La nivel global ziua de 11 septembrie poartă amprenta sângeroaselor atentate de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Prin modul de desfășurare a evenimentelor și prin consecințele rezultate în urma lor, aceste tragedii vor rămâne în istoria omenirii ca cele mai șocante crime din epoca modernă a lumii, produse împotriva populației civile lipsite de orice mijloace de apărare. Un atac terorist barbar la adresa civilizației și economiei mondiale, o agresiune violentă la adresa păcii care a adâncit crevasa socială dintre creștini și musulmani, care a amplificat sentimentele belicoase dintre lumea creștină și cea musulmană.
Subiectul este extrem de sensibil. El generează și în ziua de astăzi reacții diverse cu privire la modul în care au fost planificate și executate atentatele. Au rămas în continuare multe întrebări fără răspuns și dileme neelucidate. În amintirea celor care le-au trăit s-au păstrat ca un eveniment straniu și controversat cu repercusiuni dureroase asupra oamenilor simpli, participanți inocenți la tot felul de reprezentații mondiale clădite pe scenarii scrise de potentații lumii.
Într-o astfel de zi nu puteam să nu amintesc de această catastrofă mondială, dar am să las pe seama altora comentariile cu privire la drama care a șocat omenirea. Eu am să rememorez un alt eveniment legat de 11 septembrie, mai apropiat de plaiurile noastre mioritice, și anume a treia bătălie dată de armatele române pentru cucerirea redutei Plevna din toamna anului 1877. O luptă care a contribuit din plin la capitularea ulterioară a otomanilor și la cucerirea independenței statului român.
Punctul de plecare al acestei întâmplări îl reprezintă vechiul conflict ruso-turc, care a declanșat, în anul 1877, un nou război între cele două națiuni. Sub pretextul de a ocroti statele creștine din Balcani, dar, în fapt, dorind să recupereze o parte din teritoriile pierdute în urma Războiului Crimeii, Imperiul Țarist declară război Imperiului Otoman și trece cu trupele la sud de Dunăre pentru o nouă confruntare cu dușmanul său tradițional din Balcani.
Inițial rușii au refuzat sprijinul armatei române, nevrând să ne ofere posibilitatea de a participa la tratativele de pace de după război și implicit la impunerea unor revendicări. Această respingere avea să-i coste o serie de înfrângeri și pierderi de vieți omenești în timpul bătăliilor cu otomanii, determinându-i, în cele din urmă, să-și schimbe radical atitudinea. Printr-o telegramă adresată principelui Carol I de către arhiducele Nicolae, comandatul trupelor rusești, acesta îl roagă pe conducătorul român să i se alăture cu oastea sa pentru a-i înfrânge pe turci.
Înțelegerea dintre cele două părți s-a materializat prin încheierea unei Convenții Militare, iar principiile de colaborare au stabilit, printre altele, ca prințul Carol I al României să dețină comanda trupelor de la Plevna, iar șeful de stat major al operațiunilor de luptă să fie generalul-locotenent rus Pavel D. Zotov.
Cantonate în Garnizoana de la Plevna trupele Imperiului Otoman numărau aproximativ 40.000 de soldați. Acestea erau conduse de Mushir Osman Pașa și aveau în dotare armament de infanterie performant și peste 100 de tunuri. Armata română avea aproximativ aceleași efective de dorobanți, la care se adăugau cei 50.000 de soldați ruși.
Asediul Plevnei a început cu un bombardament susținut timp de câteva zile. Cu 24 de ore înainte de atacul final a avut loc un Consiliu de Război la care au participat țarul Alexandru al II-lea, principele Carol I, șefii statelor majore ale celor două armate și ducele Nicolae. Decizia de a declanșa un atac decisiv asupra Plevnei a avut ca substrat dorința de a obține victoria și de a marca ziua conducătorului rus cu un succes istoric. Așa se face că în următoarea zi infanteria română a trecut la o acțiune ofensivă de luptă.
