O mare spaimă a marilor artişti este spaima de prostituare. Asta e, marii artişti au mari spaime. Cu cât artistul e mai mare, cu atât trăirile sale sunt mai mari şi mai ascunse.
Lumea s-a obişnuit să vadă într-un mare artist un simbol pe picioare, care nu se spală pe dinţi, nu-şi prăjeşte cartofi de umple tot blocul cu mirosuri şi-i bat vecinii în calorifer, nu sforăie, nu se duce la toaletă. Se organizează adevărate pânde pentru observarea spaimelor marilor artişti. Iar pândacii rămân cam dezamăgiţi. Păi ăsta se spală pe dinţi, îşi prăjeşte cartofi, se duce la toaletă… Mersi, asta puteam şi eu!
Spaima de prostituare e una pe care orice mare artist e dator s-o scoată la iveală. „Eu nu mă prostituez!” este protestul oricărui mare artist căruia vreun inconştient îi propune să facă lucruri mici. Ştiu eu, de pildă, mari pictori moderni solicitaţi să picteze mici firme.
Câteodată ajungem totuşi la un compromis. Domne, să zicem că accept, eu, mare artist, să fac lucruri mici. Dar măcar lucrurile mici să fie pentru nişte oameni mari. Eu nu mă prostituez cu una, cu două! De exemplu, odele închinate marilor oameni. Astea mai merg, s-a făcut prea multă tevatură pe tema lor, după schimbarea de regim. Că veni vorba, odele sunt pe cale de a fi reluate.
Da Vinci nu s-a plâns niciodată că se prostituează. Între două şedinţe cu Mona Lisa, a mai meşterit un elicopter, o paraşută… Alte vremuri. Bate-i un apropou marelui artist contemporan dacă n-ar putea să-ţi croiască o paraşută şi-o să vezi ce iese.
Într-o emisiune televizată, la care cu siguranţă se uitau cameramanii, cineva a întrebat dacă se poate trăi din scris. Invitaţii au sărit ca arşi, negând care mai de care, cu demnitate indignată. Numai unuia nu ştiu ce i-a venit să se laude.
„Ar fi posibil, zice, cu condiţia să vând tot ce scriu peste zi.” Citeşte textul mai departe AICI
