aferente acestora; (…) c) administrează terenurile din domeniul public şi privat al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole precum şi terenurile aferente acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi”. Aceste atribuţii sunt parţial preluate din reglementările aflate în vigoare. Potrivit art. 4 alin. (3) lit. b) şi c) din Ordonanţa de urgenţă nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură are următoarele atribuţii: „b) exercită, în numele statului, prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului, pe care se află amplasate amenajările piscicole; c) administrează terenurile pe care sunt amplasate amenajările piscicole aparţinând domeniului public al statului, inclusiv lacurile de acumulare care au drept folosinţă unică piscicultura, prin derogare de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi de la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale ‘Apele Române’, aprobată cu modificări prin Legea nr. 404/2003, cu modificările şi completările ulterioare”.

Spre deosebire de norma în vigoare, atribuţia privind exercitarea prerogativelor dreptului de administrare asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public al statului, respectiv cea de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate privată al statului asupra terenurilor cu destinaţie agricolă pe care se află amplasate amenajările piscicole este completată cu sintagma „şi cele aferente acestora”.

Apreciem că sintagmele „şi cele aferente acestora”, respectiv „precum şi terenurile aferente acestora” din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. a) şi c) din legea criticată sunt neclare, lipsite de precizie şi previzibilitate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii” (Decizia nr. 447/2013). Totodată, „inconsecvenţe de natură terminologică, omisiuni sau contradicţii cu înseşi textele legii, apte să creeze incertitudine sub aspectul operaţiunilor juridice reglementate (…), generează o lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, care este de natură să înfrângă principiul securităţii juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii” (Decizia nr. 1/2014). Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, una din componentele principiului securităţii raporturilor juridice este reprezentată de calitatea legii, în sensul în care legea trebuie să fie suficient de precisă şi clară pentru a putea fi aplicată (Decizia nr. 447/2013).

Or, din modul de redactare a normelor, nu se poate deduce cu claritate dacă în sfera terenurilor cu privire la care ANPA va exercita aceste prerogative vor intra doar cele din domeniul agricol pe care se află amplasate amenajări piscicole, conform normei în vigoare, sau acestora li se vor adăuga alte terenuri „aferente” terenurilor în cauză ori, din contră, dacă terenurile „aferente acestora” se referă, de fapt, la terenurile pe care sunt amplasate amenajări piscicole.

În cazul primei interpretări, nu este clară modalitatea prin care „terenurile aferente” trec din administrarea unei alte autorităţi a statului (cum ar fi Agenţia Domeniilor Statului sau agenţia care administrează terenurile care sunt supuse regimului ariilor protejate), în administrarea ANPA sau situaţia în care, la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, o altă instituţie publică exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra acelor terenuri din domeniul privat al statului.

Astfel, în privinţa terenurilor agricole, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, această instituţie asigură „a) exercitarea în numele statului a prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului; (…) c) administrarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic”. Într-o asemenea situaţie, neclaritatea normei generează şi un paralelism legislativ, conducând la suprapunerea competenţelor a două instituţii centrale cu privire la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra unor terenuri agricole aflate în domeniul privat al statului, respectiv cu privire la exercitarea dreptului de administrare asupra unor terenuri agricole aflate în domeniul public al statului. În plus, norma nu prevede niciun criteriu pentru stabilirea terenurilor aferente acestora şi nu delimitează sfera acestor terenuri prin raportare la amplasamentul amenajărilor piscicole.

În cea de-a doua interpretare, cea în care sintagma „terenurile aferente acestora” se referă la terenurile pe care sunt amplasate amenajări piscicole, norma este lipsită de claritate, întrucât aceasta dublează ipoteza dezvoltată iniţial, contrar exigenţelor privind calitatea legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Având în vedere atribuţiile ANPA, cadrul legal dezvoltat în prezenta lege cu privire la vânzarea terenurilor, respectiv transferul domenial reglementat de art. 14 alin. (4) sau operaţiunea de vânzare prevăzută de art. 30 alin. (1), norme în cuprinsul cărora se regăseşte aceeaşi sintagmă criticată, neclaritatea cu privire la sfera terenurilor pentru care ANPA poate derula aceste operaţiuni are implicaţii directe asupra domeniului public şi privat al statului, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie.

3.2. Suprapunerea competenţelor Agenţiei Domeniilor Statului (ADS) şi Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA) astfel cum rezultă din art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din legea dedusă controlului de constituţionalitate contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie

La art. 4 din legea criticată se prevede că „(1) Elaborarea planului strategic naţional multianual pentru dezvoltarea durabilă a acvaculturii şi a reglementărilor necesare pentru aplicarea acestuia se realizează de către ANPA. (2) În domeniul acvaculturii ANPA are următoarele atribuţii: a) exercită în numele statului, prerogativele dreptului de administrare asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public al statului şi exercită prerogativele dreptului de proprietate privată al statului, pe care se află amplasate amenajările piscicole şi cele aferente acestora; b) privatizează societăţile cu profil piscicol şi amenajările piscicole pe care le are în portofoliu/patrimoniu; c) administrează terenurile din domeniul public şi privat al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole precum şi terenurile aferente acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi; d) elaborează studii de oportunitate, conform prevederilor legale în vigoare, pe baza cărora se stabileşte modalitatea de concesionare/închiriere/arendare a terenurilor pe care sunt amplasate amenajări piscicole; e) elaborează contractul cadru naţional privind concesionarea sau închirierea terenurilor, perimetrelor de acvacultură sau amenajările piscicole deţinute sau administrate de către autorităţi publice precum şi modul de calcul al redevenţei/chiriei aferente acestora pe baza claselor de bonitate a terenurilor; f) elaborează caietele de sarcini, în vederea concesionării/privatizării; g) întocmeşte dosarele de privatizare, în vederea privatizării societăţilor cu profil piscicol şi a amenajărilor piscicole pe care le are în portofoliu/patrimoniu; h) încheie contracte de concesiune/închiriere/arendă/asociere în participaţiune, în vederea exploatării terenurilor pe care sunt amplasate amenajările piscicole, precum şi a altor terenuri aferente acestora, din domeniul public şi privat al statului, pe care le are în administrare; i) încheie contracte de concesiune/închiriere/arendare în vederea exploatării lacurilor de acumulare şi a zonelor maritime cu potenţial pentru practicarea acvaculturii; j) colaborează cu instituţiile şi cu alte organele de specialitate, cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte organisme interne şi internaţionale implicate în activitatea de acvacultură în cadrul Comitetului Consultativ Naţional pentru Sectorul Pescăresc; k) elaborează reglementări privind funcţionarea pieţei produselor de pescuit şi acvacultură, cu avizul Comitetului Consultativ Naţional pentru Sectorul Pescăresc; l) organizează seminare, conferinţe, dezbateri şi activităţi de consultanţă piscicolă, în limita atribuţiilor, asigură şi supraveghează pregătirea profesională de profil, în colaborare cu instituţiile de învăţământ, organizaţiile profesionale şi organizaţiile de producători din acvacultură; m) facilitează/susţine colaborarea şi parteneriatele dintre instituţiile de cercetare-dezvoltare-inovare şi sectorul privat, în domeniul acvaculturii; n) eliberează înregistrări/licenţe de acvacultură şi administrează ROUA, ce cuprinde toate unităţile de acvacultură de apă dulce şi marină; o) pune în aplicare politica comună în domeniul acvaculturii, prin colectarea, gestionarea şi diseminarea datelor statistice, în conformitate cu activităţile prevăzute în programele de colectare a datelor şi cu prevederile legislaţiei Uniunii Europene, precum şi prin monitorizare, inspecţie şi control; p) realizează investiţii pentru infrastructura aferentă administrării patrimoniului piscicol, precum şi alte tipuri de investiţii specifice; r) avizează în regim de urgenţă, executarea de lucrări de reparaţii şi întreţinere a digurilor şi instalaţiilor hidrotehnice pentru activele amplasate pe domeniul statului; s) stimulează asocierea acvacultorilor în forme asociative cu reprezentare la nivel local, naţional şi internaţional”.

