Chiar și la un secol de la dispariția poetului, prozatorului, dramaturgului și publicistului Alexandru Macedonski există riscul de a fi înfierat dacă încerci să-i aperi imaginea, dacă manifești tendința de a-l extrage din boxa acuzatului în care a fost azvârlit de contemporanii săi. De aceea am să mă feresc de postura unui judecător pus să analizeze argumentele și circumstanțele unei hotărâri anterioare, lăsându-i cititorului posibilitatea de a emite el sentința definitivă potrivit propriei conștiințe. Eu am să încerc doar să redau cele mai reprezentative momente din viața unui mare om de cultură condamnat drastic de soartă și de colegii din breasla sa, pentru greșelile – mai mult sau mai puțin intenționate – pe care le-a făcut în decursul vieții și care i-au atașat eticheta de ostracizat.
Spre deosebire de alți oameni de litere români Alexandru Macedonski s-a născut într-o familie înstărită, tatăl său fiind generalul de armată A.D. Macedonski, fost ministru de război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, iar mama sa, pe nume Maria Fisența, provenea dintr-o familie avută de boieri din Oltenia. Cu alte cuvinte, era un băiat de bani gata, care nu a cunoscut sărăcia, de unde și atitudinea lui trufașă față colegii nevoiași din generația sa.
Clasele primare și liceale le-a parcurs în Craiova după care călătorește prin Austria, Italia și Elveția cu intenția de a-și extinde cunoștințele în vederea examenului de admitere la Universitatea din București. Fascinat de viața din străinătate tânărul Macedonski acordă mai mult timp distracțiilor decât studiului, fiind mai preocupat de petrecerile romantice decât de activitatea intelectuală. Forțat de insuficiența resurselor financiare și de unele probleme de sănătate se întoarce în țară, unde este admis la Facultatea de Litere. Participă neregulat la cursuri, fapt ce-l va determina, în cele din urmă, să renunțe la studiile universitare.
Debutează în literatură în anul 1870 cu poezia „Dorința poetului”, publicată în Telegraful Român din Sibiu, iar peste doi ani îi apare primul volum de versuri intitulat „Prima-Verba”. În anul următor începe lungul șir de conflicte publice, care îi vor umbri cariera și îl vor cataloga ca un tip invidios, intrigant, conflictual și egoist. Din pricina caracterului său negativist și certăreț a fost desconsiderat de societate și marginalizat în rândul oamenilor de cultură.
Primul gest de afront îl manifestă împotriva domnitorului Carol I. Având o nemulțumire profundă față de acesta, publică, la 23 mai 1873, în „Telegraful de București” poezia „10 mai” în care îl critică aspru pe conducătorul țării. Existând riscul de a fi acuzat de ofensă adusă suveranului, mama poetului îl trimite în străinătate pentru a-l feri de eventualele consecințe penale.
Maniera sa de admonestare publică se manifestă și față de camarazii săi. Nemulțumit de felul în care unii colegi din Societatea Culturală „Junimea” îi percep operele poetice începe o serie de atacuri gazetărești prin care critică activitatea asociației și a celor mai de seamă reprezentanți ai acesteia. Pentru a-și manifesta opoziția într-o formă și mai accentuată față de junimiști înființează un cenaclu literar și o revistă sub denumirea „Liberatorul”, prin care atacă virulent creațiile contemporanilor săi. Acest comportament îl va atrage în tot felul de dispute literare cu cei mai cunoscuți scriitori din acele vremuri.
Invidios pe faptul că Vasile Alecsandri primește un premiu din partea Academiei Române Alexandru Macedonski are o remarcă malițioasă față de acest eveniment, afirmând că „Bardul de la Mircești” a primit recunoștința din partea celui mai înalt for de știință și cultură al țării nu datorită talentului său, ci pentru că era membru în prestigioasa instituție. Între cei doi se naște o polemică în scris. Vasile Alecsandri scrie poezia „Fântâna Blanduziei” în care poetul Horațiu este invidiat de colegul său Zoil întruchipat în figura lui Macedonski. Acesta din urmă receptând mesajul îi răspunde prin următoarea epigramă: ,,Cuprins de-al gloriei nesațiu / Albit de ani, dar tot copil / E lesne să mă faci Zoil / Când singur tu te faci Horațiu’’.
