Cuvîntul cathar nu corespunde unei realităţi istorice, dar în prezent, e indispensabil pentru a ne face înţeleşi.
Oricât de arbitrar ar fi, este folosit acum din comoditate, ca o convenţie de limbaj.
Iniţial, termenul a fost peiorativ şi simplificator, provenind din catalogul încriminării eretice. El sugerează fanaticul purităţii amestecat cu maniheanul clasic.
Noi am generalizat termenul, graţie istoricilor germanofoni din secolele XIX-XX, care au asigurat succesul termenului cathar, preluat apoi de ezoterism şi de economia turistică…
La vremea respectivă, ei nu şi-au spus niciodată, despre ei înşişi – cathari. Ei îşi spuneau simplu, creştini, apostoli sau săracii lui Hristos. Credincioşii erau numiţi respectuos, buni creştini sau oameni-buni/femei-bune (bon-Homme/bonne-famme). În Occitania, termenul cathar n’a apărut decât sporadic, în limbajul inchizitorilor din secolul al XIV-lea. În germană, el a devenit ketzer, evocând botul unei pisici diabolice – katze. La trecerea dintre secolele XII-XIII, în regiunile vorbind langue d’oil, termenul se va traforma în catier sau chatiste.
O tristă ironie, a făcut ca bieţii eretici arşi pe rug nici să nu fi auzit de cuvîntul cathar… Chiar cei care au pierit printre ultimii, în 1324, precum Pèire Autier, au murit fără să ştie că erau cathari…
Nici oponenţii lor nu-şi spuneau catolici. În secolul al XII-XIII-lea, catolic n’avea decât sensul foarte general de universal. Abia după Conciliul de la Trento (1534), cuvîntul a căpătat accepţia legată de realităţile epocii moderne. Întrucât în vremea catharismului, chiar ereticii se pretindeau catolici, corect ar fi să se folosească termenii de roman, Biserica romană sau clericii de la Roma (chiar dacă în sceolul al XIV-lea, papii erau mutaţi la Avignon).
Erezie înseamnă etimologic, liberă alegere religioasă. Catharii sunt consideraţi eretici pentru că au pierit arşi pe rug de dragul convingerilor lor.
Termenul de cathar nu era atestat înainte de 1160. Abatele Eckbert din Schönau – polemist catolic – este creatorul denumirii de cathar (catharist), pentru ereticii precursori din Renania. Pe episcopii lor i-a numit arhicathari. El însă, tributar unor interpretări simplificatoare, îi considera maniheişti,.
Li s’a mai spus, la fel de impropriu, perfecţi, patarini, publicani, pifli, maniheeni, arieni, albigenzi, ketzeri etc.
Curentele precathare sau protocathare sunt cele anterioare apariţiei termenului de cathar (1160). De pildă, ereticii sau bisericile eretice care s’au manifestat încă din secolul al XI-lea, despre care ştim doar în măsura în care a fost consemnată reprimarea lor: – cei din Périgord, din Aquitania, din Lombardia, în jurul anului 1000; – cei 12 canonici din Orléans (1022); – cei din Monteforte, în Piemont (1025); – apostolii din Renania (1143); –publicanii din Burgundia sau din Champagne etc.
În mijlocul secolului al XI-lea, după reforma lui Grigore VII, apar ordinele călugăreşti reformate: cistercienii de la Citaux (1100), cartuzienii, premonstraţii, fonteniştii, menite să lupte contra ereticilor. Apare biserica militantă (Roma, Citeaux), statuându-se clar: ceea ce vrea Biserica e vrerea lui Dumnezeu…
Cruciadele priluiesc apariţia monstruozităţii pe care au reprezentat-o ordinele militare, în care călugării deveneau nişte ucigaşi…
Mai târziu, Biserica romană se va confrunta cu apariţia ordinelor cerşetoare – franciscanii, minoriţii şi toate agitaţiile stârnite în jurul lui Fra Dolcino, Gioachino da Fiore, Michele da Cesena, Ubertino da Casale…
Precatharismul
Manifestări eretice, animate de reformatori-predicatori care nu mai recunoşteau magisteriul roman, criticând Roma pentru că măreţia apostolică a fost degradată de implicarea în treburile seculare, au tot existat, chiar începând cu anul 1000. Dar aceşti eretici nu se constituiseră într’o Biserică.
