După un obicei strămoșesc, dar și internațional, sfârșitul de an, ca orice sfârșit, îndeamnă la bilanț. 2018 nu poate trece nici el peste datină.
Ultima mantra pusă în circulație pentru clipa mondială în care ne aflăm este “O lume fracturată”. Primul care a pronunțat-o a fost, probabil, președintele francez Macron, dar sintagma are nevoie de un corectiv: pentru a fi fracturată, ar fi trebuit să fie, mai înainte, unitară, ceea ce … nu e și nu a fost de când lumea și pământul. O lume fărâmițata, da, ar fi fost poate mai potrivit spus. Că lumea e acum mai “în fărâmituri” (altă formulă) e însă o realitate, chiar dacă paradoxală: o lume tot mai interdependentă, dar tot mai faramitata. În nord și sud, est și vest – la scară globală, în nordul și sudul, dar și vestul și estul Europei, în spațiul slav post-sovietic (între Rusia și Ucraina), între sunniti și șiiți în lumea musulmană, în interiorul Occidentului și al instituțiilor sale, în “lumea a treia” care practic nu mai dovedește un minimum de coerență, după cum nu se mai poate vorbi nici de o lume bipolară (Washington-Moscova) după apariția Chinei ca superputere și nici de o lume unipolară în stare genuină, când America pare tot mai înclinată spre izolaționism, protecționism, naționalism. Sunt tot mai vizibile și tendințele centrifuge la nivel național, statal, prin forțele secesioniste atât de active chiar în state tradițional “așezate” (cum le numea cândva Dinicu Golescu) :Marea Britanie, Spania, Franța (Corsica), Italia etc. Stablitatea financiară e pusă la încercare ( o nouă criză pare iminentă, bitcoinul neliniștește etc.), democrația e în regres (în 67 state, după unele criterii), malnutritia și foametea se extind (815 milioane de oameni sunt în subnutritie cronică), populația – și imigrația – sunt în crestere preocupanta, poluarea ucide anual 12,7 milioane de oameni, temperatura globală crește și fenomenele climatice paroxistice sunt tot mai frecvente (uragane, inundații, seceta ), terorismul se menține la nivel ridicat. “Intrăm în viitor dând înapoi”, spunea Paul Valery. Căci, vorba lui Gr. Alexandrescu, “trebile merg la vale și lumea pătimește”.
Citește și: Vulturul american, cu sau fără ramură de măslin
Și totuși, chiar niciun licăr de speranța? Ba da, există și părți luminoase. Le amintește, pe câteva dintre ele, un studiu al cercetătorului britanic Max Roser de la Universitatea Oxford. Mortalitatea infantilă a scăzut, din 1960, de la 20 la 6 milioane pe an, iar sporul natalității și “sărăcia extremă” s-au înjumătățit în ultimul deceniu. Și violența în lume a mai scăzut în intensitate. Autorii americani Andrew Mack și Steven Pinker au chiar curajul să susțină că “niciodată lumea n-a cunoscut o epoca atât de liniștită”. Șocantă afirmație. Dar, explică ei, dincolo de disparitățile locale sau punctuale, procentajul omicidelor, violențelor care au că victime femeile și copiii, genocidele, masacrarea populațiilor civile, numărul și intensitatea conflictelor armate scad, și ele.
Într-un cuvânt, nu trăim în cea mai bună dintre lumi, dar nici în cea mai rea.
Un răspuns
Respect.
O s-o iau de la coada articolului spre cap.
Acesti domni, Roser, Mack si Pinker, in analiza lor au privit doar spre lumea „linistita”, europeana sau transatlantica si cu siguranta nu au privit spre Irak, spre Africa si Americile (altele decat cele nordice), spre Asia-Pacifc si de ce nu spre acea „mimoza blonda”, cu mintea ei, la „picioru` broastei”, sotia de drept a amantului Monicai Lewinski, „minte scurta, haine lungi”, care a dictat o actiune in forta, „primavara araba” (si impotriva lui Obama dar cu acceptul lui final), pentru schimbarea „cadrelor de putere”, scolite in America si fara a tine cont (la mintea ei) de imensa crima umanitara creata prin acest act, ei acesti domni, nu au privit spre Egipt, Libia, Siria sau Yemen. Probabil ca in aceste (culmea) leagane ale civilizatiei acesti „domni” nu si-au „publicat” trairile socio-literare. Sa punem un punct cu gri si sa mergem mai departe.
Intradevar in lumea europeana sau americana si de ce nu si cea rusa, care dupa 1989 si-a facut temele (de pe pozitia ei slaba de atunci), a incheiat relatii bilaterale, si-a schimbat forma de organizare statala, doctrina militara si pe cea economica, a creat pluripartitismul si toate conditiile pentru aparitia si dezvoltarea democratiei si a libertatilor individuale (in fine), toti cei vechi au avut sau cei mai noi primiti in club au urmat cu sarguinta acesta matrice a non-violentei, iarasi rusii care in 1989 aveau cam de 3 ori mai multe ogive nucleare decat americanii (ce „stiau” ei atunci) au acceptat sa trimita (conta cost) acele miezuri imbogatite, catre America, pentru a fi saracite si utilizate ca si combustibil pentru centralele nucleare americane. Nota bene.