Totodată, potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001 ce stabileşte statutul juridic al Agenţiei Domeniilor Statului şi atribuţiile acesteia, se prevede că: „Agenţia Domeniilor Statului, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, are următoarele atribuţii: a) exercitarea în numele statului a prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului; b) gestionarea şi exploatarea eficientă a patrimoniului de stat, al cărui proprietar mandatat este, precum şi privatizarea societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 şi 2; c) administrarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic; c1) prin excepţie de la prevederile art. 211-216, concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă, libere de contract, în suprafaţă maximă de 50 ha, aparţinând domeniului public şi privat al statului, aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, prin atribuire directă, tinerilor de până la 40 de ani, absolvenţi ai învăţământului de profil, în vederea înfiinţării de ferme; în situaţia în care suprafeţele de terenuri disponibile sunt mai mici decât cele solicitate, se aplică procedura concurenţială reglementată de prezenta lege; d) concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic; e) concesionarea, arendarea sau închirierea bunurilor aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului. f) cumpărarea sau schimbul de terenuri cu destinaţie agricolă, în vederea concesionării sau arendării acestora, pentru realizarea de exploataţii agricole optime; schimbul de terenuri cu destinaţie agricolă se admite numai în cadrul aceluiaşi judeţ. h) comasarea terenurilor cu destinaţie agricolă, în numele statului, din domeniul public sau privat al statului, în vederea concesionării sau arendării acestora, pentru realizarea de exploataţii agricole de tip ferme familiale. Concesionarea şi arendarea către ferme familiale se vor face prin metodele prevăzute de lege şi aprobate de Comitetul de privatizare, concesionare şi arendare al Agenţiei Domeniilor Statului”.

De asemenea, la art. 4 alin. (1) şi alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura se prevede că: „Elaborarea strategiei naţionale şi a reglementărilor referitoare la conservarea şi managementul resurselor acvatice vii existente în habitatele piscicole naturale, la acvacultură, la organizarea pieţei produselor pescăreşti, la structurile de pescuit şi acvacultură, precum şi implementarea şi controlul aplicării şi respectării acestora sunt atributul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură. Iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2008: „Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură are următoarele atribuţii: a) administrează resursele acvatice vii din habitatele piscicole naturale ale României, cu excepţia celor din Rezervaţia Biosferei ‘Delta Dunării’, care sunt administrate de Administraţia Rezervaţiei Biosferei ‘Delta Dunării’, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale din Rezervaţia Biosferei ‘Delta Dunării’, în condiţiile legii; b) exercită, în numele statului, prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului privat al statului, pe care se află amplasate amenajările piscicole; c) administrează terenurile pe care sunt amplasate amenajările piscicole aparţinând domeniului public al statului, inclusiv lacurile de acumulare care au drept folosinţă unică piscicultura, prin derogare de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi de la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale ‘Apele Române’, aprobată cu modificări prin Legea nr. 404/2003, cu modificările şi completările ulterioare; d) elaborează studii de oportunitate, conform prevederilor legale în vigoare, pe baza cărora se hotărăşte modalitatea de concesionare/închiriere a terenurilor pe care sunt amplasate amenajări piscicole; e) încheie contracte de concesiune, contracte de închiriere, contracte de arendă şi asociere în participaţiune, în vederea exploatării terenurilor pe care sunt amplasate amenajări piscicole, precum şi a altor terenuri aferente acestora, din domeniul public şi privat al statului, cu excepţia celor de pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei ‘Delta Dunării’; f) concesionează/închiriază lacurile de acumulare care au folosinţă unică piscicultura, în conformitate cu prevederile legale în vigoare; g) elaborează caietele de sarcini, în vederea concesionării; h) colaborează cu ministerele şi organele de specialitate, cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte organisme interne şi internaţionale implicate în activităţile de pescuit şi acvacultură; i) elaborează reglementări privind funcţionarea pieţei produselor de pescuit şi acvacultură; j) eliberează autorizaţii de pescuit în scop ştiinţific persoanelor juridice care au ca obiect de activitate cercetarea în domeniul vizat de prezenta ordonanţă de urgenţă, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru efectuarea studiilor de evaluare a resurselor acvatice vii; k) organizează seminare, conferinţe, dezbateri şi consultanţă piscicolă, asigură şi supraveghează pregătirea profesională de profil, prin colaborare cu instituţiile de învăţământ; l) eliberează licenţe de pescuit şi de acvacultură, autorizaţii şi permise de pescuit; m) pune în aplicare politica comună în domeniul pescuitului în sectorul pescăresc din România, prin colectarea, gestionarea şi diseminarea datelor statistice, în conformitate cu activităţile prevăzute în programele de colectare a datelor şi cu prevederile legislaţiei Uniunii Europene, precum şi prin monitorizare, inspecţie şi control; n) realizează investiţii pentru infrastructura aferentă administrării patrimoniului piscicol, precum şi alte tipuri de investiţii specifice, stabilite de autoritatea publică centrală responsabilă de sectorul pescăresc; o) desfăşoară orice alte activităţi stabilite de autoritatea publică centrală responsabilă de sectorul de pescuit”.

După cum se poate observa legea criticată intervine semnificativ asupra domeniului de competenţă al ANPA (stabilit, în prezent, prin O.U.G. nr. 23/2008), extinzând atribuţiile acestei instituţii, însă fără a elimina suprapunerile cu privire la competenţa ADS din Legea nr. 268/2001 şi fără a diminua rolul acestei instituţii în exercitarea atribuţiilor statului în legătură cu terenurile cu destinaţie agricolă pe care sunt amplasate amenajări piscicole sau fără a elimina „amenajările piscicole” din enumerarea prevăzută la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001.

