Din punct de vedere istoric, luna august nu-l va putea ocoli, niciodată, pe fostul domnitor Constantin Brâncoveanu, deoarece destinul său, de la naștere până la moarte și chiar dincolo de ea, este strâns legat de această lună calendaristică, al cărei nume provine de la un alt ilustru conducător, împăratul roman Octavianus Augustus. Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, a murit la 15 august 1714 și a intrat în calendarul creștin-ortodox al poporului, ca zi de prăznuire, la 16 august 1992, alături de fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și de ginerele Ianachi Văcărescu.
Viața și sacrificiul său au rămas în amintirea românilor creștini ortodocși ca o pildă însemnată de jertfă martirică, o mostră de viață închinată iubirii lui Hristos, de atașament față de valorile creștine, un tipar de luptător și apărător al cauzei creștine. Când spui Constantin Brâncoveanu te gândești, în primul rând, la voievodul martir, care a pus mai presus de propria viață iubirea de Dumnezeu și prețuirea față de credința strămoșească a neamului său. Când spui Constantin Brâncoveanu te gândești la cel mai remarcabil model de curaj în mărturisirea și asumarea credinței ortodoxe în fața morții, la cel mai elocvent exemplu de demnitate, la ctitorul de lăcașuri sfinte printre care regăsim Biserica Sfântul Gheorghe Nou și Biserica Sfântul Sava din București, Biserica de la Mogoșoaia, Ilfov, Biserica de la Potlogi, Dâmbovița, Biserica de la Hurezi, Vâlcea, Mănăstirea Brâncoveni, județul Olt, toate ridicate în Țara Românească. Ca ocrotitor al Ortodoxiei, domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a gândit și la românii de dincolo de Carpați și a susținut ridicarea de lăcașuri creștine și în Transilvania, cele mai cunoscute fiind bisericile din Făgăraș și Ocna Sibiului, precum și Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov.
Pe lângă aceste ctitorii, Constantin Brâncoveanu a fost implicat și în alte construcții ecleziastice. Cu ajutorul său, la Mitropolia din București s-a ridicat clopotnița de la intrare, iar în județul Dâmbovița, la Doicești, s-a zidit o biserică tot din donațiile oferite de voievod. De asemenea, alături de unchiul său, Mihai Cantacuzino, a susținut ridicarea unei mănăstiri la Râmnicu-Sărat, în județul Buzău. Nu pot fi uitate nici reparațiile sau lucrările de renovare făcute în timpul domniei voievodului valah la Mănăstirile Strehaia, Bistrița, Mănăstirea Dintr-un Lemn și Mănăstirea Argeșului.
Constantin Brâncoveanu a fost și un mare susținător al culturii. În perioada domniei lui a apărut acel stil arhitectural, denumit ulterior „stilul sau arta brâncovenească”, ce reprezintă o îmbinare ingenioasă a tradițiilor locale cu cele bizantine, orientale și occidentale. Acest mod specific de exprimare artistică a avut o mare influență asupra evoluției ulterioare a arhitecturii și artelor plastice de la noi, fiind foarte apreciat de istoricii de artă. S-a îngrijit, în mod special, de școlile din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său regăsindu-se pe lista celor care au făcut donații pentru „Școala Românească” de la Șcheii Brașovului.
În anul 1694 a înființat la București o școală superioară pentru „pământeni și străini”, sub denumirea de „Academia de la Sfântul Sava”, deoarece își desfășura activitatea în clădirile aparținând Mănăstirii Sfântul Sava. În cadrul acestei școli se studia literatura, filosofia antică și cea creștină, iar predarea cursurilor se făcea în limba latină și în greaca veche. În mod similar, alte școli au apărut în București, tot sub îngrijirea domnitorului român, pe lângă mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea. Treptat, asemenea lăcașuri de învățătură au apărut și în provincie. Una dintre cele mai cunoscute a fost „Școala de la Hurezi” în cadrul căreia funcționa un atelier de pictură și zugrăvit. Pentru a veni în sprijinul școlilor, Constantin Brâncoveanu a înființat biblioteci, unde a adunat o serie de lucrări din renumite centre culturale ale Europei, cele mai cunoscute fiind bibliotecile de la Mănăstirea Mărgineni și Mănăstirea Hurezi.