Începând de dimineață și până la ora 15.00 s-a executat un foc susținut de artilerie. Trei atacuri succesive declanșate de Divizia a 4-a au fost respinse de otomani, dar următoarea încercare a dus la cucerirea redutei Grivița. Succesul a fost posibil și datorită susținerii venite din partea Corpului 9 armată rus și al Diviziei a 3-a române. Pierderile au fost mari de ambele părți. În urma acestui atac au fost capturate cinci tunuri turcești, care au fost expuse în București până în anul 1916 când, în urma cuceririi capitalei de către armatele Puterilor Centrale din Primul Război Mondial, turcii le-au recuperat și repatriat.
După cucerirea redutei s-a constatat că, de fapt, mai exista o altă fortificație, Grivița 2, de a cărei existență comandanții ruși și români nu aveau cunoștință. Această realitate surprinzătoare a dus la schimbarea tacticii de luptă și la relocarea unor forțe armate prin aducerea unor trupe suplimentare din țară și din Imperiul Țarist. Totodată, armata română a trecut la executarea unor lucrări de geniu pentru întărirea pozițiilor ocupate.
Luptele au durat până în decembrie când, lipsită de provizii, înconjurată și asediată, armata turcă a capitulat. Rănit, comandantul turc Mushir Osman Pașa a decis să se predea. Ca un gest de supunere și recunoaștere a înfrângerii căpetenia oștilor otomane i-a oferit colonelului român Mihail Cristodulo Cerkez sabia sa. Acesta din urmă a considerat că onoarea evenimentului îi revine principelui Carol I și s-a dus să-l înștiințeze despre intenția conducătorului otoman. Numai că armata rusă, sosită și ea în redută în acest interval, a insistat pentru o predare necondiționată și, prin generalul Ganetki, a preluat sabia.
Ulterior, realizând că, de fapt, armata română a fost cea care a intrat prima în fortificație și că meritul victoriei revine ostașilor români și conducătorului ei, generalul rus i-a înmânat sabia lui Mushir Osman Pașa colonelului Mihail Cristodulo Cerkez, pentru a fi oferită principelui Carol I. Victoria de la Plevna a deschis drumul spre triumful final. Contribuția trupelor române la înfrângerea otomanilor în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 a fost apreciată de marele duce Nicolae care a spus: „rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunei bravei armate române…”. În urma Tratatului preliminar de la San Stefano, din 3 martie 1878, și a celui de la Berlin, din 13 iunie 1878, prin care s-a pus capăt conflictului ruso-turc, România a obținut independența de stat și regiunea Dobrogea.
Celebra sabie ar fi trebuit să stea, în semn de prețuire a jertfei ostașilor români pentru obținerea independenței, la Muzeul Național de Istorie a României sau la Muzeul Militar Național. Din motive greu de înțeles a fost depusă, în anul 1992, la Muzeul Regiunii Porțile de Fier din Turnu-Severin, de unde a dispărut fără urmă. Se presupune că a fost furată la comanda unui cetățean turc. Conform informațiilor oferite de Inspectoratul de Poliție al județului Mehedinți, hoțul a pătruns în clădirea muzeului printr-o fereastră lăsată intenționat deschisă.
Trist este faptul că pungașul nu a fost prins și nicio persoană nu a fost trasă la răspundere pentru acest incident grav. Asta ne arată încă o dată maniera în care noi, românii, ne raportăm la istoria neamului, la sacrificiul ostașilor și la obiectele de patrimoniu cu relevanță pentru existența noastră ca popor. În timp ce turcii nici nu concep să ne restituie celebra sabie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, expusă la Muzeul Topkapi din Istanbul, noi am făcut-o pierdută, într-un mod bizar, pe cea a lui Mushir Osman Pașa. Este o mostră edificatoare despre lipsa de asemănare între națiunea noastră și alte națiuni atunci când vine vorba de prețuirea înaintașilor și a faptelor lor glorioase. O diferență de mentalitate regretabilă între noi și alte seminții privind modul de conservare și promovare a obiectelor cu valoare istorică.
