A cere Băncii Naţionale a României să gestioneze dobânzile mici pe piaţă monetară asigurând totodată stabilitatea cursului nu este rezonabil, şi nu trebuie arătat cu degetul la rezerva considerabilă a băncii centrale, spune, într-un comentariu pe blog, economistul Daniel Dăianu, membru în Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale.

Reproducem comentariul lui Daniel Dăianu:

„Există dezideratul conturat politic că, până la jumătatea deceniului ce vine, România să adere la zona euro (ZE); se aduc în acest sens argumente de ordin economic, politic şi geopolitic. Asemenea argumente se regăsesc în Raportul de fundamentare a aderării la ZE, care a fost elaborat sub îndrumarea Comisiei Naţionale formate la începutul anului trecut.

Aderarea la zona euro presupune o moneda naţională cât mai solidă, care să aibă rădăcini într-o economie robustă şi politici bine chibzuite. Este iluzoriu să credem că aderarea se poate face mizând pe clemenţă externă şi ignorând reguli de bună administrare a economiei, lecţii ale istoriei economice, ale crizei din ZEExistă teze de baza promovate în raportul menţionat, ce merită să fie enunţate, nu în cele din urmă fiindcă politică monetară (şi de curs de schimb) a BNR este discutată intens în sfera publică în această perioada. Astfel:

– Aderarea la zona euro implică intrarea economiei în regimul mecanismului de schimb 2 (MCS2) cu cel puţîn 2 ani înainte. Acest mecanism implică stabilirea unei parităţi centrale a leului faţă de euro. Intrarea în MCS2 nu este mai puţîn exigenţă decât aderarea propriu-zisă la ZE în privinţa condiţiilor de robusteţe economică;

– Consolidarea bugetară, alias deficite bugetare mici şi creşterea veniturilor fiscale, este condiţie necesară pentru asigurarea robusteţei economiei, a rezistenţei la şocuri adverse;

– Controlul deficitelor externe, adică deficite de cont curent relativ mici şi uşor finantabile, este de asemenea o condiţie obligatorie. Este aproape o “lema” a funcţionarii ZE că economiile ce nu au grad adecvat şi sustenabil de competitivitate suferă (mai cu seama că ZE are propriile insuficiente de design şi politici); tot aici este de subliniat importantă măsurilor macroprudentiale, care să atenueze dinamici tip “avant- prăbuşire” ale creditării;

– Este nevoie de un sistem financiar bine capitalizat şi cu stoc mic de credite neperformante, cu modele de afaceri ce furnizează economiei credite pentru dezvoltare.

Un numitor comun al cerinţelor evocate mai sus este „robusteţea” economiei, care conduce la ideea de convergenţă reală şi structurală, competitivitate. Oricum, deficitele mici (interne şi externe) şi sănătatea sistemului financiar sunt condiţii necesare pentru a întră în MCS2 (inclusiv în Uniunea Bancară) şi apoi în ZE.

Ai zice că cele menţionate mai sus sunt de bun simt. Însă vedem cât de ambiţios devine obiectivul de aderare la ZE în raport cu calendarul ţintit. Sunt de avut în vedere aici cadenţa paşilor de consolidare bugetară în câţiva ani (pentru a ajunge la un deficit structural de sub 1,5% din PIB la momentul întrării în MCS2, de la peste 3% acum), nevoia de a controla dezechilibrele externe, convergenţă nominală (inflaţie, curs de schimb, dobânzi etc).

Pentru a judecă temeritatea obiectivului, se cuvine să reliefăm caracteristicile economiei noastre că economie emergenţa şi care sugerează dilemele cu care se confruntă BNR.

– Leul nu este moneda de rezervă (cum sunt USD, euro, chiar lira sterlină), ceea ce îngreunează funcţia băncii centrale drept “împrumutător de ultima instanţa” (lender of last resort). Ceea ce îşi permit Fed-ul, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei, Banca Elveţiei nu îşi permite BNR.

– Nu se poate emite moneda locală (leul în cazul de faţă) fără a ţine cont de implicăţii privind cursul de schimb, stabilitatea economiei;

– Regimul de curs de schimb la noi este de “flotare controlată”, care a ajutat economia în momente mai dificile, când a fost nevoie de corecţie a dezechilibrelor pentru a se evita o criză de balanţă de plăti (cum s-a întâmplat acum cca. un deceniu, când s-a făcut apel la sprijin financiar extern –cum au făcut Ungaria şi ţările baltice).

Menţionarea regimului de flotare controlată nu este întâmplătoare având în vedere că se aduce în discuţie ideea “consiliului monetar”/CM (practicat încă în Bulgaria sau în ţările baltice până la aderarea la ZE) că formulă de a asigura stabilitatea cursului. Dar un regim de CM ar obligă o corecţie cvasi-instantanee a deficitului bugetar spre zero. Şi ar implică, totodată, mai ales dacă ţintim intrarea în MCS2, controlul sever al dezechilibrelor externe. Altfel spus, devine o naivitate credinţă că un CM ar fi calea magică de acces la MCS2 şi ZE.

