Construit la 1837 de o urmaşă a lui Constantin Brâncoveanu, Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti avea în curte o biserică. Pe faţada acesteia, pe două blocuri din piatră, era încrustat un blestem: cel care va cuteza să dărâme aşezământul să fie omorât de propriul neam, într-o zi de sărbătoare. Construcţia a fost dărâmată din ordinul lui Ceauşescu. Fostul dictator a murit în prima zi de Crăciun, împuşcat de cei de un neam cu el. Se îndeplinesc oare blestemele? Pietrele cu pricina se află acum la Curtea Veche, în stânga statuii lui Vlad Ţepeş…

foto-3-img_5906

Între miile de documente din epoca medievală ale depozitelor Arhivelor Naţionale din România, multe se încheie cu un blestem împotriva celor care le nesocotesc. „Lucrurile şi ostenelile şi toate agoniselile tale să fie întru piericiune şi mânia lui Dumnezeu cea viitoare să se pogoare pe capul tău. Faţa lui Dumnezeu să nu o vezi şi la Judecata de Apoi să fii osândit şi Diavolul să stea de-a dreapta ta” etc.
Din ceea ce se ştie la această oră, în Europa medievală blestemele au circulat în special în acte oficiale, pentru a-i speria pe cei care ar fi intenţionat să le încalce. „În Occidentul Evului Mediu erau folosite în documente, la modul oficial, în special blesteme legate de impotenţă, adica „legarea brăcinarului”, lucru extrem de temut de oamenii acelor vremuri”, spune Dan Falcan, unul dintre istoricii care au studiat fenomenul „blestemelor” în Ţările Române.

În Evul Mediu se făcea comerţ cu blesteme
Spre deosebire de vestul european, la noi lucrurile au stat un pic altfel: înaintaşii nostri nu se atingeau de sexualitate; totuşi blestemele oficiale au fost în mare vogă, la un moment dat existând chiar şi un comerţ cu blesteme teribile.
Încă din secolul al XV-lea apar în Ţara Românească şi Moldova acte oficiale însoţite de blesteme, atât în manuscris, cât şi dăltuite în piatră. Aceste blesteme oficiale erau adăugate de reprezentanţii Bisericii la cererea celui care a emis actul, pentru a-i da o greutate „înfricoşată”, clericii fiind bine plătiţi pentru acest serviciu. La 1619, Patriarhul Constantinopolului, care se afla la Bucureşti, a fost plătit de vornicul Cernica şi soţia sa Chiajna să adauge la testamentul lor blestemul patriarhicesc ca nu cumva să se schimbe daniile, un fel de titluri de proprietate.

Imprecaţiile erau folosite în procese

Încă din timpul lui Radu Şerban Basarab, mijlocul secolului al XVII-lea, domnii români şi fanarioţi trimiteau împricinaţii să jure în biserică: „De vei şti şi vei tăgădui, mare blestem şi groaznică afurisenie să fie asupra ta. Trupul tău dupa moarte să rămână întreg, umflat şi în veci nedezlegat; să moşteneşti bubele lui Ghezin, să fii tremurând şi suspinând pe pământ ca şi Cain (….)”. În 1637, la cererea domnitorului Matei Basarab, Patriarhul Ierusalimului a trimis de la Constantinopol o carte de blesteme pentru tot satul Călimăneştilor, pentru tot satul Bogdăneştilor şi pentru călugării de la Mânăstirea Cozia, ca să spună adevărul într-un proces cu vornicul Andronic.
Încet, dar sigur, majoritatea domnitorilor au recurs la blesteme pentru a întări toate dispoziţiile pe care le emiteau. Principalii vizaţi erau, în acea perioadă, boierii care s-ar fi încumetat să încalce poruncile domneşti. La actul oficial se adăuga „cartea” adusă de la Constantinopol.
Aceste servicii, respectiv „cărţile” cu blesteme, erau plătite cu bani buni de cei interesaţi. Aşa cum spun cronicarii, fenomenul s-a transformat la un moment dat într-un veritabil comerţ.

Jurământului în Parlament se termină cu: “Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

„Problema e delicată, căci sensul şi natura anumitor fenomene ne scapă. Unii istorici au mers până acolo încât au susţinut că după atâtea blesteme adunate, oraşul Bucureşti în totalitatea sa a devenit blestemat, aceasta fiind explicaţia zecilor de catastrofe produse în ultimele două secole – 14 cutremure majore, dacă e să ne referim numai la seisme. Dar au fost şi incendii, şi inundaţii… Eu nu pot să mă pronunţ în mod categoric. Evident este însă faptul că omul se mai teme şi azi de puterea cuvântului, altfel care ar fi explicaţia ultimei fraze la depunerea jurământului într-o instituţie publică, cum ar fi Parlamentul: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”? Oricum, între blestemul Saftei Brâncoveanu, ultimul descendent al familiei Brâncoveanu, şi moartea lui Ceauşescu există o stranie suprapunere. Safta Brâncoveanu a comandat o inscripţie de marmură, pe care a aşezat-o pe biserica din curtea fostului Spital Brâncovenesc. Inscripţia conţine la final un blestem care cere Divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie, adică de spital, să fie omorât de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare. Ceauşescu a dărâmat spitalul şi biserica în 1984. A rămas doar inscripţia. În 1989, Ceauşescu a fost omorât de cei de-un neam cu el, chiar de Crăciun. O stranie coincidenţă…“, ne-a mai spus istoricul Dan Falcan.

img_5910

 

269 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 1 =