Când aud vorbindu-se despre patriotism, lichelele dau din cap, oamenii oneşti, nu ştim de ce, devin cam neîncrezători, iar cei obişnuiţi schimbă subiectul. Considerând aceste repere comportamentale, pare deci de bun simț în zilele noastre să ţii capul nemişcat.
Am avut odată impresia că descopăr o nouă categorie. La o petrecere, un bărbat pe care nu-l cunoştea nimeni (atunci îl adusese cineva, la grămadă) ni se plângea, într-o pauză de zbierete, că are ceva pe suflet. “Ce?” am sărit noi ca arşi. Când cineva are ceva pe suflet, mai ales la o petrecere, şi vrea să mărturisească de bună voie, e aur curat.
Bărbatul povestea că pe vremuri, când era (ce oroare!) obligatorie, a făcut și dânsul armata (ascultătorii din rândul doi au început să caște, cei din rândul întâi și-au pregătit propriile istorii cazone; astfel de relatări suculente încep, de obicei, cu “aveam noi un comandant, care…”).
Ei, și? Ei, şi în ultima lună, când făceau de gardă (un fel de pază la bunurile comune, dar de-adevăratelea, nu ca azi), bărbatul era în post la drapelul unităţii. Ei, şi fiind obosit, nu mai ţinea minte de ce, a adormit chiar acolo, cu capul sprijinit de vitrina drapelului şi arma pe genunchi.
“Ei, şi?” cere publicul poanta. Ei, şi nimic… S-a trezit cu puţin timp înainte de a-i veni schimbul şi până astăzi n-a mai povestit nimănui.
Asta e cu ăştia pe care-i aduce cineva… Auditoriul s-a risipit dezamăgit, ba chiar scârbit. Altădată veniţi, frate, cu unii care ştiu să povestească întâmplări haioase, care-şi merită băutura şi sandvişurile.
Printre cei prezenţi erau deja trei care săriseră gardul cazarmei de nenumărate ori, patru care nu ieșiseră o zi din arest, unul care-l înjurase pe colonel, doi care furaseră soldele tuturor (așa, de caterincă, să mai treacă vremea, că doar avem simțul umorului); nu mai zicem de ăia şase care dormeau cel mai bine în post la drapel, sforăind până-i trezea schimbul ca să se dea mai încolo.
Noi crezuserăm c-o să ne povestească ceva palpitant. Când colo…
Niște ani mai târziu, la un alt chef, cineva l-a adus din nou pe bărbatul acela. A tăcut el ce-a tăcut, am vorbit noi ce-am vorbit, l-am rugat să povestească ceva. Înainte să deschidă el gura, ca într-o străfulgerare, am știut despre ce-o să fie vorba. Iar o să ne sâcâie cu amintirile lui nesărate, despre drapel.
Mai târziu, după multe alte petreceri, ne-am dat seama că insul cu pricina nu ne relata adormirea la drapel ca pe un act de curaj, disidență și nonconformism. Ci pentru că, efectiv, rușinea îi stătea pe suflet.
Măcar ne-am învățat minte să nu mai chemăm ciudați la chefuri…
