Am lăsat să treacă puțin timp de la încheierea sezonului fotbalistic intern pentru a nu-mi exprima punctul de vedere la cald, sub imboldul unor dezamăgiri profunde. În astfel de momente există riscul unor exprimări contondente și al unor concluzii pripite, iar intenția mea nu este să mă răstesc la cineva sau să dau cu parul, ci să exprim un punct de vedere al unui telespectator cu oarece experiență în domeniu. Recunosc că urmăresc mai degrabă rezumatele meciurilor de fotbal de la noi din țară și doar unele derby-uri, pentru că pur și simplu fotbalul românesc, în ultimii ani, este într-un deficit valoric și de performanță vizibil. Cu fiecare campionat care se încheie sportul cu balonul rotund se afundă tot mai mult într-o mediocritate absolută.
Este foarte greu să urmărești o partidă de fotbal autohton. Privitul unui joc din Superliga Națională te duce la depresie. Cu toate acestea, ca o capră râioasă cu coada sus, conducerea fotbalului românesc se mândrește cu realizările lor manageriale care țin mai degrabă de sectorul administrativ și mai puțin de terapia necesară unui sport aflat în comă, de iscusința și voința de a înrola cei mai buni specialiști în materie, oameni cu anvergură fotbalistică ale căror cunoștințe ar ajuta mult la revigorarea fenomenului. Înzestrați cu demagogie și cuvinte goale acești exmatriculați din cultura fotbalistică – dar susținuți politic – vin în fața poporului și, cu o aroganță specifică parveniților, se fălesc că au reușit să schimbe în federație un bec, că au achiziționat cele mai performante instrumente de tușat terenul, că noile tricouri ale echipei naționale realizează o mai bună răcire a corpului sportivilor, că au introdus în alimentația fotbaliștilor apa plată indigenă și alte asemenea subiecte irelevante pentru tratamentul acestui sport. Nimic despre lipsa de pregătire a antrenorilor, despre prestația lamentabilă și condamnabilă a arbitrilor, despre modul în care sunt delegați la jocuri, despre ineficiența sistemului VAR, despre unele criterii scandaloase privind selecția jucătorilor la loturile reprezentative, despre amestecul unor oficiali în tactica de joc a loturilor sportive, despre rezultatele catastrofale ale echipelor reprezentative, despre scenografia de la alegerile din federație, despre modul în care sunt numiți selecționerii ș.a.m.d. În zadar țipă jurnaliștii pe toate gamele și tonurile posibile că sfidătorii își văd mai departe de mizeriile lor.
Într-un material anterior am vorbit de calitatea slabă a antrenorilor și a dascălilor care intră în vestiarul unor sportivi copii, tineri sau adulți cu eticheta de om educat și instruit, mandatat de un angajator să-i pregătească pentru înalta performanță și iată că, la câteva săptămâni distanță, antrenorul echipei C.F.R. Cluj face o demonstrație publică a ceea ce se întâmplă în spatele micului ecran. Jocuri de culise și aranjamente grotești – în jargonul fotbalistic blaturi – recunoscute de unii actori doar după ani și ani de zile când nu mai fac parte din fenomen, o prostituție fotbalistică de cea mai joasă speță, care atunci când este combătută de fairplay, de onoare și demnitate generează reacții de genul celei amintite. De mult opinia publică și consumatorul de fotbal băștinaș nu mai merge după fentele unor jocuri amicale de tipul F.C.S.B. – F.C. Botoșani sau C.F.R. Cluj – Sepsi Sfântu Gheorghe. Ne-am învățat cu vechile și noile tovărășii, cu delegările și arbitrajele pro și contra, cu loviturile de pedeapsă și cartonașele cu dedicație. Prin urmare, atitudinea lui Dan Petrescu de la sfârșitul partidei C.F.R. – Farul sau arbitrajele lui Kovacs, Feșnic, Cătălin Popa sunt condamnabile și detestabile, dar ele ne dezvăluie o realitate tristă pe care mulți din conducerea federației o neagă cu un cinism revoltător.