Tot dragostea de carte și învățătură l-au determinat pe Constantin Brâncoveanu să-l aducă de la Istanbul pe viitorul mitropolit al Țării Românești și unul dintre cei mai mari tipografi ai culturii române vechi, Antim Ivireanul, pe care l-a sprijinit în editarea mai multor lucrări. Numindu-l la conducerea Tipografiei București, în anul 1691, Constantin Brâncoveanu s-a implicat foarte mult în activitatea de tipărire, pe care o considera un element esențial în reforma sa culturală. Printre marile sale realizări în această direcție se află finalizarea tipăririi, în luna noiembrie 1688, a „Bibliei”, în limba română, și a lucrării „Bucoavna”, în anul 1699, la Alba-Iulia, prima lucrare didactică românească scrisă cu litere chirilice.
O contribuție însemnată la prosperitatea țării a avut-o și reforma fiscală promovată de Constantin Brâncoveanu. Politica economică a domnitorului valah a adus bunăstare și stabilitate în țară, iar drept consecință Înalta Poartă a decis să mărească haraciul, în anul 1704, de la 280 de pungi de aur la 520. Situația înfloritoare a economiei Țării Românești a continuat și după mărirea tributului, astfel că în anul 1713, la Alba-Iulia, apar primele monede proprii din aur, fapt ce avea să-i aducă domnitorului supranumele de „Altin Bey”, adică „Prințul aurului”.
Aflat la confluența intereselor a trei mari imperii – otoman, habsburgic și țarist –, toate cu tendințe expansioniste, Constantin Brâncoveanu a fost nevoit să adopte o politică echilibrată, plină de înțelepciune și cumpătare între obligația de a-și achita dările față de otomani și dorința de eliberare a poporului de sub controlul acestora, între îndatorirea de supunere față de sultan și alipirea la cauza creștină a popoarelor asuprite. Într-o lume plină de frământări și aflat, mai mereu, în vâltoarea conflictelor dintre marile puteri din regiune, conducătorul muntean a pendulat cu multă dibăcie printre interesele tuturor, scopul urmărit fiind acela de a menține liniștea și pacea în zonă și de a-și ocroti țara de o eventuală invazie din partea uneia sau alteia. Având vocație diplomatică și dând dovadă de o abilitate politică remarcabilă, Constantin Brâncoveanu reușește să-și păstreze domnia mulți ani, în ciuda unui context geopolitic extrem de inflamat și ostil.
Despre mazilirea și torturarea domnitorului și a familiei acestuia este greu de povestit. Execuția sa publică la Istanbul reprezintă una dintre cele mai cumplite morți din istoria poporului nostru, unul dintre cele mai sumbre și dramatice momente din trecutul României, dar, în același timp, este și un moment de referință pentru conștiința și demnitatea acestui neam de rit ortodox. Martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu și a familiei sale, precum și refuzul de a accepta o viață în religia musulmană, a trezit din amorțeală cugetul național și a solidificat credința oamenilor în religia strămoșească.
Prin spiritul său creștin-ortodox promovat de-a lungul vieții sale în spațiul românesc, Constantin Brâncoveanu s-a dovedit a fi un remarcabil urmaș al împăraților bizantini, un partizan al ortodoxiei în Țările Române și un protector al tezaurului creștin. În memoria neamului nostru el va rămâne, pentru totdeauna, acel simbol al românului demn și neclintit în fața morții, acel exemplu emblematic de loialitate față de credința străbunilor săi, acel model de suflet românesc care își menține statornicia față de identitatea sa până în ultima clipă a vieții. Nu întâmplător Constantin Brâncoveanu a fost, este și va rămâne simbolul credinței românești.
Autor: Daniel-Costel Torje
