Putem afirma că în prezent plânsul e pe cale să câştige definitiv bătălia cu râsul. Nici asta nu-i o mare descoperire.
Tot mai mulţi oameni se vaietă că nu mai pot râde. În vremea comunismului pe stil vechi (ăla dinaintea ăstuia de azi), ploua cu bancuri despre „Nea Nicu și Coana Leana”. Practic nu era moment al zilei, ori loc în țara asta, unde să nu asculți vreo bijuterie și țineți cont că pe-atunci era periculos să deschizi nu numai gura, ci și urechea. Ei, vă provoc în zilele noastre să adunați mai mult de zece bancuri de calitate despre inșii care trag preșurile de sub botinele nației. Slăbuță recoltă…
Da, poporul e tot mai trist, dar o bună parte din cei ce și-au votat întristătorii au elaborat formule de consolare, precum „plânsul e o uşurare”, „lacrimile elimină toxinele din organism”, „din durere se naşte frumosul”, „după întristare vine bucurie” ş.a.m.d. Acestora, partizanii tot mai puţini ai râsului le opun replici palide precum „un sfert de oră de râs – un an în plus de pensie”, „să facem haz de necaz”, „cine râde la urmă râde mai bine”. Să vedem însă dacă o mai rămâne cineva la urmă…
Nu putem decât să conchidem că am fost martori la formarea unui nou grup de supărare în masă din istoria divertismentului românesc. Această trupă, alcătuită prin selecție democratică, vine zilnic în întâmpinarea apetitului tot mai accentuat al propriilor săi susținători pentru melancolia mioritică. Ne-au votat oamenii? Păi hai să le tragem niște supărări cu zâmbetul pe buze de să ne țină minte și să ne mai voteze o dată.
Eforturi pentru întristarea populaţiei se fac la toate nivelurile. Avantajul grupului… să-i zicem neumoristic, sau și mai bine „supăristic”, e acela că nu duce lipsă de resurse. Poate porni de la o mână de farsori şi, în scurt timp, prin adeziuni multiplicative (orice șmecher adună alți doi într-un partid), devine un supergrup.
Citește și: Execuția lui Augustin Lazăr
După cum se văd lucrurile înaintea viitoarelor alegeri, jumătate din populaţie apreciază supărările pe care i le servesc „ai noștri”, iar cealaltă jumătate le contestă. Fără îndoială însă că la un moment dat echilibrul se va rupe. Nu vor mai fi tabere de spectatori. Doar un imens grup de supărați, întristaţi care se vor produce performant pentru un singur privitor, măscărici șef. Iar ăsta, culmea, se va prăpădi de râs în voie….