Singura modificare a acestor dispoziţii se referă doar la lit. d) a alin. (3) care, potrivit art. 77 din legea criticată, se abrogă. Aşadar, din perspectiva suprapunerii atribuţiilor ANPA cu cele ale ADS, există un paralelism legislativ între atribuţiile menţionate la art. 4 lit. a), b), c), c1), d) din Legea nr. 268/2001 şi cele prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a), c), h) şi i) din legea criticată.

3.3. Suprapunerea competenţelor organismelor fără personalitate juridică în materia privatizărilor societăţilor cu profil piscicol aşa cum este reglementată la art. 13 din legea dedusă controlului de constituţionalitate contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie

În condiţiile în care, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, terenurile pe care se află amenajări piscicole sunt calificate drept terenuri cu destinaţie agricolă, potrivit art. 51 din acelaşi act normativ: „Privatizarea societăţilor comerciale agricole care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990, cu modificările ulterioare, administrarea acestora până la privatizare şi concesionarea sau arendarea terenurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în exploatarea acestora, se coordonează de către Comitetul de privatizare, concesionare şi arendare, denumit în continuare Comitet, organism fără personalitate juridică, constituit în cadrul Agenţiei Domeniilor Statului”.

În egală măsură, potrivit art. 13 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate: „(1) Privatizarea societăţilor cu profil piscicol care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, administrarea acestora până la privatizare şi concesionarea sau arendarea terenurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în exploatarea acestora, este coordonată de către Comisia de privatizare, concesionare, denumită în continuare Comisia, organism fără personalitate juridică, constituit în cadrul ANPA”.

Aşadar, pentru acelaşi operaţiuni, respectiv pentru privatizarea societăţilor cu profil piscicol care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990, pentru administrarea acestora până la privatizare, respectiv pentru concesionarea sau arendarea terenurilor proprietate publică sau privată a statului aflate în exploatarea acestora, în urma intrării în vigoare a legii criticate, două organisme fără personalitate juridică, reglementate în două acte normative primare distincte, vor avea aceeaşi competenţă legală, aspect ce presupune atât un paralelism legislativ, cât şi o contradicţie ce încalcă standardele de calitate a legii dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie.

3.4 Încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 136 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie

Potrivit art. 30 alin. (1) din legea criticată: „Terenurile din domeniul privat al statului pe care sunt construite amenajări piscicole şi terenurile aferente acestora, se vând direct proprietarilor de active piscicole care transmit o scrisoare de intenţie şi se obligă să menţină activitatea de acvacultură”.

Prin efectul cumulat al dispoziţiilor art. 14 alin. (4), criticate distinct, şi art. 30 alin. (1) mai sus redat, terenurile din domeniul public al statului pe care în prezent sunt construite amenajări piscicole şi terenurile aferente acestora vor fi transferate în domeniul privat, iar ulterior, vândute direct „proprietarilor de active piscicole care transmit o scrisoare de intenţie şi se obligă să menţină activitatea de acvacultură”.

Potrivit jurisprudenţei recente a Curţii Constituţionale: „ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului să adopte o reglementare generală care să stabilească condiţiile în care bunurile ce fac obiectul proprietăţii private a statului pot fi înstrăinate, caz în care autorităţile publice cu competenţe în aplicarea legii îşi vor ordona în mod corespunzător conduita şi/sau o reglementare specială, chiar cazuistică, având ca obiect realizarea acestui transfer de proprietate, în scopul satisfacerii unor obiective de interes pentru dezvoltarea unui segment economic din societate” (Decizia nr. 139/2021, par. 109). În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că: „acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi, consacrate de art. 61alin. (1) din Constituţie, şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. Introducerea legii, ca modalitate de trecere a bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, aduce atingere art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, deoarece Parlamentul, care ar trebui să adopte legi aplicabile unui număr nedeterminat de cazuri concrete, îşi arogă competenţa de legiferare cu caracter individual pentru bunuri determinate ut singuli, în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii” (Decizia nr. 57/2022, par. 28).

În aceste condiţii, chiar dacă legiuitorul se bucură de o competenţă primară şi exclusivă de a decide domeniul care face obiectul legiferării, aceasta nu poate fi exercitată în mod discreţionar. Mai mult, având în vedere considerentele Deciziei nr. 58/2022, par. 24, apreciem că, în situaţia legii criticate, prin operarea transferului din domeniul public în domeniul privat al statului, cât şi prin dispunerea vânzării tuturor terenurilor pe care sunt amplasate amenajări piscicole şi terenurile aferente acestora, la simpla depunere a unei intenţii de dobândire, legiuitorul şi-a depăşit rolul constituţional, afectând atât rolul Guvernului, cât şi protecţia proprietăţii publice, prin efectul cumulat al dispoziţiilor art. 14 alin. (4) şi art. 30 alin. (1) din Constituţie.

În plus, condiţiile pe care legiuitorul le-a stabilit pentru modalitatea în care se face această vânzare sunt neclare, lipsite de precizie şi previzibilitate, încălcând standardele de calitate a legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În primul rând, potrivit art. 363 din Codul administrativ: „Vânzarea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se face prin licitaţie publică, organizată în condiţiile prevăzute la art. 334-346, cu respectarea principiilor prevăzute la art. 311, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel”. Instituirea posibilităţii vânzării prin licitaţie publică a bunurilor din domeniul privat al statului reprezintă o garanţie legală a dreptului de proprietate, operaţiune pentru care Codul administrativ consacră competenţa Guvernului.

Prin norma criticată nu doar că se derogă implicit de la competenţa stabilită de Codul administrativ Guvernului, dar se stabileşte o derogare şi de la modalitatea de vânzare, aceasta urmând a se realiza obligatoriu şi direct, iar nu prin licitaţie publică. Or, conform art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: „Pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula ‘prin derogare de la…’, urmată de menţionarea reglementării de la care se derogă. Derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază”.

În al doilea rând, condiţiile stabilite de legiuitor pentru vânzare sunt ambigue şi lacunare. Simpla transmitere a unei scrisori de intenţie şi obligarea la menţinerea activităţii de acvacultură lipsesc norma de garanţiile necesare protejării dreptului de proprietate al statului. Spre exemplu, legea nu prevede perioada pentru care proprietarii de active piscicole se obligă să menţină activitatea de acvacultură şi nici sancţiunea juridică aplicabilă contractului de vânzare-cumpărare, în ipoteza nerespectării acestei obligaţii. Mai mult, dezvoltarea acestor norme şi garanţii în normele metodologice de aplicare a legii, potrivit art. 78 din legea criticată ar contraveni art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, potrivit căruia regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii se stabilesc prin lege organică.

