Dorim să vă prezentăm astăzi un om special, Cristiana Stancu, de trei ori campioană mondială la stiluri diferite de luptă. Absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Secţia Artă Sacră. Sportivă cu o carte de vizită impresionantă, autor de icoane şi tablouri de mare valoare, iniţiată în gazetărie, vorbeşte patru limbi străine, este drăguţă, puternică în sport, discretă în artă şi în viaţă. Un prieten pe care te poţi bizui. Iată doar o parte din calităţile cu adevărat impresionante ale unei tinere din Bucureşti. Ne bucurăm să vă oferim un interviu special cu cea care este prezentată pe ring Cristianaaa Mongoooool Staaaaancuuuuu.

Bun găsit, după interviuri luate la personalităţi, acum este rândul tău să dai iar un interviu. În care parte a microfonului este mai plăcut să stai ?

– Personal, cred că este mult mai comod şi plăcut să stai în faţa microfonului! Ca jurnalist, mi se pare dificil să reuseşti să dai direcţia pe care ţi-o doreşti unui interviu, dar şi să găseşti întrebări autentice, care să pună în valoare personalitatea celui intervievat. În orice discuţie, oricare din roluri poate aduce cu sine valori nebănuite.

Pentru oamenii care te cunosc mai puţin, te rog să vorbeşti despre tine, mai întâi de unde a venit legătura cu sportul ?

– A fost un lucru firesc! Ambii părinţi au fost şi sunt pasionaţi de sport. Mama a practicat popice de performanţă, iar tatăl meu arte marţiale. Îi vedeam zilnic făcând antrenament şi nu de puţine ori, o însoţeam pe mama în sala de popice (unde mă jucam şi eu cu cea mai mică dintre bile, pe pistă). Îmi amintesc că doream să îi imit şi de foarte mică făceam antrenament împreună cu ei, ceea ce a condus inevitabil spre începerea unui sport care, “întâmplător” a fost karate.

– Care a fost drumul în lumea sportului ? Etape, principalele premii, etc…

– La 9 ani, visul meu cel mai mare era să încep să practic serios (nu doar acasă cu părinţii) un sport! După o sumedenie de întâmplări în urma cărora nu reuşeam să găsim un sport adecvat, în momentul în care eram aproape să renunt, la cursurile de pictură pe care le frecventam, am aflat că tatăl unei colege era instructor de arte marţiale şi avea sala chiar la parterul clădirii în care ne aflam. Am evoluat foarte repede, fiind familiarizată cu aproape toate mişcările, însă abia după 5 ani de antrenamente foarte serioase, am avut permisiunea să particip la primul campionat naţional. Am câştigat medalia de argint şi de atunci am început drumul performanţei. La 16 ani am fost selecţionată în lotul naţional de kyokushin karate şi am mers în Japonia, la Campionatul Mondial. După o perioadă de 9 ani, am înţeles că e nevoie să schimb mediul pentru a evolua. Având o dorinţă continuă de a învăţa şi de a-mi însuşi valori marţiale, am reuşit să mă adaptez în diferite stiluri de arte martiale, dar şi alte sporturi de lupta, ceea ce mi-a adus o notorietate frumoasa, dar cel mai important, foarte multe experienţe valoroase. Voi enumera titluri europene şi mondiale în Kempo, medalie de bronz la Campionatul Mondial de Wushu, primul junior român medaliat internaţional în Kyokushin Karate, titluri internaţionale Sei Budokai, medalie de bronz la Campionatul European de Box, Vicecampioană Europeana Grappling (FILA), Titlu Mondial MMA semipro, Titlu Intercontinental şi Mondial Profesionişti Kickboxing. În cei 17 ani de carieră sportivă, am susținut peste 200 de meciuri (din care doar 10 înfrângeri). Pe lângă aceste titluri, dețin centura neagră 3 dani Kempo, centura neagră 2 dani Karate WKF și centura neagră 1 dan Taekwondo.

– Ai ajuns să predai tu cursuri, care sunt diferențele dintre aceste două statute, sportiv şi tehnician ?

– Este o diferenţă foarte mare! Cred că este mult mai uşor ca sportiv! Ca antrenor, ai responsabilitatea asumării unor alegeri pe care le impui. Practic, ai nevoie de foarte mult discernămant şi cunoştinţe exacte, dar şi de intuiţie! Nu cred că oricine a fost sportiv poate fi şi antrenor. Antrenoratul este o arta dar în primul rând, repet, o mare responsabilitate! Ai pe mână vieţi şi nu ai voie să greşeşti…şi totuşi se greşeşte de prea multe ori în acest domeniu.

Te rog să relatezi cea mai mare performanţă de pe cartea ta de vizită.