În ceea ce privește disputa cu marele dramaturg Ion Luca Caragiale unii autori susțin că originea acestui conflict ar sta într-un articol apărut în anul 1901, în revista „Ghimpele”, sub pseudonimul Aamsky, în care Alexandru Macedonski este ironizat și care îi este atribuit – fără o dovadă certă – lui Caragiale. Cel care va sări în apărarea lui Macedonski este un discipol de-al său, pe nume Constantin Alexandru Ionescu, care scrie un material în „Revista Literară”, sub pseudonimul Caion, în care îl acuză pe marele dramaturg de plagiat. Mai exact, acesta susține în publicația amintită că Ion Luca Caragiale a plagiat opera sa „Năpasta” după drama „Nenorocul” a scriitorului maghiar Istvan Kemeny. Realitatea ulterioară a demonstrat că a fost vorba doar de o calomnie dezgustătoare al cărei autor moral a fost Alexandru Macedonski.
Cea mai severă pedeapsă pentru atitudinea sa arțăgoasă o va primi Alexandru Macedonski din partea tuturor în momentul în care decide să publice o epigramă acidă la adresa lui Mihai Eminescu într-un moment cu totul nepotrivit. Marele poet era internat în sanatoriu, iar Alexandru Macedonski a publicat epigrama intitulată „Poetului X”, care avea următorul conținut: Un X pretins poet-acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum / L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun / Căci până ieri a fost năuc / Și nu e azi decât nebun”. În fața unui val de reproșuri și de critici Alexandru Macedonski susține că epigrama nu-l viza pe Mihai Eminescu, dar nimeni nu-l crede. Dimpotrivă. Este acuzat și de lașitate.
Reacția întregii societăți față de comportamentul lui Alexandru Macedonski a fost imediată și vehementă. Chiar și cei mai apropiați colaboratori ai lui și-au manifestat indignarea și s-au distanțat de persoana sa. Toate publicațiile îi refuză dezmințirea și îl tratează cu multă răceală. Revista sa nu se mai vinde și se întoarce în redacție plină de insulte. Oriunde se ducea era arătat cu degetul și stigmatizat. Își pierde principalele surse de venit și ajunge să cerșească sume de bani de la prințul Sturza.
Ca să evite disprețul public se mută la Paris. Acolo încearcă să supraviețuiască din punct de vedere literar, publicându-și ultimele creații în diferite reviste pariziene. După doi ani încearcă să revină în țară, dar lucrurile sunt neschimbate în ceea ce-l privește.
Viața lui Alexandru Macedonski pare un duel nesfârșit cu provocările vieții, un schimb de opinii și replici impregnate cu o doză însemnată de venin. Fire impulsivă, cu o energie debordantă, Macedonski a ars intens ca o flacără intensă care luminează în jur, dar care ajunge să pârjolească o parte din valorile ce-l înconjoară. I-a izbit cu vorbe de ocară pe unii contemporani – având sau nu o justificare – dar a și încasat lovituri năprasnice din partea sorții, ca într-o luptă simultană, pe care, în cele din urmă, avea să o piardă fără drept de revanșă. Cu toate că fizic a supraviețuit acestei confruntări prelungite, din punct de vedere literar Alexandru Macedonski a murit prematur suportând efectele unei condamnări, poate, prea aspre pentru memoria generațiilor următoare.
În ciuda temperamentului său incandescent, a orgoliului său hiperbolic și a unor gesturi greu de înțeles Alexandru Macedonski rămâne unul dintre poeții de referință ai națiunii române, un talent remarcabil apreciat post-mortem de Academia Română. Opera sa este remarcabilă și nu trebuie contopită cu felul său de a fi. În lirica sa tematica romantismului și mijloacele simboliste rămân o amprentă personală. A fost numit poetul rondelurilor pentru că a scris multe poezii cu formă fixă, dar și poetul rozelor pentru că aceste flori viu colorate și plăcut mirositoare se regăsesc de-a lungul întregii sale opere. Nu s-a despărțit de ele nici în pragul morții. În drumul său spre eternitate a fost însoțit de mireasma nestematei sale plante. Simțind sfârșitul aproape, ca un ultim gest de prețuire, a dus la nas batista impregnată cu parfumul celei mai iubite flori. A inspirat profund și a spus adio vieții în odorul savuros și pătrunzător al aromei de trandafir…