Mereu găsim tot felul de scuze penibile pentru a justifica atitudinea unor indivizi incontrolabili al căror diagnostic ar trebui – spre binele lor – să-i țină departe de terenul de fotbal. Să vii în conferință de presă și să derapezi de la logica simplă plângându-te într-una de arbitraje, de faptul că ai multe partide de jucat, de adversarii care își permit luxul de a dormi în camere single la hotel, de terenul de joc, de tragerile la sorți ghinioniste, de nocturnă, de public și de alte subiecte caraghioase sunt semnele unei torturi psihice în formă continuată. Este de neînțeles cum un astfel de antrenor acceptă să primească zeci de mii de euro pe lună – după unele surse 50.000 euro lunar! – și să se lase persecutat de asemenea gânduri. Păi dacă antrenoratul le creează un disconfort cerebral atunci să ne lase, să-și caute altă meserie. Suntem sătui de discursurile rudimentare, de reacțiile opărite și de invariabilele momente de victimizare.
Antrenorul prin comportamentul lui zidește personalități, dar la noi prea puțini au acest har. Nu poți avea nicio pretenție de la jucătorii tăi să se controleze în teren sau să se manifeste într-un anumit fel dacă ție îți sare siguranța din te miri ce, te tăvălești pe marginea terenului mai ceva ca într-un ritual de exorcizare, dai cu pumnul sau capul în banca de rezerve ori în diferite obiecte din jurul tău, scuipi, înjuri, sari la bătaie, te cerți cu spectatorii, cu arbitrii de margine, cu banca de rezerve a oaspeților. Imaginați-vă cum se comportă un astfel de fals educator în vestiar sau în orice altă împrejurare în care nu este filmat. Și vorbim de nivelul cel mai înalt al fotbalului românesc. Închipuiți-vă ce se întâmplă în ligile inferioare sau în unele Centre de copii și juniori.
Profesorul sau antrenorul trebuie să fie un model pentru elevii lui. Rolul său este de a forma caractere, de a educa, de a modela personalitatea subiectului. Prin comportamentul său el trebuie să-i ajute să se dezvolte pe toate planurile, ori acest lucru presupune să aibă o pregătire vastă în domeniu, să fie un ghid competent și cizelat, care îndrumă cu multă ingeniozitate eforturile elevilor lui spre înalta performanță. În România însă este tot mai greu să obții rezultate cu antrenori echipați insuficient sub aspectul cunoștințelor profesionale și al abilităților pedagogice.
Cât despre tipul de antrenor-patron nu merită să mă ostenesc să scriu, pentru că voi obține același răspuns de fiecare dată. Sunt banii lui și face ce vrea cu ei. Adică o formă de autoflagelare, de ignoranță nesfârșită. Toți patronii de fotbal aleargă după glorie, după performanță. Antrenorul-patron aleargă spre nicăieri. Pentru el sancțiunea timpului este flagrantă. Opt eșecuri consecutive în campionat. Singurul lucru de neînțeles este comportamentul unor antrenori de paie care dintr-o lăcomie financiară acceptă să fie complice la înșelăciune.
Pentru a-l menține pe orbita binelui și a performanței, fotbalul românesc are nevoie de o acțiune de igienizare profundă. Toaletarea trebuie să înceapă de sus în jos. Cultura sfidării și exemplarele dăunătoare trebuie stârpite. Salvarea lui necesită o primenire mentală și comportamentală de urgență.
Fiecare individ are zona sa de prostie. Din păcate, la cei care răspund de soarta fotbalului românesc zona de prostie coincide cu zona de muncă. În actuala formulă soluția este să nu plăsmuim speranțe. Trebuie să avem dimensiunea reală a ceea ce este fotbalul nostru la acest moment. Nu există niciun argument rațional care să ne determine să ne creăm așteptări generoase. Șubrezit de propriile vicii și sub spectrul unei imposturi crase, fotbalul românesc zace la terapie intensivă suferind de falsitate patologică, pentru că prostia are bani, iar nepriceperea, putere.
Daniel-Costel TORJE
