Povestea celui mai vestit ucigaș din țara noastră păstrează și după mai bine de jumătate de veac o doză de mister în legătură cu odioasele sale fapte. Ion Râmaru, cunoscut ca „vampirul din București” sau „ucigașul blondelor”, a părăsit această lume lăsând în urma sa – pe lângă disprețul și indignarea opiniei publice față de crimele săvârșite – și suspiciunea unei justiții incomplete sau, poate, strâmbe. Îndoiala rămasă în urma execuției monstrului m-a determinat să studiez cu atenție acest caz, cu atât mai mult cu cât am avut onoarea și plăcerea de a-l cunoaște pe Traian Tandin, unul dintre cei mai apreciați ofițeri de poliție judiciară, participant direct la anchetarea lui Râmaru.
Scepticismul în jurul faimosului dosar a izbucnit chiar în ziua punerii în aplicare a sentinței. Atunci, aflat în fața plutonului de execuție, Ion Râmaru a strigat: „Chemați-l pe tata! El este vinovat! Vreau să trăiesc!”. Oricine poate fi învăluit de incertitudinea că în cazul criminalului lucrurile nu au fost pe deplin lămurite, că ceva din ultimele sale cuvinte lasă să se înțeleagă că se desparte de această lume cu sentimentul unei pedepse nedrepte, cu frustrarea că plătește cu viața în locul celui vinovat.
Ulterior morții sale, îndoiala a fost alimentată și de noile descoperiri făcute de organele de miliție. La un an după ce Ion Râmaru a fost executat la închisoarea Jilava, un cadavru de sex masculin este adus la Institutul de Medicină Legală din București. Moartea – din primele estimări – survenise în urma căderii din tren. La autopsierea cadavrului s-a constatat că amprentele mortului sunt identice cu cele găsite asupra victimelor în patru cazuri de omor cu autor necunoscut. Mai exact, este vorba de patru femei ucise cu bestialitate în anul 1944 și al căror criminal nu fusese descoperit. Numele victimelor erau: Elena Udrea, Elena Locușteanu, Rozalia Coroiu și Maria Vizitiu. Cel autopsiat a fost identificat ca fiind Florea Râmaru, tatăl lui Ion Râmaru.
Povestea sângerosului criminal începe în ziua de 12 octombrie 1946, în orașul Corabia, județul Olt. În acea zi Ion Râmaru venea pe lume într-o familie în care violența domestică făcea parte din meniul zilnic. Întreaga copilărie a fost pigmentată de secvențele în care un bărbat brutal și temperamental își lovea soția din te miri ce. Nu era zi de la Dumnezeu fără ca tatăl lui Ion Râmaru să nu-i aplice consoartei o corecție fizică aspră.
Pe fondul numeroaselor acte de violență cotidiană destrămarea cuplului a venit ca o consecință firească. După ce și-a abandonat locuința, Florea Râmaru s-a mutat la București, luându-l cu el pe Ion, care i-a fost încredințat de instanță spre creștere și îngrijire. Ceilalți doi băieți ai familiei au fost lăsați în custodia mamei. Scăpat de sub controlul și atenția părintelui său, Ion Râmaru ia calea infracționalității, neglijând total activitatea școlară. Rămâne repetent în mai multe rânduri și este anchetat de autorități pentru furt, relații sexuale cu o minoră și atac armat. Prima nelegiuire a avut loc în august 1965, când a lovit năprasnic un paznic, în momentul în care a fost surprins furând pepeni. Pentru fapta sa a fost condamnat la cinci luni de închisoare.
În ciuda acestui comportament antisocial tânărul Ion Râmaru scapă nepedepsit de celelalte fapte și, în mod surprinzător, este admis la Facultatea de Medicină Veterinară din București, în anul 1966, cu media 5,33. Reușita sa a fost pusă pe seama faptului că s-au înscris foarte puțini candidați, raportat la numărul de locuri alocate.
Pe timpul studiilor a stat în Căminul studențesc, unde colegii și profesorii au fost adeseori deranjați de modul său de a se manifesta. Obișnuia să consume alcool, iar în starea de beție își pierdea cumpătul și comitea fapte dezgustătoare, cum ar fi urinarea în mijlocul camerei sau pe paturile colegilor. Din acest motiv o parte din studenți îl țineau la distanță și nu interacționau cu el. Nimeni nu voia să aibă de-a face cu Ion Râmaru, cu atât mai mult cu cât se aflase că poartă în permanență asupra sa un cuțit. Prin urmare, stătea singur. Din motive știute doar de el, când pleca din cămin, își încuia camera cu două lacăte. Ce le-a atras atenția colegilor, în mod special, a fost faptul că individul obișnuia să părăsească clădirea în timpul nopții, de regulă după ora 22.00, revenind de abia spre dimineață.
