”Ca posibil reper pentru un tânăr din ziua de azi, dar și pentru miile sale de foști sau actuali studenți, Ecaterina Andronescu are -cel puțin- câteva atuuri pe care nu i le poate contesta nimeni. Și nici nu o face. E vorba în primul rând de forță. Forța incontestabilă a argumentului, a dialogului, a comunicării, indiferent de complexitatea subiectului, precum și a distincției care impune.”

Așa încheiam, în luna ianuarie 2018, un material ”Magnanews” despre Ecaterina Andronescu. La vremea aceea nu o întâlnisem pentru un interviu. O știam, ca toată lumea, din numeroasele apariții televizate, în care a dat dovadă  de echilibru, decență, răbdare și multă eleganță, ceea ce, să recunoaștem, în peisajul socio-politic de azi nu e deloc ușor. Dimpotrivă.

O întâlnire cu Ecaterina Andronescu schimbă cu totul datele problemei. Fără ca nimic din ceea ce știam sau credeam până atunci să se fi infirmat. Au apărut însă elemente noi, greu de anticipat înaintea unei întâlniri față în față. Această perspectivă schimbă aproape totul. Chiar dacă știam foarte bine cu cine aveam de-a face.

Pixul și reportofonul își pierd ”dimensiunea” clasică. E greu să ”impui” seria întrebărilor deja pregătite, pentru că discursul natural al interlocutorului  acoperă cu lejeritate orice subiect . Iar aici e vorba de cultură. De istorie. De România și românism. De spirit și metaforă. ca și cum am fi avut de-a face cu un literat, ori cu un istoric al culturii și civilizației. Empatie. Decență și promptitudine. Și din nou cultură. Obsedant de multă.

Foto: Andy Fundeneanu

 ”Universitatea Politehnică a ajuns la 200 de ani”

Profesorul Ecaterina Andronescu a început direct și simplu, prin a vorbi despre instituția în care a învățat, pe care a condus-o și în care lucrează de când se știe. ”Voi începe cu Universitatea Politehnică București, care anul acesta împlinește două secole de existență. În urmă cu 200 de ani, Gheoghe Lazăr a înființat Școala Tehnică Superioară, cu predare în limba română, la mănăstirea Sfântul Sava din București. Ceva mai târziu, în anul 1832, instituția a fost reorganizată în Colegiul de la Sfântul Sava. Inițial, în 1818 era nevoie de așa-numiții ”ingineri hotarnici”, care nu existau pe la noi și erau aduși din Austro-Ungaria. Între primii conducători ai acestei școli s-au numărat Gheorghe Lazăr și Ioan Heliade-Rădulescu.”

Dialogul curge firesc. Sunt unele lucruri pe care le știam, altele complet noi. Felul în care sunt spuse, însă, dau nota aparte a discuției, precum și un anume farmec intelectual, imposibil de experimentat în lipsa unui astfel de dialog.

”Când am devenit eu rector, în 2004, Universitatea Politehnică avea 11 facultăți. Acum sunt 15 facultăți și un număr de circa 30.000 de studenți.”

Ecaterina Andronescu vorbește cu mândrie și  emoție despre Universitatea Politehnică. E limpede că acolo își găsește sensul și rostul carierei. Și al vieții.

”Admiterea se face numai cu examen, nu pe bază de dosar” 

Ideile își continuă mersul . ”La Universitatea Politehnică am păstrat examenul de admitere. Nu se intră pe bază de dosar. Noi nu am coborât niciodată ștacheta învățământului și a calității în general. Studenții beneficiază de trei campusuri:  cel de aici, unde se află și Rectoratul, între Splai și Bulevardul Iuliu Maniu, cel de la ”Leu” și campusul de la Polizu.

Astăzi avem circa 30.000 de studenți, față de cei doar 26 consemnați în 1886. Dintre studenții noștri, cam 2.000 urmează, anual, studii doctorale, circa 7-8.000 merg la masterat, iar restul, până la cifra totală, fac studiile de licență.”

”Subliniez din nou acest lucru. Nu am coborât niciodată ștacheta calității și a valorii. Viitorii studenți trebuie să dea examen de admitere, indiferent de facultate sau formă de învățământ. Mai departe, cei care doresc să vină în corpul cadrelor didactice, pornind de la asistenți, desigur, trebuie să fi avut cel puțin media 8,50 în cadrul anilor de facultate. Nu primim mai jos de această medie.”

Biserica ”Sfântului 5”

”Sunt foarte multe de spus și de arătat în Universitatea Politehnică. Așa cum ați văzut, în această clădire a Rectoratului am expus, în ordine cronologică, portretele tuturor rectorilor pe care Politehnica  i-a avut în cei 200 de ani de existență. În plus, sunt și profesorii care – fără să fi avut funcția de rector – au fost membri ai Academiei Române.