În lumina şi a celor schiţate mai sus, se impun unele consideraţii:

– Injecţii de lichiditate ale BNR care să menţînă dobânzi scăzute pe piaţă monetară nu numai pe termen scurt (deci la 3 şi 6 luni faţă de rate overnight şi la 1 săptămâna) în jurul pragului de 2% (ce este reper pentru taxa pe active financiare din Ordonanţă 114) şi care ar fi în dezacord cu mersul inflaţiei, cu aşteptări inflaţioniste, cu prime de risc revelate de pieţe financiare, ar înrăutăţi starea leului, ar induce o presiune spre depreciere considerabilă, ar expune leul speculaţiilor;

– Riscul mare ar fi pierderea încrederii în moneda naţională, care s-ar vedea în “fugă” spre euro şi alte valute de rezervă; această fugă nu priveşte numai nonrezidentii (care deţîn cca. 19% din titlurile guvernamentale), dar şi cetăţenii, firmele din România.

– Instabilitarea leului (a nu fi confundată cu o anume volatilitate) ar obligă la intervenţii masive de apărare, prin înăsprirea condiţiilor monetare şi la nevoie, prin cheltuire de rezerve valutare;

– Creşterea puternică a ratei de politică monetară şi înăsprirea condiţiilor monetare pentru a preveni un atac pe leu ar afecta costul creditelor în toată economia şi ar avea impact sever asupra stabilităţii financiare.

– De aceea, asocierea dimensiunii taxei din Ordonanţa 114 de ROBOR (ce este reper al condiţiilor pe piaţă monetară internă) este o măsură neinspirată (notă bene: şi în ţările cu care ne comparăm adesea –Ungaria, Polonia, Cehia, există rate analoge Roborului românesc)

– Asocierea menţionată afectează mecanismul de transmisie şi flexibilitatea politicii monetare;

– Pot există evaluări diferite privind activitatea băncilor, cu bune şi mai puţîn bune. Dar cu stabilitatea financiară nu este de făcut experimente.

Ultimele afirmaţii indică o dilema cu care s-a confruntat BNR în articularea conduitei de politică monetară. Anul 2018 s-a încheiat bine în ce priveşte dinamică inflaţiei şi a validat o conduită ce nu a suprareactionat la “cocoaşa” din vara (cu inflaţie de peste 5%) – a se vedea textul meu “Suprataxa şi politică monetară”, Blog BNR, ian. 2019). Erau nu puţini analişti care îndemnau Banca Naţională să şuie dramatic rată de politică monetară, să înăsprească condiţiile ignorând parcă contextul european şi pieţele financiare integrate, diferenţiale de randament, impactul pe care o creştere excesivă a ratelor de dobânda îl poate avea asupra stabilităţii financiare.

Dar lupta împotriva inflaţiei şi stabilitatea economiei reclamă un policy-mix echilibrat, care să nu pună presiune pe leu; este un leitmotiv al minutelor şedinţelor de CĂ al BNR, formulat mai mult sau mai puţîn explicit şi în alte documente ale Băncii Centrale.

Face parte din nucleul dur al analizei macroeconomice, indiferent de persuasiune, de filosofie economică, că deficite externe în creştere, ce nu au finanţare autonomă deplină, devind periculoase. La noi au crescut deficitele externe vizibil în ultimii ani şi finanţarea nu mai este exclusiv autonomă; în timp ce Ungaria, Cehia şi Polonia, de exemplu, au deficite de cont curent nesemnficative, chiar surplusuri. Problema în cazul României nu este legată atât de “stocuri”, ci de fluxuri –în sensul că, de pildă, datoria publică de cca 36% din PIB este relativ mică, dar deficitul bugetar este mare având în vedere faza ciclului economic iar deficitele externe sunt în creştere.

A cere deci BNR să “gestioneze” dobânzile mici pe piaţă monetară asigurând totodată stabilitatea cursului nu este rezonabil. Când se arată cu degetul la rezervă considerabilă a băncii centrale merită să se mediteze la un aspect: la un run/atac sever şi prelungit pe o moneda ce nu este de rezervă, când o economie prezintă vulnerabilităţi, rezervele băncii centrale ar trebui să acopere nu numai numerarul din economie pentru protecţie. Altminteri, masă monetară s-ar comprimă mult prin demultiplicare drastică, cu impact sever asupra activităţii economice.

În politicile practicate, a fi virtuos, chiar virtuoz, poate înseamnă a nu greşi în mod flagrant. Dar şi corectarea unor măsuri cu efecte riscante, chiar nefaste, este o virtute dacă se face la timp, că ilustrare de responsabilitate. Şedinţa din 4 februarie a Comitetului Naţional de Supraveghere Macroprudentiala este un prilej de a discuta în mod serios probleme reale şi de a găşi calea pentru soluţii adecvate, limitarea unor stricăciuni posibile. Şi BNR şi MFP au avut declaraţii în acest sens. Cu cât sfârşesc mai repede incertitudinile privind bugetul pentru anul acesta, formă finală a Ordonanţei 114, cu atât mai bine.

Leul trebuie să fie aparat, întărit, până la adoptarea euro. Iar a apară leul înseamnă să avem consolidare bugetară (deficit în descreştere şi creştere de venituri fiscale), să controlăm deficitele externe, să avem un sistem financiar solid, să facem reforme ce măresc competitivitatea economiei.

PS. Acum câteva decenii Francois Mitterand a câştigat alegerile prezidenţiale cu o platforma ce vorbea despre “un franc puternic” (un franc fort). Pieţele financiare au arătat Franţei că fără deficite mici nu pot fi evitate atacuri speculative. Mai ales când reperul pentru Franţa era Germania Federală. România nu este Franţa. Cu atât mai mult, disciplină bugetară, controlul dezechilibrelor externe sunt necesare pentru apărarea leului, pentru a face demersul de aderare la ZE credibil”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 4 =