N-o să luăm Nobelul cu descoperirea că mitocănia stă la originea tuturor miracolelor pe care le produc în zilele noastre niște politicieni și oameni de afaceri. Nu competența, nu geniul, nu experiența. Mitocănia e calitatea care-ți trebuie, odată ajuns în fruntea a ceva, orice, ca să prefaci, prin minune, datorii de miliarde în lefuri și pensii de-un leu, creșterile care scad în dublări care înjumătățesc, pușcăriile în insule exotice, tribunalul în stat paralel șamd. Mitocănia e soră bună cu tupeul, strănepoțelul răsfățat al îndrăznelii ce-i anima pe vitejii de-odinioară.
Teoria spune că blândeţea, cavalerismul, sfiiciunea, sunt virtuţi ce deschid porţile Raiului, iar aici pe pământ te smulg, om simplu, din valurile cenuşii ale mulţimii, te urcă pe-un soclu şi te poleiesc cu aur. Teoria asta, ca în atâtea alte cazuri ce ţin de viaţa reală, habar n-are pe ce lume trăieşte.
Dacă o barcă se răstoarnă în mijlocului gârlei, din zece înecaţi trei erau prea blânzi ca să se agațe de alţii, doi au cedat cavalereşte vesta de salvare, cinci s-au jenat să strige după ajutor. Mitocanul politic român nu se îneacă nici dacă e furtună la nivel european, cu tsunami, căci el se cocoață iute pe Casa Poporului și se-nconjoară cu ordonanțe gonflabile. Mitocanul nostru e o minune a naturii în materie de supravieţuire. Exceptând cazul exploziilor nucleare, s-ar putea aprecia că el este indestructibil.
Citeste și: Pesta de partid
Am avut norocul (sau prevederea) să ne dotăm, prin alegeri democratice, cu câteva zeci de mitocani. Or fi mult mai mulţi, dar ăștia mai merituoși îi conduc pe ceilalți. Unii cetățeni se feresc de propria mitocănie ca de-o boală de piele. Asta îi face antipatici când sunt descoperiţi, în vreme ce mitocanii noștri pursânge înfloresc în iubirea celor din jur.
Habar n-am când, cum și dacă o să scăpăm de dânșii, cum tot propun cârcotașii. O să-i deportăm în Mitocania? O să-i ducem la talcioc? O să-i teleportăm în veacul fanarioților?
Deocamdată îi adorăm. Zbiară, dau din mâini, scuipă, îşi suflă nasul, înjură. Se bagă peste tot, vânează funcţii, fac datorii, se laudă că nu le-a scăpat nimic de furat. Bat culoarele, cu mers elastic, mimează suferinţa creaţiei, responsabilități, şi uneori ne mai aplică niște scatoalce populare pe spinare.
Ca să ne justificăm adorația, am creat pentru ei sintagma „personalitate puternică”. Le vine ca o mânuşă. De-aia, când mai greșim față de câte unul și-i zicem „băi mitocane, ia-ţi labele de pe ce-i al meu”, începe să țipe. Mitocanii aleși sunt cei mai sensibili.