Dar se pare ca bunatatea, lipsa de interes, empatia, promisiunile si declaratiile verbale, chiar muzica invocata ca liant al relatiilor (la clarinetul iudaic de Bill), apoi zambtele fortate si din ce in ce mai rare, au prefigurat o realitate care nu mai era in concordanta cu bucuria si emulatia initiala si care incepuse deja (la solicitarile ministerelor de finante) sa incerce sa fie (un „pic”, 99% mai pragmatice in privinta intereselor nationale).
Sunt semi-inteligent si fac sfortari si (dar), mai-mai ca inteleg.
Adica pacea de dupa „razboiul rece” a fost inceputa intre vest (initiatorul, raptorul) si est (in default si aflat temporal aproape extazul momentului cand cuminecatura are o intalnire de gradul 3 cu saliva de pe limba), au cazut de „acord, fortat de avenimente” sa fie cum zice vestul triumfator economic (prin 1988, la sedintele de partid, eu fiind membru PCR si primind carnetul in 1985 din mana lui Nicolae Ceausescu la muzeul de istorie al RSR, ne prelucrau in privinta pierderii avansului economic al tarilor din blocul estic in raport, nu neaparat cu cel vestic dar, in principal cu cel american si cu „razboiul stelelor”, ceea ce era o minciuna). In programele spatiale americanii au fost tot timpul cu decenii in urma rusilor (care au si creat notiunea).
Si eu am observat de-a lungul vietii, am analizat si am concluzionat ca, cel putin cei din generatia mea (am 57), am trait in cea mai libera si constructiva etapa din istoria omenirii (indiferent de oranduire), pacea permitand dezvoltarea libera a calitatilor native individuale, libere in totalitate si ea, pacea permitand (pentru noi in socialism, la fel ca si pentru cei din calitalism) sa ne propasim ideile intru progres (si chiar nu este propaganda „comunista”). Ca o paranteza, tineretea mea a fost o perioada de mari realizari personale, inca din scoala generala, am fost solist (la vioara) pe scena Ateneului roman, am facut teatru, am scris poezie si asta doar pentru ca era pace. Si-mi doresc din tot sufletul, in primul rand pentru fiul meu, cum spunea bardul de la Barca „mi-e dor de-un milion de ani de pace”, asa sa fie.
Dar se pare ca exista indivizi interesati si care fac vocalize, pentru a avea o voce cat mai convingatoare atunci cand ne vor chema la razboi.
Sunt tot felul de articole „specializate” care ne spun ca „razboiul sistemic” din Europa (la fel ca si cel mondial) sunt „mult intarziate” si cu cat se aduna mai multa tensiune in „placile tectonice”, cu atat urmatorul razboi mondial va fi mai crancen si mai devastator si nu va mai tine cont de nimic.
Iarasi ma gandesc la mine, un european care de 73 de ani (chiar daca nu de atunci) detine un cadru si o societate care cultiva valorile vietii, care se apara dar care este impotriva razboiului sau a distrugerii (in primul rand a vietii).
Este doar lumea noastra si cred ca domnii la care faceam referire la inceput (citati de d-voastra) ar trebui sa mai calatoreasca, sa nu mai stea in birourile universitatilor sau cele private, sa se informeze, sa inteleaga si sa simta cum este sa fii irakian, mort fara speranta, egiptean, fara capatai, libian, fara stat, fara protectie si bani sau sirian, fara casa si subnutrit sau yemenit bombardat si malnutrit.
Acea expresie „nu trăim în cea mai bună dintre lumi, dar nici în cea mai rea” nu exprima de fapt nimic notabil, este ceva mai putin (ca idee) decat frecarea cu aerul, atat timp cat caldura din casa noastra, frigiderul plin, familia voioasa si pacea eterna ne permit sa emitem „teze”, care la o minimala analiza sunt doar niste ragaituri dupa o masa copioasa.
Cea mai mare mila o am pentru Europa si America. Sunt orgolioase, nu vor sa se reformeze si tocmaide acea sunt pierdute. Cantecul lor de lebada trebuie cautat in zambetul lor de convenienta (lipsit de umanitate), in intalnirile lor sterile, in porpunerile lor lipsite de maturitate politico – economica si in lumea asta „mare”, creata doar pentru castigul de moment, lipsita de viitor si durabilitate, fara grija fata de copii lor, Ion, Gheorghe, Mircea sau cum i-or chema, palide expresii ale nepasarii organice di-nprejurul, virale si maligne.
Multumesc.