Date vagi se cunosc despre Eudes d’Étoile, din Bretania, despre Petru din Bruys, în Dauphinè, despre călugărul Henric din Maus şi din Aquitania. De asemenea, Valdés (Vaudés), care cu secta săracilor din Lyon, a devansat cu cca 30 de ani, primul ordin cerşetor al lui Francisc din Assisi. Papa i-a respins pe valdezi în 1180.
Dar nici unul din aceaste curente nu s’a substituit Romei, pretinzând că ar reprezenta adevărata Biserică apostolică.
În secolul al XII-lea, se pare că, între vechia Germanie şi Flandra, au existat mişcări care prefigurau catharismul, dar nu există consemnate informaţii. Abia despre ereticii din Renania, arşi pe rug în 1143, la Steinfeld, lângă Colonia (Köln), există descrierea premonstratului abate Evernin, arătând că ei îşi spuneau creştini, apostoli sau săracii lui Hristos şi că aveau o Biserică. La 1160, canonicul Eckbert, benedictin din Bonn, iar apoi, abate în Schönau, raportează că rugul din 1143, n’a eradicat erezia, în 1154, fiind necesar un nou val de persecuţii. În 1163, a fost ars pe rug, episcopul eretic Arnold, iar în 1167, Dietrich, împreună cu un alt Arnold şi cu Marsile. Mai sunt menţionate ruguri colective la Bonn, la Maienţa (Mainz), la Colonia (Köln), la Liége etc.
*
Catharismul propriuzis s’a dezvoltat în Occitania, beneficiiind de sprijinul tolerant al marilor seniori: Constanţa de Franţa, contesă de Toulouse, viconţii Raimond de Trencavel şi Sicard de Lautrec etc.
În Occitania, erau patru biserici constituite în Albigeois, în Toulousain (având şi consilii bisericeşti), în Carcassès, în Agenais (Val-d’Arau), unde-l aveau în frunte pe Sicard Cellerier.
În Francia, funcţiona o biserică a lui Robert d’Épernon. În Lombardia, biserica era condusă de Marcu.
La sfârşitul secolului al XII-lea, în Bosnia erau 6 biserici bogomile, iar în Grecia, 5 biserici bogomile. Episcopul bogomil de Constantinopol, Nichita (Nicetas) a făcut o vizită în Italia de nord, la comunităţile de patarini.
În 1167, sunt semnalaţi drept lideri cathari Bernat Raimond, în Toulousain, Guiraut Mercier, în Carcassès, şi Raymond de Casals. În 1255, apăreau recrudescenţe cathare în comitatul de Toulouse, în vicomtatul Trencavel (Albi, Carcassone, Béziers, Limoux), în comitatul de Foix şi în Agenais. Se mai menţiona şi o biserică cathară în Razés.
După un veac de persecuţie nimicitoare (de pildă, la Béziers, în 1209, cei 15.000 de arși pe rug, când Arnaud Amaury, abbate din Citeaux, a spus: Ucideți-i pe toți! Dumnezeu îi va recunoaște pe ai Săi…; de reținut că sutele de credincioși care au sărit de bună voie marele rug de la Montségur, din 16 martie 1244, nu făceau rău nimănui prin moartea lor, spre deosebire de fanaticii de azi care, prin sinuciderea lor publică, provoacă moartea atâtor nevinovați…), încercând o îndrăzneaţă redeşteptare cathară, se regăsesc, în primul deceniu al secolului al XIV-lea, comunităţi de bărbaţi şi femei, grupate în jurul unui episcop, propunând o învăţătură catehetică, care asigura trecerea de la auditor la credincios, şi un sacrament de intrare în viaţa creştină, marcând trecerea de la credincios la ales. În ciuda, represiunii crunte, hăituirea inchizitorială a continuat, până în 1320, atingând alte performanţe de oroare…
Pèire Autier, fiul lui Jaume Autier, propovăduia la începutul secolului al XIV-lea, până când a fost ars pe rug în 1310, în faţa catedralei Saint Ettienne din Toulouse, după ce a fost anchetat şi condamnat de către inchizitorul Bernard Gui: (…) căci sunt două biserici: una fuge şi iartă (Matei, 10-23), cealaltă posedă şi jupoaie; cea care fuge şi iartă este aceea care urmează calea dreaptă a apostolilor – ea nu minte şi nu înşeală; iar cea care posedă şi jupoaie este Biserica romană.