– Ar fi 3 performanţe, în 3 etape sportive diferite. La amatori, medalia de bronz de la Campionatul European de Box! A fost o performanţă total neaşteptată, eu fiind un outsider al acestui sport! Totuşi, am reuşit o performanţă foarte grea, chiar şi pentru cei care sunt de o viaţă în box. Această medalie a arătat că şi un sportiv care provine dintr-un sport neolimpic, poate face faţă şi chiar reuşi într-un sport olimpic. La semiprofesionişti, titlul mondial de MMA, din Tallinn, Estonia. Concuram atunci în cadrul Kempo, iar prin numeroasele competiţii susţinute, am reuşit să mă calific la acest campionat. Deşi luptam cu o adversară cu 10 ani mai în vârstă şi foarte experimentată, am reuşit să o înving categoric şi să îmi adjudec acest titlu important, în premieră pentru România. La profesionişti, titlul mondial la Kickboxing! A fost un meci spectacol, la Milano, în cadrul galei Superkombat! Din nou, plecam cu a doua şansa, însă acea seară a fost pur şi simplu sublimă! M-am simţit de parcă toţi anii petrecuţi în sala la antrenament au dat rod şi m-au condus spre succes!

– O amintire, o întâmplare amuzantă din cariera ta …

– Sunt foarte multe! Acest domeniu este atât de dur încât, dacă nu l-am presăra cu momente amuzante, probabil că ar fi foarte greu de îndurat! Dacă ar fi să povestesc o întâmplare, aş alege una care cred că a fost amuzantă, doar din punctul meu de vedere! Eram la Campionatul Mondial de Kempo, în Japonia! Aveam primul tur cu o rusoaică. Mă aflam într-un vestiar format din două încăperi, unde mă schimbam pentru competitie. Aud cum se trânteşte uşa, eu fiind în a doua încăpere şi aud nişte paşi hotărâţi apropiindu-se! Îmi ridic privirea şi o văd la 10 cm distanţă pe rusoaică. Cu o voce foarte dură, tipic sovietica, ma intreabă: “Are you Stancu?” La care eu, fără să stau prea mult pe gânduri, spun: “No”. Ea se şochează (văzându- mi poza pe diagrama de luptă), se fâstâceşte şi pleacă. În momentul în care a iesit din vestiar, am izbucnit în râs, stare care m-a ţinut chiar şi înainte de meci, pentru ca şi-a dat seama de gluma făcută şi mă ameninţa că se răzbună…pentru mine a fost foarte amuzant! Chiar şi acum îmi aduc aminte de expresia ei debusolată, atunci când i-am răspuns că eu nu sunt Stancu.

Există şi un regret ?

– Încerc să trăiesc fără regrete. Ce a fost a fost, aşa că nu am ce să regret. Învăţ din toate lucrurile şi merg mai departe, mai puternică. Viaţa e prea scurtă pentru regrete. Acesta este şi motivul cred, pentru care am luptat în atâtea sporturi. Întotdeauna când primeam o invitaţie şi eram tentată să refuz din diverse motive, mă gândeam că nu vreau să mă gândesc peste timp “ce-ar fi fost dacă?” . Încerc să aplic această strategie în tot ce fac şi de obicei dă rezultate excelente. Iar atunci când aleg ceva, subiectul e închis. Nu revin asupra deciziei cu îndoieli.

Unde te vezi, din punct de vedere sportiv, peste 10 ani ?

– E greu de spus, tocmai din acest spontan care mi-a definit cariera până în acest moment. Vom vedea!

Ce luptători admiri din ţara noastră . Din ce motiv ?

– În artele martiale românesti, aş spune Eugen Preda. Este un nume cu care am crescut şi un nume dat model de tenacitate şi curaj de aproape toţi practicantii. În kickboxing, Daniel Ghiţă. Dar sunt foarte mulţi luptători excepţionali în ţară, care au făcut performanţe mari: Nicu Dascălu, fratii Gombos, Marius Tiță, Aurel “Mineru” Pirtea, Cătălin Bodîrlă, Gabriel Boroș.

Dar de peste hotare. Pentru ce ?

– În arte martiale mixte, Fedor Emelianenko. Pentru felul în care a luptat, pentru atitudine, pentru tot. Este exceptional! În kickboxing, Jerome le Banner, iar în box, Mike Tyson.

Pentru părinţii care doresc să-și orienteze copiii spre sport, ce sfaturi ai ?

– E greu să dai sfaturi, însă încurajez părinţii să îşi orienteze copiii spre sport! Trăim totuşi, într-o lume bolnavă de tabletă şi tehnologie. Cel mai important este să fie atenți! Şi aici mă refer la părinţi! Dacă îşi simt copiii extrem de motivați şi pasionaţi, să îi orienteze spre un sport din care îşi pot crea o viaţă frumoasă, decentă.

Care sunt laturile personalităţii tale care au fost modelate prin sport?

– Probabil cel mai pregnant, diciplina. Apoi curajul şi perspicacitatea.

La final, te rog adresezi câteva cuvinte cititorilor, ce le urezi pentru viaţa lor ?

– Să se bucure. Să nu se teamă de schimbări. Să nu stagneze. Mai bine să cazi decât să stagnezi. De jos te ridici, din stagnare începi să mirosi urât. Să viseze, să viseze mult şi să acţioneze bine. Să îşi urmeze intuiţia ! Întotdeauna! Şi conştiinţa!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

9 + 6 =