În viața lui Ștefan cel Mare a existat un eveniment crucial despre care nu prea se vorbește, un moment care ar fi putut schimba soarta Moldovei și a mărețului domnitor. Se întâmpla pe 6 martie 1486. Aproape de Suceava, în localitatea Șcheia, marele voievod moldovean înfruntă oastea otomană venită să-l dea jos de pe tron. Alături de turci se afla și pretendentul la scaunul Moldovei, un anume Petru Hronoda (în unele documente Hreot sau Hriot). În timpul luptelor Ștefan cel Mare este doborât de pe cal și timp de câteva ore zace pe câmpul de luptă printre morți. Aclamat de susținătorii lui, Petru Hronoda s-a îndreptat spre Cetatea Sucevei pentru a se înscăuna.
Până la această întâmplare dramatică Ștefan cel Mare se implicase în construirea unei singure mănăstiri, cea de la Putna. De la obținerea domniei trecuseră 29 de ani, iar vestita legendă a ridicării unei biserici sau mănăstiri după fiecare victorie obținută începe doar după bătălia de la Șcheia. Este un adevăr istoric pe care majoritatea concetățenilor nu-l știu. Se pare că Ștefan cel Mare, în acele ore în care a zăcut printre morți pe câmpul de bătălie, i-a făcut un legământ lui Dumnezeu, prin care, în schimbul redobândirii tronului, se angaja să ridice cât mai multe lăcașuri pentru credincioși. Iar făgăduiala i-a fost acceptată…
Cuprins de euforia victoriei Petru Hronoda este păcălit de un apropiat al lui Ștefan cel Mare, respectiv de boierul Pântece, care reușește, printr-o diversiune, să-l îndepărteze de susținătorii lui și să-l ucidă. Un alt apropiat al domnitorului moldovean, pe nume Purice, l-a găsit pe câmpul de luptă pe voievod și i-a oferit calul să scape. Mai mult de atât, l-a ajutat să încalece așezându-se pe coate și genunchi. Așa se face că, ulterior, acest slujbaș credincios este făcut boier de Ștefan cel Mare pentru gestul său salvator și primește numele de Movilă. Numele nu a fost dat întâmplător. Domnitorul a asemuit gestul lui Purice cu o moviliță. Descendenți ai acestuia vor ajunge, în următorii ani, pe scaunul Moldovei, printre ei aflându-se Ieremia Movilă, Simion Movilă, Constantin Movilă și Moise Movilă. De asemenea, Petru Movilă va ajunge Mitropolitul Moldovei.
Am relatat acest fapt istoric pentru a cunoaște exact borna de la care voievodul moldovean începe, cu adevărat, să construiască numeroasele biserici și mănăstiri. Nu se știe cu exactitate la ridicarea câtor lăcașuri sfinte a contribuit. Cifrele oscilează, însă, potrivit pisaniilor, adică acelor inscripții de la intrarea în biserici sau mănăstiri, numărul lor este de 21. Ori fi mult mai multe dacă avem în vedere faptul că pe unele doar le-a renovat, însă cele care îl atestă drept ctitor sunt următoarele: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504). După unele surse, acestor lăcașuri li se mai adaugă bisericile de la Râmnic și Scânteia, ale căror pisanii, apărute în 1704, respectiv 1846, nu pomenesc nimic despre anul construcției.
În privința lui Ștefan cel Mare și Sfânt s-a exagerat sub anumite aspecte, nu numai în ceea ce privește viața lui personală, dar și în ceea ce privește ridicarea de biserici și mănăstiri. Despre acest ultim aspect Mihail Kogălniceanu a spus: „Românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine l-a făcut, el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezământ ale căruia rămășițe mai tărăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înțelepte, Ștefan-vodă le-a urzit”. Asta nu scade cu nimic din meritele marelui nostru strămoș. El rămâne în amintirea noastră ca unul dintre cei mai străluciți înaintași. Un erou care a luptat pentru libertatea poporului său și pentru apărarea creștinătății în acest colț de lume.