În al treilea rând, Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului reglementează, potrivit art. 2 alin. (3): „regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului”. De asemenea, potrivit art. 1 lit. (a) şi c), Legea nr. 268/2001 mai reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăţilor comerciale agricole care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, precum şi administrarea societăţilor comerciale şi regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în exploatarea acestora. La art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, se prevede că: „Prin terenuri cu destinaţie agricolă se înţelege: terenuri agricole productive – arabile, vii, livezi, pepiniere viticole, pomicole, plantaţii de hamei şi duzi, păşuni, fâneţe, sere, solarii, răsadniţe şi altele asemenea -, cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamente silvice, păşuni împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii zootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă, platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenuri neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă”.

Totodată, în Anexa 1 a Legii nr. 268/2001 sunt menţionate societăţile comerciale pe acţiuni deţinătoare de terenuri cu destinaţie agricolă (inclusiv societăţile deţinătoare de terenuri ocupate cu amenajări piscicole). Pe de altă parte, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale prevede la art. 1 că: „Unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub formă de regii autonome sau societăţi comerciale. De asemenea, unităţi economice, bunuri sau activităţi pot fi, după caz, concesionate sau închiriate cu respectarea prevederilor prezentei legi.”. Iar potrivit art. 30 din acelaşi act normativ: „Bunuri din proprietatea statului pot face obiectul unui contract de închiriere, pe baza aprobării guvernului sau a organului administraţiei locale de stat, după caz.”.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 lit. a) şi c), art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 268/2001 şi art. 1 şi art. 30 din Legea nr. 15/1990, redate anterior, rezultă că terenurile proprietate publică şi privată a statului pe care sunt construite amenajări piscicole, considerate terenuri agricole de Legea nr. 268/2001, aflate în exploatarea societăţilor de stat, pot fi doar concesionate sau arendate. Societăţile deţinătoare de terenuri ocupate cu amenajări piscicole sunt cele menţionate în enumerarea cuprinsă de lista inclusă în Anexa 1 a Legii nr. 268/2001, anexă ce prevede societăţile deţinătoare de terenuri cu destinaţie agricolă aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, printre care se află şi terenurile ocupate cu amenajări piscicole.

Aşadar, Legea nr. 268/2001 permite Agenţiei Domeniilor Statului concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, în timp ce prin legea criticată, legiuitorul instituie obligativitatea vânzării terenurilor din domeniul privat al statului ocupate cu amenajări piscicole şi aflate în exploatarea societăţilor cu profil piscicol, la simpla depunere a unei scrisori de intenţie.

Prin Decizia nr. 748/2015, par. 28 şi Decizia nr. 395/2017 par. 46, Curtea Constituţională a reţinut că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, sub nicio formă, însă legiuitorul a prevăzut un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a stinge regimul de proprietate publică, respectiv prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Aplicarea acestui mecanism cunoaşte două limitări, respectiv în situaţiile în care bunul face parte din proprietatea publică, potrivit Constituţiei, sau legea interzice expres trecerea anumitor bunuri în proprietatea privată a statului.

Nu în ultimul rând, art. 30 alin. (1) din legea criticată nu se limitează la a crea posibilitatea vânzării directe a terenurilor din domeniul privat al statului pe care sunt construite amenajări piscicole şi a terenurilor aferente, ci instituie acest tip de vânzare ca o obligaţie ce trebuie executată atunci când se formulează o intenţie de cumpărare.

În plus, alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia preţul de vânzare al terenului se stabileşte în funcţie de bonitatea terenului, care va fi determinată în baza unui raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, este lacunar. Pentru garantarea corespunzătoare a dreptului de proprietate al statului, apreciem că legea nu trebuie să se limiteze la a preciza că preţul terenului supus vânzării va fi stabilit de un evaluator, ci ar trebui să impună un mecanism şi un set de criterii minimale de stabilire a preţului, pentru a exclude orice fel de abuzuri şi a se asigura că acesta reflectă valoarea reală a bunului, în acord cu jurisprudenţa instanţei constituţionale.

Încălcarea art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Potrivit art. 73 din legea criticată ce reglementează infracţiunea de furt piscicol: „(1) Extragerea peştelui, precum şi a apei din amenajările piscicole fără acordul administratorului fermei piscicole, reprezintă infracţiune de furt şi se pedepseşte conform legislaţiei penale în vigoare. (2) Tentativa se pedepseşte”.

În acelaşi timp, art. 72 lit. f) al legii criticate, pescuitul fără drept, prin orice mijloace, în amenajări piscicole, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 40.000 lei la 80.000 lei. Astfel, norma sancţionează fapta de a pescui fără drept în amenajări piscicole. Precizăm că potrivit art. 2 pct. 25-27 din lege pescuitul poate fi de control, de recoltă sau recreativ, iar norma criticată nu distinge între aceste tipuri de pescuit, fiind neclară sfera ilicitului contravenţional avută în vedere de legiuitor.

Totodată, legea criticată defineşte la art. 2 pct. 16 noţiunea de „furt de apă” ca fiind „extragerea apei dintr-o amenajarea piscicolă fără acordul administratorului fermei piscicole, cu excepţia prevederilor art. 38 alin. (6)”, iar la pct. 17 noţiunea de „furt piscicol” ca fiind activitatea infracţională care constă în furtul efectivului piscicol în tot sau în parte, prin orice mijloace ori metode, din amenajările piscicole.

Considerăm că din corelarea dispoziţiilor mai sus redate nu rezultă o delimitare clară între răspunderea contravenţională şi cea penală.

Potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, respectarea legilor este obligatorie, însă pentru a se putea pretinde unui subiect de drept să respecte o lege, aceasta trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă, pentru că numai aşa acesta îşi va putea adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. Atunci când legiuitorul intenţionează ca anumite fapte să fie sancţionate ca fapte contravenţionale, iar altele să fie considerate infracţiuni, delimitarea dintre sfera ilicitului contravenţional şi a celui penal trebuie realizată cu precizie, în funcţie de gradul de pericol social şi valoarea socială ocrotită.

Art. 73 incriminează activitatea de „extragere a peştelui”, iar art. 72 lit. f) sancţionează contravenţional „pescuitul”, care, potrivit art. 2 pct. 25-27 poate fi de control, de recoltă sau recreativ. Întrucât legea nu defineşte noţiunea de extragere, interpretarea acesteia se va realiza potrivit sensului comun al acestui termen, respectiv de „scoatere”, iar acţiunea de însuşire a peştelui dintr-o amenajare piscicolă este susceptibilă de a întruni atât elementele constitutive ale infracţiunii de furt piscicol, cât şi cele ale contravenţiei prevăzute de art. 72 lit. f) din legea criticată. Or, o astfel de neclaritate contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În ceea ce priveşte cantitatea, prin folosirea sintagmei „în parte” din cuprinsul art. 2 pct. 17 în definiţia furtului piscicol, este imposibil de stabilit în baza unor criterii obiective dacă subiectul poate avea reprezentarea că săvârşeşte o infracţiune şi nu o contravenţie. De asemenea, în lipsa distincţiei între „pescuit” şi „extragerea peştelui”, destinatarii legii nu îşi pot adapta conduita şi nici anticipa consecinţele juridice ale acţiunii lor.