Tot el în 1304, îi predica unui tânăr păstor din Montaillou, devenit, la rândul său, propovăduitorul Pèire Maury, ucis în 1324: Nu te mai teme, fii bucuros: avem parte de o zi bună. Dacă n’am şti ce binefaceri ne-au fost promise, dar pe care nu trebuie să le spunem cuiva, dacă nu se face bun creştin, ne-ar fi tuturora greu să locuim pe pământ.
Pèire Autier, Guilhem Bélibaste, Pèire Maury…
Despre haosul lumii acesteia al cărei stăpân este Satana, vorbeşte Ioan în 12-31 şi în 14-30.
Împărăţia lui Dumnezeu care nu e din lumea această (Ioan, 18/36).
Oamenii-buni mergeau pe calea dreptăţii şi a adevărului a apostolilor – trecerea spre lumina Binelui.
I
Aparenţele înşelătoare ale analogiei au făcut ca asocierea gnosticilor cu catharii să se fixeze într’un poncif, devenit chiar loc comun. Desigur, ei au simţit, dar peste multe secole, aceeaşi nostalgie a patriei cereşti pierdute. Însă teologia oamenilor-buni n’avea legătură cu gnoza. Pe lângă secolele de tăcere care despart Antichitatea târzie a gnosticilor, de Evul mediu al catharilor există o mare diferenţă, pe care însă istoricii au acoperit-o din comoditate, acreditând o falsă apropiere între Alexandria şi Montségur, ba chiar un fel de succesiune.
E foarte adevărat că şi unii, şi alţii au fost respinşi, satanizaţi şi, până la urmă, înlăturaţi de puterile lumeşti.
Atât gnoza, cât şi catharismul sunt nişte curente minoritare care au fost obliterate, după ce fuseseră eradicate.
Şi gnosticii, şi catharii au fost persecutaţi, iar amintirea lor – blamată şi scrierile lor – distruse.
Dar cine mai ştie ce au fost, în realitatea lor, atât veritabilii gnostici, cât şi adevăraţii cathari?
Pe primii, îi cunoaştem doar în măsura în care i-au definit Părinţii Bisericii din primele secole. Pe cathari – doar din diatribele cisterciene din secolul al XII-lea şi din compendiile de respingere ale dominicanilor din secolul al XIII-lea.
Rezumându-se la informaţii vagi, parţiale, fără o documentaţie diversificată, istoria n’a dispus de mijloacele de a stabili în mod critic, ce au reprezentat ei cu adevărat,.
Din confruntarea violentă dintre ortodoxia romană şi erezie, n’au rămas decât termenii de comparaţie negativi ai învingătorilor care, prin comunicatele lor oficiale, prin lucrările care-i condamnau pe învinşi, au oferit doar surse eminamente polemice şi ostile. S’a speculat deci exclusiv, numai pe baza opiniei învingătorilor.
Lucrările vechilor istorici – respectiv, cam până prin mijlocul secolului al XX-lea –, s’au întemeiat doar pe sursele denunţării medievale, înfăţişându-i vreme îndelungată pe cathari, drept neomaniheişti, un fel de iluminaţi exotici care erau dualişti, adică, credeau în doi Dumnezei – unul bun, altul rău.
Pesimismul lor era considerat, desigur, dăunător pentru orice societate organizată, iar ura lor obsesivă faţă de plăcerile trupeşti era o ameninţare faţă de echilibrul demografic european…
În mijlocul secolului al XX-lea, două evenimente majore au răsturnat viziunea asupra catharilor şi a gnosticilor:
– încă din 1939, au început să fie publicate şi traduse din latină şi din occitană, mai multe mss. de origine cathară –Liber de duobus principiis (Cartea celor două principii, al lui Ioan din Lugio – în Italia de nord), apărută la Roma, în 1939, graţie lui Antoine DONDAINE şi un tratat inedit, cuprins în Liber contra Manicheos, atribuit lui Durand de Huesca, publicat în 1961, 1964, de către acelaşi savant dominican. Apoi, traducerea lui René NELLI din 1959, Ècritures cathares, reunind toate textele cathare;
– în 1945, la Nag-Hamadi, în Egipt, s’au descoperit o serie de manuscrise gnostice, reprezentând traducerea în limba coptă a mai multor texte greceşti:
– apocrife ale Noului Testament;
– tratate filosofice impregnate de neoplatonism;
– expuneri mitologice luxuriante.