Avem o aulă ultramodernă, de 1.300 de locuri, a treia ca mărime în București. Există un Centru de Conferințe al Politehnicii, alături de mai multe clădiri noi apărute în ultimii ani, precum și o biserică la care merg studenții înainte de examen și căreia i se spune Biserica Sfântului 5. Nu e greu de imaginat de ce, dacă ne gândim la nota minimă care asigură promovarea examenelor.”

Foto: Andy Fundeneanu

 ”Veneam la 7:30 în facultate și nu plecam înainte de 20:30 – 21”

 ”Dacă îmi cereți să vorbesc despre domeniul meu, al chimiei, trebuie să vă spun că și aici Politehnica a dat, de-a lungul timpului, 5 membri ai Academiei Române.

Între ei se numără și profesorul Șerban C. Solacolu, cel care a fost conducătorul meu de doctorat. Am avut o șansă enormă de a lucra cu un asemenea cercetător și profesor.  Un om extraordinar, un savant recunoscut pe plan mondial, fondator al Şcolii Româneşti de Știinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice.

La absolvirea facultății am rămas aici și în continuare, ca asistent. Din prima zi în care m-a văzut, profesorul Solacolu mi-a spus foarte direct și tranșant că trebuie să mă înscriu la doctorat. Evident că nu putea fi contrazis. Exact asta am și făcut. Profesorul venea în fiecare zi, la facultate, în jurul orei 7:30. Apoi își făca programul de catedră și cercetare, care dura cel puțin până la orele 20:30 -21 sau chiar mai târziu. Vă dați seama că – din rspect – noi, cei tineri, care lucram alături de profesor, nu puteam ajunge la facultate după sosirea dânsului și nici nu puteam pleca, seara, înaintea Domniei-Sale. Astfel încât  programul nostru se întindea, vrând-nevrând, pe întreaga durată a zilei.

Așa s-a făcut că eu, practic, nu am ieșit din laboratul de cercetare al Facultății de Chimie Industrială până în momentul în care am trecut în biroul de prodecan, iar apoi în cel de decan  al facultății. Am fost prodecan doi ani, după care, timp de 12 ani, am fost decan.

”Profesorul Liviu Maior m-a chemat la Ministerul Educației când nu eram membru de partid”

”În anul 1995, când nu eram membru de partid, ci doar decan la Facultatea de Chimie Industrială, distinsul profesor Liviu Maior, pe atunci ministru al Educației și Cercetării, m-a chemat la minister pentru a ocupa funcția de Secretar de Stat cu răspunderi în ceea ce privește învățământul superior.

Abia un an mai târziu, în 1996, am intrat în PSD (pe atunci PDSR), cu puțin înainte ca partidul să piardă alegerile din iarna aceluiași an. Eu nu am intrat în politică pentru a face carieră profesională. Cariera mea era deja în plină derulare. Am fost secretar de stat fără a fi membru de partid. Eram decan al unei facultăți,  de fapt chiar facultatea pe care am absolvit-o și de care nu m-am putut despărți nici în continuare.

În 1996, după ce intrasem în PDSR (PSD) înainte de alegeri, mi s-a părut firesc să continui cu același partid, chiar dacă el pierduse în alegeri sau tocmai de aceea. Nu ar fi fost fair-play să abandonez. Așa că am continuat pe ambele planuri, cu activitatea de învățământ și cercetare, precum și cu ”politica” ,în care, de fapt, mă ocupam tot de învățământ. Din prima zi a activității mele parlamentare și până în prezent nu m-am  desprins nicio clipă de Comisiile de Învățământ ale Parlamentului.

Atunci când am venit în Ministerul Educației, în 1995, la solicitarea eminentului profesor universitar Liviu Maior, am încercat să vin și mai aproape de problematica învățământului superior – deși chiar de acolo proveneam – discutând cu zeci și sute de profesori și oameni implicați în domeniu.

”Schimbarea a fost și este necesară în învățământ, dar nu orice fel de schimbare”

 Cu un om ca Ecaterina Andronescu nu puteam să nu abordăm chestiunea atât de fierbinte a frecventelor schimbări și ”reforme” din învățământ.

”Dacă vorbim despre schimbare, ar trebui să observăm că tehnologia ne-a schimbat viața, iar schimbările sunt de o amplitudine și o frecvență fără precedent. Într-un astfel de context, nu putem lăsa învățământul fără schimbări.

Problema este alta: ce schmbări să fie? Sunt ele benefice ? Trebuie să ne adaptăm permanent la noile dimensiuni și valențe ale secolului XXI. Să o facem cât  mai repede, dar și cu înțelepciune.

Școala de astăzi s-a schimbat mult față de cea de acum 30-40 de ani. Ea a devenit altceva, trebuie să îi învețe pe tineri, în primul rând, cum să se adapteze, cum să învețe și să facă, permanent, ceva nou și diferit. (va urma)

Foto: Andy Fundeneanu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 4 =