Prin urmare, normele art. 72 lit. f) şi art. 73 sunt neclare şi imposibil de pus în aplicare, creând confuzie şi lipsind în acest mod legea de caracterul sancţionator, care să asigure desfăşurarea activităţilor de acvacultură în condiţii de legalitate, avut în vedere la adoptarea sa.

Claritatea şi previzibilitatea normei trebuie să caracterizeze conţinutul normativ al oricărei legi, însă, în materia dreptului penal substanţial, aceste cerinţe dobândesc conotaţii deosebite, din perspectiva respectării art. 1 din Codul penal, ce consacră legalitatea incriminării, potrivit căruia: „(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.

În vederea respectării principiului legalităţii ce guvernează dreptul penal, consacrat chiar în primul articol din Codul penal, era necesară includerea în mod expres în conţinutul normativ al reglementării a unor criterii în textul ce va incrimina infracţiunea de mai sus. Numai astfel se va putea realiza o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, pentru a se asigura înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite şi crearea unei practici judiciare neunitare în materie de tragere la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de norma criticată. În aparenţă, inexistenţa oricăror criterii în conţinutul normei de incriminare poate conduce la concluzia că această infracţiune vizează orice fel de criteriu; în realitate, această imprecizie în reglementare lasă loc arbitrariului în aplicare. În plus, lipsa de previzibilitate a normei nu permite destinatarului normei o corectă raportare la sfera de aplicare a infracţiunii, ceea ce conduce la insecuritate juridică.

În primul rând, art. 73 din legea criticată incriminează „extragerea peştelui, precum şi a apei” din amenajările piscicole fără acordul administratorului fermei piscicole. Astfel, obiectul material al infracţiunii este reprezentat de peştele, respectiv de apa din amenajările piscicole. Furtul piscicol este definit de art. 2 pct. 17 şi constă în „activitatea infracţională care constă în furtul efectivului piscicol în tot sau în parte, prin orice mijloace ori metode, din amenajările piscicole”, iar potrivit art. 2 pct. 14 din lege, prin „efectiv piscicol” se înţelege „totalitatea peştilor şi a altor vieţuitoare acvatice existente într-o amenajare piscicolă ca rezultat al activităţii de acvacultură, ce este şi rămâne până la comercializare, în proprietatea persoanei fizice sau juridice ce exploatează amenajarea piscicolă”. Aşadar, dacă infracţiunea prevăzută de art. 73 vizează doar peştele, furtul piscicol are un obiect material mai extins, incluzând pe lângă peşte şi alte vieţuitoare acvatice existente într-o amenajare piscicolă.

În al doilea rând, legiuitorul a reglementat o variantă asimilată infracţiunii de furt, denumită potrivit art. 2 pct. 17 „furt piscicol”, cu privire la care stabileşte, printr-o normă de trimitere, cadrul identic de sancţionare prevăzut de Codul penal în cazul infracţiunii de furt. În acest mod, se creează o normă specială de incriminare care are o structură hibridă, prin asimilarea unor fapte prevăzute în legea criticată conduitei de furt din Codul penal, dar cu trimitere la regimul sancţionator prevăzut în Codul penal.

În condiţiile în care extragerea apei sau a peştelui din amenajări piscicole întruneşte oricum elementele constitutive ale infracţiunii de furt simplu sau calificat, potrivit Codului penal, modul defectuos de reglementare a infracţiunii prevăzute de art. 73, în corelare cu art. 2 pct. 16 şi 17 din legea criticată, lipseşte norma de claritate şi previzibilitate şi încalcă art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii.

Mai mult, prin trimiterea la „legislaţia penală în vigoare”, fără indicarea normei din Codul penal în mod expres lipseşte, în mod suplimentar, norma de claritate, contrar normelor de tehnică legislativă. Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 „Dacă norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie indicarea titlului acestuia, a numărului şi a celorlalte elemente de identificare”.

În acest sens, în jurisprudenţa sa, instanţa constituţională a reţinut că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824/2015; Decizia nr. 392/2017). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2/2014, Decizia nr. 392/2017). De asemenea, instanţa constituţională a reţinut că accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrariului (Decizia nr. 139/2019).

Curtea a reţinut că în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. În jurisprudenţa sa, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Mai mult, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că din perspectiva principiului ultima ratio, în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală, ilicitul penal fiind cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrarului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie (Decizia nr. 561/2021 şi Decizia nr. 405/2016).

Încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Art. 74 din legea criticată reglementează confiscarea bunurilor folosite la săvârşirea „infracţiunilor de furt piscicol” şi prevede la alin. (1) confiscarea uneltelor, a ambarcaţiunilor de pescuit cu motoarele şi rezervoarele aferente, mijloacele de transport, armele de foc şi orice alte bunuri utilizate în acest scop. Având în vedere lipsa de claritate a art. 73, pe cale de consecinţă art. 74, prin trimiterea la „infracţiunile de furt piscicol”, care după cum am arătat sunt imposibil de determinat, devine inaplicabil. Art. 74 alin. (2) se referă la „produsele din acvacultură rezultate din săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor, constând în peşte, icre, alte vieţuitoare şi produse acvatice”, care sunt supuse confiscării şi se pun la dispoziţia proprietarului de drept, dacă acesta nu este autor sau complice la săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor. Astfel, deşi alin. (1) vorbeşte despre „bunuri care au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor de furt piscicol”, alin. (2) adânceşte confuzia creată de art. 72 şi art. 73 şi include şi faptele contravenţionale în rândul faptelor care să impună confiscarea bunurilor utilizate la săvârşirea lor.

5.1. Lipsa distincţiei dintre instituţia confiscării în materie contravenţională faţă de instituţia confiscării în materie în materie penală, cu consecinţe inclusiv asupra măsurii de restituire a bunurilor

Nu se poate stabili cu exactitate dacă legiuitorul a avut în vedere ca prin art. 74 să reglementeze o confiscare specială, în sensul celei reglementate de art. 112 Cod penal sau o confiscare în sensul celei reglementate de art. 5 alin. (3) din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Această neclaritate este de natură să se răsfrângă şi pe planul restituirii bunurilor proprietarului, ca formă de reparare a prejudiciului cauzat persoanei care s-a constituit parte civilă.

