Unii cuceresc munţi. Cu echipament, cu mâinile goale, scobind cu unghiile în stâncă, alunecând. Alţii, mai eficienţi, aşteaptă o vreme, până când ploile şi vânturile tocesc înălţimile, iar ei pot încăleca uşor piscurile măcinate. Nu înălţimea contează, ci renumele, faima. Cu puţină imaginaţie, chiar şi casa scărilor poate fi asemuită unui canion.
Am cunoscut odată o femeie care a cucerit un spital judeţean. Nimic neobişnuit, veţi zice. Spitalul nu e munte, şi-apoi, în halul în care se prezintă azi spitalele, le-ar putea cuceri şi suferinzii de la ortopedie. Sau poate doamna i-a cucerit de fapt pe toți cei din spitalul cu pricina prin exemplul ei personal – dăruire, onestitate, compasiune și competență.
Aiureli bune pentru campaniile electorale… Altfel au stat lucrurile cu eroina despre care vorbim.
În prima zi a adus-o o rubedenie, femeie de serviciu, care n-o lăsase acasă tocmai ca să mai găsească la întoarcere casa. „Stai şi tu pe-aici, maică, i-a zis la parter, şi-ai grijă să nu răstorni ceva.” Zis şi făcut. A stat ea pe-acolo, fără să răstoarne nimic şi-a băgat de seamă.
A doua zi, rubedenia s-a îmbolnăvit (li se întâmplă multora prin spitale, sunt locuri din ce în ce mai periculoase). „Dau eu cu cârpa!” s-a oferit eroina. I-au înmânat mătura, căldarea şi mopul. A sprintat pe câteva culoare care emanau cloroform. I-au arătat, de asemenea, o cămăruţă în care putea să-şi ţină instrumentarul, să mănânce un covrig şi, atenţie – moment crucial, să se schimbe pentru muncă într-un halat alb!
A treia zi, deja nu mai mătura. Zeci de bolnavi fuseseră până atunci trimiși de colo-colo, ca fluturașii de badmington, și se rătăciseră pe la parter, în căutarea cabinetelor. Acum erau îndrumaţi pertinent, la diverse etaje, de către femeia cu mopul. Ea le dădea nume de medici, ore de consultaţie, şi uneori şoptea misterios: „îi spui că te-am trimis eu…”
În ziua a patra, doctorii au început să se mire că nu mai vine nimeni la consultaţie. Nenorocirea nu-i mare, dar e greu să lupţi şi cu plictiseala. Cuiva i-a venit ideea, după vreo cinci ore, să coboare, să vadă ce se întâmplă.
Holul gemea de lume suferindă, organizată într-o coadă care ducea spre cămăruţa pentru mături. De acolo se-auzea în răstimpuri: „Tuşeşti? Viroză. Două aspirine şi ceai de muşeţel. Următorul! Capul? Deochi. Tăciune stins în apă limpede. Următorul! Balonări? Încurcătură de maţe, ăăă, asta, cum îi mai zice… O mastică pe burta goală. Următorul!”