Șirul înspăimântător de crime începe în primăvara anului 1970. Atunci a fost descoperit cadavrul unei femei pe nume Elena Oprea, care prezenta pe corp urme vizibile de lovire cu un obiect tăios, precum și urme de mușcături de om. Aceste din urmă semne i-au dus pe anchetatori cu gândul la un psihopat, la o persoană extrem de periculoasă, capabilă de gesturi cumplite. Expertiza medico-legală avea să dezvăluie faptul că victima a fost violată și că i s-a supt sângele.
La câteva luni distanță o altă femeie, pe nume Florica Marcu, este atacată, înjunghiată și violată în Cimitirul Sfânta Vineri, dar este salvată de un trecător, care i-a auzit țipetele și a intervenit. Agresorul a fugit înainte de sosirea salvatorului.
Următoarea victimă a fost Olga Bărăitaru, care a fost lovită cu barbarie, jefuită și violată, dar, în mod miraculos, supraviețuiește atacului. La fel s-a întâmplat și cu Maria Iordache, agresată și lovită brutal cu o bară de fier. Din păcate, Fănica Ilie, Gheorghița Popa și Mihaela Ursu sunt ucise cu bestialitate. Prima a fost violată, mușcată și exsangvinată. A doua avea capul zdrobit și organele genitale sfâșiate cu dinții, iar a treia avea capul aproape retezat de lama unui cuțit.
Lângă ultima victimă agresorul pierde o scutire medicală, eliberată de un cabinet de psihiatrie. Numele aparținătorului nu se distingea, în schimb era vizibilă ștampila și numele cadrului medical care a emis-o. Acest material probator îi va ajuta pe anchetatori să-i ia urma. În scurt timp, toate cele 83 de adeverințe, emise de acel cabinet, au fost atent verificate și, din aproape în aproape, s-a ajuns la titularul ei.
În ziua de 27 mai 1971 Ion Râmaru este arestat la intrarea în Căminul studențesc. Avea asupra lui o sacoșă în interiorul căreia se aflau o toporișcă și un cuțit de bucătărie. A încercat să se opună și chiar să riposteze, dar a fost imobilizat și încătușat.
Chiar de la începutul anchetei Ion Râmaru și-a recunoscut ororile. Ba mai mult, a oferit ofițerilor de miliție și procurorului de caz toate detaliile în legătură cu faptele sale, dar pe parcurs l-a introdus în discuție și pe tatăl său, susținând că a fost părtaș la ele. Nu a reușit să ofere și probe concrete cu privire la participarea părintelui său. Anchetatorii au reușit să probeze faptul că Florea Râmaru a știut de comiterea crimelor și că a păstrat în locuința sa o parte din obiectele victimelor, dar instanța de judecată l-a scos, inexplicabil, de sub acuzare.
În ziua de 3 septembrie 1971 Ion Râmaru a fost condamnat la moarte prin împușcare. Rechizitoriul cuprindea: patru omoruri, șase tentative de omor deosebit de grav, cinci violuri, o tentativă de viol, o tâlhărie în dauna avutului obștesc, două tâlhării în dauna avutului personal, trei furturi calificate în dauna avutului personal și un furt calificat în dauna avutului obștesc. La recursul declarat de inculpat, Tribunalul Suprem, în ședința publică din 5 octombrie 1971, menține condamnarea inițială și respinge cererea de comutare a pedepsei în închisoare pe viață. Astfel că, în ziua de 23 octombrie 1971, sentința rămasă definitivă a fost pusă în aplicare.
În privința lui Ion Râmaru nu există semne de întrebare. Pentru posteritate, însă, rămâne îndoiala legată de implicarea lui Florea Râmaru în comiterea faptelor fiului său și blestemul numelui de familie, știut fiind faptul că, după execuția lui Ion Râmaru, rudele apropiate ale criminalului au decis să scape de povara acestuia. Dintre numeroasele posibilități avute la îndemână au ales, în mod straniu, un nume ce avea să devină și el – peste câțiva ani – unul cu rezonanță criminală. Dincă…