Distincţia este esenţială, întrucât în materia confiscării speciale reglementată de Codul penal, instanţa de judecată se pronunţă cu privire la confiscare. Mai mult, confiscarea specială este incompatibilă cu restituirea bunului atunci când prejudiciul creat persoanei vătămate a fost recuperat de la autorul faptei penale, prin echivalent bănesc.

În materie contravenţională, regimul juridic al confiscării este prevăzut în art. 24 alin. (1), respectiv în art. 41 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001. Astfel, potrivit art. 24 alin. (1): „Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În toate situaţiile agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal”, iar potrivit art. 41 alin. (1) „Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii”.

Aşadar, în cazul sancţiunii contravenţionale complementare, agentul constatator va dispune cu privire la aceasta, iar în cazul infracţiunii prevăzută de art. 73, potrivit dispoziţiilor art. 404 alin. (4) Cod procedură penală, instanţa de judecată ar trebui să fie singura competentă să dispună măsura de siguranţă a confiscării speciale. Din analiza dispoziţiilor art. 74 alin. (8) şi art. 75 din legea criticată, nu se poate stabili dacă legiuitorul a intenţionat crearea unui regim derogatoriu de la dispoziţiile art. 404 alin. (4) din Codul de procedură penală în privinţa organului competent să dispună măsura confiscării.

Dacă totuşi legiuitorul a urmărit să instituie o confiscare specială ca măsură de drept penal, care constă în scoaterea forţată a unor bunuri, anume determinate de lege, din patrimoniul celor care le deţin şi trecerea lor silită şi gratuită în patrimoniul statului, se impunea trimiterea la prevederile art. 112 Cod penal, inclusiv prin prisma Deciziei nr. 18/2005, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: „Măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, numai în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracţiuni”.

Art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal instituie o condiţie esenţială ce trebuie îndeplinită pentru luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, anume ca bunurile să aparţină făptuitorului, iar dacă nu îi aparţin lui, ci unei alte persoane, trebuie ca aceasta să ştie că bunurile sale sunt folosite la săvârşirea unei infracţiuni. Or, art. 74 din legea supusă controlului de constituţionalitate nu conţine astfel de garanţii împotriva unor eventuale confiscări abuzive. În ipoteza în care bunul se află în posesia suspectului sau inculpatului, instanţa de judecată poate dispune măsura confiscării speciale doar dacă persoana prejudiciată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar instanţa nu a putut proceda din oficiu la restabilirea situaţiei anterioare. Astfel, dacă instanţa a dispus restituirea bunului persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal, dispunerea confiscării speciale, ca măsură de siguranţă, nu mai este posibilă. Aceste două măsuri sunt incompatibile şi în cazul în care prejudiciul creat persoanei vătămate a fost deja reparat prin echivalent bănesc. Aşadar, lipsa corelării normei criticate cu ansamblul reglementărilor în materie penală riscă să creeze atât dificultăţi în aplicare, cât şi o practică judiciară neunitară.

Dintr-o altă perspectivă, Codul de procedură penală reglementează, la art. 250, contestarea măsurilor asigurătorii, însă prin lipsa unor trimiteri exprese la reglementarea confiscării speciale din Codul penal ori la procedura contestării din Codul de procedură penală, măsurile impuse prin art. 74 din legea criticată nu pot fi contestate.

Având în vedere aceste aspecte, legiuitorul a creat, prin dispoziţii confuze, contradictorii şi lipsite de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, cuprinse la art. 74 din legea supusă controlului de constituţionalitate, o stare de insecuritate juridică, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.

5.2. Neclaritatea sferei bunurilor care pot fi supuse confiscării

Prin dispoziţiile art. 74 alin. (1) legiuitorul a limitat confiscarea bunurilor la bunurile care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii de furt piscicol. Or, potrivit art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal „(1) Sunt supuse confiscării speciale: (…) b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor”.

Prevederile art. 74 alin. (1) din legea criticată ar putea fi interpretate ca având un caracter special în raport cu dispoziţiile generale ale art. 112 din Codul penal, deoarece soluţia preconizată are în vedere doar o anumită categorie de bunuri pentru care se poate dispune confiscarea. În aceste condiţii, este neclar dacă alte categorii de bunuri, precum cele folosite imediat după săvârşirea infracţiunii de furt piscicol, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunuri enumerate la art. 112 alin. (1) lit. c) din Codul penal vor fi supuse confiscării.

În condiţiile în care cele două norme nu sunt corelate, iar Codul penal reprezintă reglementarea generală în materie, în cazul săvârşirii infracţiunii de furt piscicol reglementată de art. 73 din legea criticată, dificultatea delimitării sferei bunurilor care pot fi supuse confiscării încalcă standardele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

5.3. Suprapunerea cu instituţia sechestrului asigurator

Potrivit art. 74 alin. (3), în situaţia în care proprietarul este „autor/complice la săvârşirea contravenţiilor/infracţiunilor” prevăzute de legea criticată, produsele de acvacultură menţionate la art. 74 alin. (2) se valorifică, contravaloarea lor făcându-se venit la bugetul de stat. Aşadar, bunurile nu sunt supuse, de fapt, confiscării, ci sunt ridicate ca urmare a dispunerii în cursul procesului penal a unei măsuri asigurătorii, în vederea luării ulterioare a măsurii de siguranţă.

Astfel, în cazul infracţiunii de furt piscicol, organele de constatare sunt şi cele care dispun valorificarea bunurilor în condiţiile legii, motiv pentru care norma apare ca una derogatorie de la instituţia sechestrului asigurător şi de la dispoziţiile art. 2521 din Codul de procedură penală. Or, modul defectuos de redactare şi lipsa unor corelări cu legislaţia procesual penală în vigoare lipseşte norma de claritate şi contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.

6. Alte inconsecvenţe şi contradicţii ale normelor criticate, contrare standardelor de calitate a legii, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit art. 14 alin. (1) din legea criticată: „La primirea din partea unui investitor interesat a unei scrisori de intenţie pentru concesionarea terenului aflat în administrarea ANPA ce intră sub incidenţa prezentei legi, aparţinând domeniului public sau privat al statului, aceasta este obligată să efectueze studiul de oportunitate al concesionării şi, concomitent, să evalueze acţiunile deţinute la respectiva societate”. În condiţiile în care aceste dispoziţii instituie în sarcina ANPA obligaţia de a efectua studiul de oportunitate al concesionării, precum şi cea de evaluare a acţiunilor deţinute, considerăm că textul de lege nu asigură o reglementare clară şi suficientă, ceea ce creează dificultăţi în aplicare, întrucât nu conţine dispoziţii cu privire la suportarea cheltuielilor efectuate pentru îndeplinirea acestor obligaţii sau cu privire la termenul în care se realizează aceste operaţiuni şi nici criteriile de evaluare a acţiunilor astfel încât să se asigure funcţionalitatea normei juridice şi executarea în condiţii de obiectivitate a obligaţiei instituite prin soluţia legislativă propusă.

