Dorința de a dobândi averi, de a strânge pentru sine și pentru membrii familiei cât mai multe bogății ar putea avea o justificare dacă s-ar încadra în limitele normalității, dar instinctul uman, în cazul unora, nu acceptă sub nicio formă vreo restrângere. El determină această poftă excesivă de a agonisi întruna în ciuda semnalelor date insistent de rațiune că ar fi timpul să fie mai cumpătați.
Omul a fost construit cu această râvnă de a avea și nu e nimic rău în asta, dar istoria ne arată că, indiferent cât de multe bunuri sau sume de bani dobândeau, la un moment dat, nobilii sau boierii voiau tot mai mult și mai mult, utilizând pentru acest scop cele mai dezumanizante modalități. În drumul lor hapsân spre înavuțire au ignorat cu desăvârșire consecințele unui astfel de comportament și astfel au împins țara în hăul sărăciei sau, mai rău, al pierderii suveranității în detrimentul unor forțe străine de ocupație.
Răscoala țărănească de la Bobâlna din anul 1437 a fost un semnal serios pentru nobilimea conducătoare că împovărarea cu tot mai multe sarcini și creșterea dărilor devin intolerabile pentru țărănimea liberă și pentru iobăgime. Nemulțumirea plebei a crescut proporțional cu îngreunarea vieții și a mijloacelor de constrângere, iar reacția ei a fost aceea de a se răscula împotriva asupritorului. În ciuda faptului că izbuteau să-i înfrângă și să-i readucă la starea de robie insuportabilă, nobilii nu reușeau să le distrugă sentimentul de ură și dorința de răzbunare. Ea se conserva în sufletul năpăstuiților și se alimenta cu fiecare povară pusă de stăpân.
Creșterea puterii Imperiului Otoman și năzuința acestuia de a se extinde spre centrul Europei îl determină pe Papa Leon X-lea să facă un apel către țările creștine, pentru ridicarea unei armate cruciate care să lupte împotriva pericolului musulman. În acest scop li se promite țăranilor eliberarea din sclavie, iar efectul acestei făgăduieli a fost participarea unui număr foarte mare de iobagi și orășeni săraci la procesul de recrutare, după unele surse aproximativ 40.000. Tabăra cruciaților a fost stabilită lângă Cetatea Buda, iar printre cei adunați acolo se aflau foarte mulți asupriți din Transilvania, atât români, cât și maghiari și secui.
Promisiunea papală a determinat o plecare în masă a țărănimii de pe moșiile deținute de nobili. Văzându-și afectate privilegiile și viitoarele recolte marea nobilime maghiară se opune cruciadei și dispune o serie de măsuri represive împotriva familiilor de țărani rămase acasă. Atitudinea clasei dominante declanșează o furie nestăvilită în rândul celor prezenți lângă Buda. Aceștia refuză să mai plece la luptă împotriva turcilor și pornesc un război împotriva nobililor. Ceea ce trebuia să fie o bătălie cu dușmanul creștinătății se transformă într-un război de clasă, vechile supărări și persecuții reaprinzând focul revoltelor anterioare.
În fruntea răsculaților s-au aflat trei lideri transilvăneni cunoscuți de români sub numele de Gheorghe Doja, Grigore Doja și Laurențiu Meszaroș, primul făcându-se anterior remarcat în luptele împotriva turcilor. Adevărul istoric ne dezvăluie că acești conducători erau de fapt secui și făceau parte din mica nobilime, adică din acea categorie socială care se bucura de unele privilegii. Cu toate acestea ei s-au alăturat nemulțumiților, fiind revoltați de comportamentul „nobilimii blestemate și necredincioase”, cum o numea Gheorghe Doja.
Cei trei conducători împart mulțimea în cete. Primul grup, condus de Laurențiu Meszaros, pătrunde în Transilvania prin Nord, cel condus de Grigore Doja prin Sud, în timp ce grosul armatei avându-l în frunte pe Gheorghe Doja intră pe Valea Crișului Alb. Ținta răsculaților era Cetatea Timișoarei, unde se adăpostea episcopul Nicolae Csáki, cel mai vehement oponent al cruciadei și al înarmării țărănimii.
Pe întregul traseu străbătut de răzvrătiți rândurile nemulțumiților s-au îngroșat îngrijorător pentru autorități. Lucrătorii din minele de aur, fier și sare, orășenimea și micii nobili sar în ajutorul rebelilor, iar revolta capătă proporții nemaiîntâlnite. Orașe precum Cluj, Dej, Bistrița și Sighișoara sunt ocupate de oamenii lui Doja. Înspăimântat de amploarea răzmeriței episcopul Nicolae Csáki fuge la Nădlac, dar este prins și tras în țeapă.