Introducerea pe care am făcut-o are legătură cu subiectul se astăzi, pentru că prima și cea mai importantă mănăstire ridicată cu sprijinul voievodului moldovean, Mănăstirea Putna, are marcată în certificatul ei de naștere data de 10 iulie 1466. Această zi reprezintă începutul construcției acestui sfânt locaș, care poartă hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Este locul unde Ștefan cel Mare s-a refugiat adeseori, pentru a-și regăsi liniștea și pentru a se ruga.
Domnitorul moldovean a fost un om credincios. Alegerea acestui amplasament nu a fost întâmplătoare. O serie de cronici moldovenești atestă faptul că în acea parte a Moldovei existau mai multe bisericuțe și o intensă viață închinată rugăciunii. Tradiția locului și traiul locuitorilor închinat credinței ortodoxe l-au determinat pe Ștefan cel Mare să sprijine înălțarea acestui grandios edificiu monahal.
Începute în anul 1466 lucrările de construcție vor fi finalizate în anul 1469. Slujba de sfințire a avut loc în ziua de 3 septembrie 1469 și a fost oficiată de Mitropolitul Moldovei, Sfântul Ierarh Teoctist I, cel care l-a uns domn în urmă cu nouă ani, în locul numit Direptate. Alături de acesta s-au aflat 64 de arhierei, preoți și diaconi. La moartea sa, în anul 1478, Mitropolitul Moldovei va fi înmormântat în pridvorul mănăstirii, în semn de prețuire pentru activitatea sa duhovnicească.
De la momentul sfințirii și până la finalizarea întregului complex, incluzând aici Casa Domnească, Turnul Tezaurului, chiliile călugărilor și zidul împrejmuitor au mai trecut 18 ani. Stă mărturie pisania de pe Turnul Tezaurului care ne înștiințează că lucrările au fost încheiate, de abia, în anul 1487.
În întreaga sa existență faimoasa așezare monahală a trecut prin mai multe momente dificile. Cutremurele, alunecările de teren, incendiile, năvălirile și ocupațiile străine au afectat-o într-o mare măsură, dar n-au reușit să-i întrerupă activitatea. Față de înfățișarea inițială lăcașul sfânt a suferit unele transformări exterioare. Au existat mai multe restaurări, cea mai importantă având în loc în perioada 1969-1988. Cu toate acestea, singura parte care nu a cunoscut nicio modificare și a rămas la forma ei din 1481 este Turnul Tezaurului.
Biserica mănăstirii are cinci încăperi: pridvor, pronaos, gropnița, naos și altar. În construcția ei se regăsesc reunite elemente ale arhitecturii bizantine, gotice și renascentiste. În ciuda unor reconstrucții ulterioare, sub domniile lui Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan și Eustațiu Dabija, biserica și-a păstrat liniile arhitectonice inițiale specifice stilului moldovenesc.
Mănăstirea Putna este locul de veci al marelui voievod moldovean. Alături de el au fost înmormântați și alți membri ai familiei, dintre care i-aș aminti pe următorii: soțiile Maria de Mangop și Maria Voichița, copiii Bogdan al III-lea, voievod al Moldovei în perioada 1504-1517, gemenii Bogdan și Ilie, fiica Maria, nepotul Ștefăniță Vodă, domn al Moldovei în perioada 1517-1527 și nora domnitorului, Doamna Maria, soția lui Petru Rareș.
Mormântul voievodului este acoperit cu o placă din marmură de Carrara. Lespedea funerară a fost pregătită de Ștefan cel Mare încă din timpul vieții. Pe ea stă scris: „Dreptcinstitorul Domn, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitor și ziditor al acestui sfânt lăcaș, care zace aici și s-a mutat la veșnicele lăcașuri în anul 7000…, luna…, și a domnit ani…”. El a lăsat în seama urmașilor lui să completeze datele.
Pe mormântul domnitorului se află urna de argint depusă cu prilejul serbării care a avut loc în anul 1871. La acest eveniment a participat, împreună cu Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu, A.D. Xenopol și Mihail Kogălniceanu, marele nostru poet Mihai Eminescu. El a stat câteva zile la mănăstire și în semn de prețuire pentru activitatea acestuia, unul din turnurile așezământului monahal îi poartă numele. În cadrul acelei serbări Luceafărul poeziei românești a declarat: „Să facem din Putna Ierusalimul Neamului Românesc și din mormântul lui Ștefan altar al conștiinței naționale”.
Daniel-Costel TORJE