Potrivit art. 18 alin. (1) din legea criticată: „(1) Vânzarea de acţiuni emise de societăţile care fac obiectul prezentei legi se face în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă. (2) Pentru societăţile ce fac obiectul prezentei legi, care au datorii reprezentând mai mult de jumătate din capitalul social al acestora şi care au fost scoase la vânzare de 2 ori fără să se înregistreze vreo ofertă, din comisia de negociere fac parte şi reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor, astfel încât investitorii interesaţi să poată negocia atât valoarea acţiunilor, cât şi valoarea totală a datoriilor şi modul de stingere a acestora”. Astfel, în capitolul IV din legea criticată se reglementează, pe de o parte, vânzarea acţiunilor societăţilor cu profil piscicol, şi, pe de altă parte, concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului pe care sunt amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora.

Potrivit art. 15 alin. (1) din legea criticată, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, ANPA întocmeşte lista cuprinzând societăţile cu profil piscicol, care fac obiectul privatizării, respectiv ale căror terenuri deţinute sunt oferite spre concesionare sau arendare. Dispoziţiile subsecvente prevăd depunerea de către persoanele fizice sau juridice interesate de cumpărarea de acţiuni emise de societăţile care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă şi/sau în concesionarea şi arendarea terenurilor aparţinând domeniului public sau privat al statului a unei scrisori de intenţie (art. 17), iar prin art. 19 se instituie o derogare de la prevederile art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, în privinţa metodelor de vânzare a acţiunilor către investitorii interesaţi.

Ansamblul acestor reglementări nu este, însă, corelat cu dispoziţiile art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, potrivit cărora: „Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la companiile şi societăţile naţionale, la instituţii de credit, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de capital social deţinută. Art. 2.-(1) Se suspendă, pentru o perioadă de 2 ani, orice operaţiuni privind înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la alte societăţi la care statul are calitatea de acţionar, aflate în curs de realizare”. În acest sens, prin par. 77 din Decizia nr. 589/2020, Curtea Constituţională a stabilit că „reglementarea interdicţiei de înstrăinare a participaţiilor statului este atributul suveran al legiuitorului, care, exercitând competenţa constituţională consacrată de art. 61 alin. (1), a acţionat în interiorul marjei proprii de apreciere şi a stabilit dispoziţii legale care constituie expresia politicii statului în materie de privatizare pentru următorii 2 ani. În al doilea rând, odată cu instituirea noii politici în materie de privatizare, legiuitorul a dispus, prin acelaşi act normativ, suspendarea dispoziţiilor legale în vigoare care determinau o politică diferită, tocmai pentru a înlătura orice echivoc care s-ar fi putut naşte cu privire la aplicabilitatea noilor prevederi. (…) opţiunea legiuitorului de a întrerupe pe o perioadă de 2 ani politica de privatizare a participaţiilor statului a fost justificată de „modificarea substanţială a regulilor după care funcţionează economia românească, atât în plan intern, cât şi în plan internaţional”, soluţia legislativă adoptată având ca scop preîntâmpinarea unor „pierderi importante pentru acele companii şi societăţi la care statul român deţine participaţii”, cauzată de fluctuarea „într-un ritm şi în direcţii greu de anticipat” a valorii participaţiilor”.

Potrivit art. 19 alin. (1) din legea criticată: „(1) Prin derogare de la prevederile art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, vânzarea acţiunilor către investitorii interesaţi se face prin următoarele metode: a) ofertă publică; b) negociere directă cu preselecţie; c) negociere directă; d) licitaţie publică cu strigare”. Deşi dispoziţiile subsecvente ale art. 19 din lege detaliază unele modalităţi de vânzare a acţiunilor, art. 19 alin. (1) nu stabileşte procedura de alegere a metodei de vânzare acţiunilor şi cine are competenţa de a decide modalitatea de vânzare, în funcţie de care, se aplică reguli diferite potrivit art. 19 alin. (2)-(8). Or, absenţa unor criterii, respectiv a precizării organului competent să adopte decizia privind modalitatea de vânzare a acţiunilor, lipsesc norma de claritate şi previzibilitatea, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.

La art. 21 alin. (1) din legea criticată se prevede că: „Prin derogare de la prevederile art. 43 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, dividendele aferente acţiunilor dobândite de o asociaţie dintre cele prevăzute la art. 19, sunt neimpozabile pe durata executării contractului de vânzare.” Considerăm că sintagma „pe durata executării contractului de vânzare” determină neclaritatea normei întrucât contractul de vânzare-cumpărare este unul cu executare uno ictu, iar nu succesiv, ceea ce atrage inclusiv imposibilitatea de a determina pe ce durată se aplică dispoziţia de neimpozitare, aspect contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Potrivit art. 24 alin. (2) din legea criticată, referitor la procedura concesionării prin licitaţie cu plic închis: „(2) Selectarea ofertelor se face în baza grilei de punctare aprobate în caietul de sarcini, care are ca principale elemente: a) redevenţă oferită; b) capacitatea tehnică de a exploata bunul ce face obiectul concesiunii; c) valoarea investiţiilor propuse şi posibilităţile financiare de realizare a acestora”. Apreciem că şi în acest caz, norma este una lipsită de claritate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu prevede ponderea criteriilor pe baza cărora se realizează selectarea ofertelor, în vederea concesionării prin licitaţie şi nici nu este indicat un act infralegal în care acestea vor fi detaliate.

Art. 26 din legea supusă controlului instanţei de contencios constituţional prevede că: „procedura concesionării prin negociere directă cu preselecţie se aplică în cazul în care investitorul interesat ce condiţionează cumpărarea acţiunilor societăţii care face obiectul prezentei legi, de concesionarea terenurilor deţinute în exploatare de către societate.” Analizând aceste dispoziţii se poate observa că ipoteza normei este lipsită de coerenţă în redactare, făcând practic imposibilă înţelegerea acesteia de către destinatarii săi.

De asemenea, menţionăm că potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, acestea pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De asemenea, bunurile proprietate publică pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. În sensul acestor prevederi din Legea fundamentală, art. 873 alin. (3) Codul civil prevede că procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea contractului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevăzute de lege. Sub aspectul „condiţiilor prevăzute de lege” cărora le sunt supuse contractele de concesiune a bunurilor proprietate publică cât priveşte încheierea, executarea şi încetarea acestora, precizăm că acestea sunt reglementate în cuprinsul secţiunii a 3-a a Codului administrativ intitulat „Concesionarea bunurilor proprietate publică” – art. 302 – 314, art. 316 – 327. Astfel, la art. 312 alin. (1) din Codul administrativ, se stabileşte obligaţia concedentului de a atribui contractul de concesiune de bunuri proprietate publică prin aplicarea procedurii licitaţiei.