Baricadată în Cetatea Timișoarei marea nobilime solicită intervenția armatei conduse de voievodul transilvănean Ioan Zapolya. Dată fiind amploarea rebeliunii în ajutorul conducătorului transilvănean a venit și un corp din armata regală ungară. În tentativa lor de a cuceri Timișoara răsculații suferă o înfrângere severă la 15 iulie 1514. Armatele conduse de voievodul Transilvaniei erau mult mai bine dotate din punct de vedere militar și mai organizate strategic, fapt care le-a permis să înăbușe răscoala fără pierderi semnificative în rândul lor.
Capii rebeliunii au fost arestați. Prin comparație cu modul în care au fost pedepsiți capii răscoalei, Vlad Țepeș ar fi un biet ucenic sub aspectul cruzimii. În miezul zilei de 20 iulie 1514 Gheorghe Doja este așezat pe un tron înroșit de puterea focului ce ardea sub el. La mâini și la picioare avea cătușe ținute în prealabil în foc, iar pe cap o coroană de fier încinsă. De asemenea, în mână, în semn de sceptru, i s-a pus un drug de fier incandescent. Bucăți de carne din trupul său erau smulse de călău și date tovarășilor lui de luptă pentru a le mânca, dar aceștia au refuzat preferând să moară în chinuri groaznice. Ca și cum această cumplită pedeapsă nu ar fi fost de ajuns, trupul lui Gheorghe Doja a fost în final sfârtecat, iar bucățile rezultate au fost expuse la porțile orașelor Buda, Pesta, Oradea și Alba-Iulia.
Pe tot parcursul execuției Gheorghe Doja nu a scos un țipăt. A suportat chinurile la care a fost supus cu o demnitate incredibilă. „N-a scos niciun suspin, nicio lacrimă, niciun geamăt. El nu s-a îngrozit de o asemenea moarte crâncenă”, relata unul dintre soldații care au asistat la acest supliciu. Ulterior acestei torturi mii de țărani au plătit cu viața pentru participarea la răscoală. Orice persoană bănuită de răzvrătire era executată fără judecată.
Dintr-o dorință necruțătoare de răzbunare nobilimea maghiară adoptă în Dietă o serie de măsuri drastice împotriva plebei. Astfel, țărănimea este condamnată la „mera et perpetua servitute”, adică la o iobăgie veșnică. Li se interzice dreptul de a se strămuta de pe o moșie pe alta. De asemenea, sunt obligați să muncească la stăpân o zi pe săptămână, iar renta în produse este fixată la a noua parte din roadele pământului și din cel al animalelor. Darea în bani către visteria regală crește de la un florin la doi, în timp ce dijma pe cap de familie este stabilită la o sută de dinari indiferent de starea gospodăriei de țărani.
Războiul țărănesc din 1514 condus de secuiul Gheorghe Doja (György Dósza) constituie pentru istoria Transilvaniei un model de înfrățire între români, maghiari și secui, un moment semnificativ pentru ideea de înțelegere între națiunile conlocuitoare, o formă autentică de cooperare și întrajutorare. El rămâne un indicator revelator al comunicării remarcabile între cele trei etnii în vederea atingerii unui țel comun.
Comportamentul jinduit al nobililor se va repercuta, nu peste mult timp, asupra întregului popor. Aviditatea nobilimii maghiare se va răsfrânge asupra statului, extrem de slăbit de pe urma numeroaselor masacre. Nimeni din conducerea regatului de atunci nu s-a mai gândit la pericolul otoman. În mintea păturilor conducătoare înstărite a existat doar tendința de a-și păstra privilegiile, folosindu-se în acest scop de orice metode.
Peste doar 12 ani, în 1526, Regatul Ungariei avea să sufere cea mai usturătoare înfrângere din întreaga sa existență. Și astăzi în sufletele urmașilor maghiarilor există o durere mută, o traumă istorică legată de înfrângerea de la Mohacs. În fața tăvălugului otoman armata ungară condusă de regele Ludovic al II-lea și de arhiepiscopul Pál Tomoni s-a arătat neputincioasă pe câmpul de luptă, fiind zdrobită de oștile sultanului Soliman Magnificul. Regele ungar moare în bătălie, iar armata ungară este nimicită aproape în totalitate. Rezultatul direct al acestui dezastru militar a fost pierderea independenței Regatului Ungar și împărțirea teritoriului Ungariei între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg a Austriei. Partea ocupată de turci devine pașalâc, în timp ce Transilvania se transformă în principat sub suzeranitatea turcilor.
Despre acest eșec de neuitat se pot spune multe. Ziua de 9 aprilie 1514 marchează începutul celei mai ample mișcări antifeudale din Transilvania, în care românii, maghiarii și secuii din pătura de jos s-au ridicat împotriva nobilimii hapsâne. Din păcate, fără succesul sperat. Dușmănia și setea de răzbunare a nobilimii maghiare au dus, în final, la prăbușirea marelui regat ungar, acesta fiind prețul plătit de o națiune pentru lăcomia nestăvilită a păturilor sale conducătoare.
