O companie americană de biotehnologie ia aerul, pune o cultură microbiană în mediu de dioxid de carbon şi scoate o friptură care ar trebui să fie suculentă.
Ideea este profitabilă şi ar trebui să fie folosită pentru a le asigura astronauţilor mâncare necesară, din surse inepuizabile, pentru ca aceştia să nu fie dependenţi de rezervele făcute la plecarea de pe Terra.
Lisa Dyson și John Reed, fizician, respectiv cercetător al materialelor, lucrau împreună la Laboratorul Berkeley al Departamentului de Energie din SUA și aveau un obiectiv comun: să ajute la reducerea schimbărilor climatice și știau că o modalitate de a face aceasta era să se preocupe la mâncarea din farfurii.
Cei doi nu se hotărâseră cum să facă asta până când, într-o zi, au descoperit niște cercetări ale NASA, uitate din anii ’60.
Un document din anul 1967 a explorat modalități de a hrăni astronauții de atunci, într-o lungă călătorie în spațiu, unde ar fi puține resurse.
Una dintre idei a fost combinarea microbilor cu dioxidul de carbon pe care astronauții îl expirau, pentru a face mâncare. Din moment ce programul spațial nu a ajuns niciodată pe Marte, ideea nu a fost concretizată.
Dyson și Reed au decis să ia conceptul și să-l dezvolte. În anul 2008, acest concept vechi de decenii i-a inspirat pe Dyson și Reid să înființeze Kiverdi, care folosește dioxid de carbon reciclat, pentru a face produse alternative la uleiul de palmier și la uleiul de citrice, pe bază de culturi microbiene.
Acum trei ani, au creat Air Protein, un startup din California, care-și propune să producă proteine animale analoge celor de carne, din aer. Compania ia dioxidul de carbon și-l transformă într-o friptură suculentă sau un file delicat de somon.
Procesul este similar cu modul în care se face iaurtul, bazându-se pe culturi vii. Air Protein cultivă microbi hidrogenotrofici în interiorul rezervoarelor de fermentație și le hrănește cu un amestec de dioxid de carbon, oxigen, minerale, apă și azot.
Rezultatul final este o făină bogată în proteine, care are un profil de aminoacizi similar cu cel al proteinei din carne.
Procesul în sine este negativ din punctul de vedere al emisiilor de carbon, deoarece folosește dioxid de carbon pentru a produce proteina. Air Protein își propune în cele din urmă să extragă dioxidul de carbon din atmosferă, prin intermediul plantelor.
În al doilea rând, procesul utilizează de 1,5 milioane de ori mai puțin pământ decât carnea de vită și reduce consumul de apă de 15.000 de ori, comparativ cu carnea de vită.
Cea mai importantă parte este ca procesul să fie competitiv din punct de vedere al costurilor cu industria cărnii, precum și cu alte alternative de carne, cum ar fi soia și micoproteina, explică Ediţia Verde.
Ar mai rămâne de rezolvat o mică problemă: în romanul său SF „Casa cu o mie de etaje”, scriitorul cehoslovac Jan Weiss descria încă din anii ’70 o lume utopică, în care puşcăriaşii se hrăneau cu nişte cuburi cenuşi, pe care le înghiţeau şi care le asigurau aportul zilnic de proteine.
Dar exista o problemă: consumatorul se făcea cenuşiu la faţă, precum cubul asimilat, şi în timp se îmbolnăvea, pentru că una dintre componente acţiunii de a mânca este a-ţi satisface plăcerea gurmandă, care generează saţiul stomacului plin.
Dacă mănânci făină proteică echivalentă cărnii de porc sau de peşte, s-ar putea ca efectul să fie acelaşi.