Prin art. 315 alin. (1) din Codul administrativ, se instituie şi o excepţie de la regula atribuirii contractului de concesiune de bunuri proprietate publică prin procedura licitaţiei, în sensul că acestea pot fi concesionate prin atribuire directă companiilor naţionale, societăţilor naţionale sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea entităţilor prevăzute la art. 303 alin. (3) – (5), respectiv a statului reprezentat, de ministere sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, judeţului, reprezentat, de către preşedintele consiliului judeţean şi comunei, oraşului sau municipiului, după caz, reprezentat, de către primarul comunei, al oraşului sau al municipiului, respectiv de către primarul general al municipiului Bucureşti, cu condiţia ca aceste companii şi societăţi naţionale sau societăţi să fi fost înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome şi care au ca obiect principal de activitate gestionarea, întreţinerea, repararea şi dezvoltarea respectivelor bunuri, dar numai până la finalizarea privatizării acestora.

În situaţia în care intenţia legiuitorului era aceea de a institui o derogare de la regula privind atribuirea contractului de concesiune prin licitaţie prevăzută prin dispoziţiile Codului administrativ, se impunea ca aceasta să fie prevăzută expres în cuprinsul legii. Sub acest aspect, precizăm că legea dedusă controlului de constituţionalitate face trimitere la aplicabilitatea regulilor generale stabilite prin Codul administrativ prin norma de la art. 23 alin. (1), dar strict în privinţa iniţiativei concesionării, în sensul că aceasta poate aparţine concedentului sau oricărui investitor interesat, conform prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 30 alin. (2) al legii criticate impune ca preţul de vânzare al terenului să se stabilească în funcţie de bonitatea terenului, care va fi determinată în baza unui raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România. Considerăm că textul este neclar, întrucât nu stabileşte expres criteriile de selecţie a evaluatorului respectiv şi nici posibilitatea de contestare a raportului de evaluare întocmit şi poate genera o aplicare abuzivă a mecanismului de transmitere a proprietăţii.

La art. 38 alin. (4) din legea supusă controlului instanţei constituţionale, se instituie obligaţia administratorului canalelor de irigaţii şi desecări să asigure condiţiile de funcţionare a acestora în vederea asigurării volumului de apă necesar alimentării, fără costuri, până la limita amenajării piscicole. Considerăm că aceste dispoziţii sunt incomplete, fapt ce atrage neclaritatea lor, întrucât în practică se pot ivi situaţii imprevizibile, cazuri fortuite (la care noua lege nu face referire), de natură să atragă imposibilitatea obiectivă de executare a obligaţiilor impuse prin norma criticată. Mai mult, potrivit art. 4 din Legea apelor nr. 107/1996: „(1) Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor”. În aceste condiţii, apreciem că norma prevăzută de art. 38 alin. (4) din legea criticată intră în contradicţie cu norma menţionată din Legea apelor în privinţa folosirii resurselor de apă.

Art. 44 al legii criticate stabileşte că: ,,Adăugarea sau eliminarea unor alte specii din portofoliul de specii al deţinătorului înregistrării/licenţei de acvacultură, cu excepţia speciilor exotice sau absente la nivel local, se face prin notificarea ANPA şi a autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului, care avizează. ANPA operează modificările în ROUA în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea acesteia”. Ţinând cont de faptul că, potrivit art. 3 din legea supusă controlului de constituţionalitate, ANPA este autoritatea din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, direct responsabilă cu definirea şi implementarea politicii referitoare la acvacultură, considerăm că textul de lege mai sus menţionat conţine dispoziţii care creează confuzie în ceea ce priveşte rolul acestei autorităţi, având în vedere că acesteia i se impune o obligaţie expresă, fără a avea dreptul de a aprecia oportunitatea operării respectivelor modificări în ROUA. Totodată, prevederea vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea apelor nr. 107/1996, conform cărora popularea cu elemente de ihtiofaună a unui corp de apă sau a unui sector de corp de apă se face doar cu specii indigene şi cu acceptul autorităţii competente în domeniul apelor şi al administratorului în cazul ariilor naturale protejate.

Potrivit art. 57 din legea criticată: „(1) La propunerea ANPA, prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, se stabilesc criteriile de recunoaştere/retragere, după caz, a organizaţiilor de producători/profesionale din sectorul pescăresc, precum şi drepturile şi facilităţile acordate acestora. (2) Activitatea economică desfăşurată de membrii organizaţiilor în zonele geografice în care s-au constituit reprezintă criteriul principal de recunoaştere”. Apreciem că în lipsa altor detalieri ale normei, este neclar cum anume se aplică „criteriul principal de recunoaştere” şi la ce moment se raportează acesta. De asemenea, sunt neclare implicaţiile recunoaşterii/retragerii recunoaşterii acestor organizaţii, care este entitatea care realizează această recunoaştere şi care este actul prin care se realizează această operaţiune prevăzută de lege. Totodată, din conţinutul lacunar al normei, nu se deduce dacă însăşi constituirea acestor organizaţii profesionale, în temeiul art. 55 din legea criticată, este condiţionată de recunoaşterea prevăzută la art. 57 din lege.

La art. 77 din legea dedusă controlului de constituţionalitate se prevede că la data intrării în vigoare a legii se abrogă o serie de articole din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, precum şi orice alte dispoziţii contrare prezentei legi. Considerăm că sintagma „orice alte dispoziţii contrare prezentei legi” nu respectă normele de tehnică legislativă impuse de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. La alin. (3) al art. 65 din Legea nr. 24/2000 se prevede că în vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.

Potrivit articolului criticat, abrogarea doar a unor norme din cuprinsul O.U.G. nr. 23/2008, fără o corelare reală a celor două acte normative care se suprapun parţial din perspectiva obiectului de reglementare, îngreunează procesul de identificare a normelor rămase în vigoare şi care pot fi aplicate. În mod similar, aceeaşi dificultate de identificare a normelor contrare se aplică şi în cazul Legii apelor nr. 107/1996.

Or, în cazul legii criticate nu sunt menţionate expres care dispoziţii contrare vor fi abrogate, norma fiind imprecisă şi făcând practic imposibilă identificarea acelor dispoziţii contrare legii deduse controlului de constituţionalitate. Mai mult, având în vedere dimensiunea actului normativ criticat, domeniile în care acesta intervine, complexitatea acestora, dar şi contradicţiile cu alte acte normative semnalate anterior, apreciem că norma contravine principiului securităţii raporturilor juridice şi standardelor de calitate a legii, dezvoltate de Curtea Constituţională, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea acvaculturii este neconstituţională, în ansamblul său.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
KLAUS – WERNER IOHANNIS

Departamentul Comunicare Publică

Sursa foto Administratia Prezidentiala

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.