Foarte pe scurt, din aceste texte rezultă că omul este prizonierul lumii noastre, care este rea, nefiind opera Dumnezeului Trancendent, ci a unui Demiurg şi că omul nu se poate mântui decât prin cunoaştere (gnosis), descoperind adevărata sa obârşie şi menire. Chiar şi numai atât este suficient pentru a marca deosebirea netă de doctrina catharilor. (Evanghelia coptă lui Iuda, tradusă şi publicată abia în 2006, aparţine aceleiaşi teologii a omului înstrăinat într’o lume care nu-i a lui Dumnezeu, şi care prin cunoştere se va elibera din trupul-temniţă.)
Literatura cathară, acum accesibilă în urma traducerilor, fără a contrazice total pe polemiştii medievali, nuanţează totuşi abordarea, redând catharismului imaginea sa de spiritualitate creştină şi de Biserică a mântuirii sufletului. Diferenţele care-l separă de curentele gnostice se evidenţiază cu prisosinţă.
Catharii – medievali în manifestarea lor – poartă trăsăturile unui creştinism arhaic, neabătându-se de fapt, de la scripturile canonice. Cosmogonia lor, total impregnată de nostalgia patriei cereşti, de unde sufletele au fost exilate, are o simplitate biblică, faţă de complicatele construcţii gnostice sau faţă de textele sacre ale maniheismului.
Reflecţia cathară are o raţionalitate exemplară, în contextul medieval, reuşind să stigmatizeze ceea ce numea superstiţiile Bisericii romane. Catharismul nu e o gnoză, întrucât nu rezervă o cunoaştere mântuitoare doar unui cerc restrâns de aleşi.
Singura revelaţie a catharilor este cea a lui Hristos – vestea cea bună (Evanghelia), care trebuire împărtăşită tuturor, în vederea mântuirii universale. Oamenii-buni (catharii) sunt formaţi în biserici publice deschise, nu în cadrul unor grupări iniţiatice închise. În sînul Bisericii cathare, mântuirea nu constă în iluminarea prin cunoaştere, ci prin credinţă şi prin sfîntul botez al lui Iisus Hristos întru Sfîntul Duh şi prin impostaţia/punerea mâinilor oamenilor-buni, respectiv, ritualul consolamentum-ului, urmându-se astfel calea apostolilor.
Paradoxal, catharismul ar putea fi considerat Erezia Binelui… Catolicii îl vedeau învăluit într’o aură sumbră – un fel de religie negativă a omniprezenţei răului.
Astăzi, din textele traduse şi din registrele Inchiziţiei, care a înregistrat numeroase depoziţii, rezultă că valoarea teologică supremă a catharilor era Binele. În epocă, se numeau pe ei înşişi, Io ben. Biserica şi-o numeau Sancta Gleisa sau Gleisa del Deu.
Doctrina, La entendensa del Be(n) sau tot Be(n) concentra de fapt, argumentul cu care catharii se apărau de acuzaţia de dualism (doi Dumnezei): – doar Binele care-L simboliza pe Tatăl ceresc, avea realitate şi eternitate, în timp ce răul – iluzoriu şi efemer – nu acoperea decât un quasi-neant. Scrierile cathare proclamau toate debilitatea ontică şi sterilitatea, neputinţa de a crea a Diavolului.
René NELLI în sinteza sa, Filosofia catharismului, din 1975, replasa reflecţia teologică cathară – proclamată eretică în absolutul ei dualism – într’o perspectiva perfect creştină şi perfect intelectuală a scolasticii augustiniene, din anii 1200-1250. De asemenea, Jean DUVERNOY, în lucrarea sa despre Religia catharilor, din 1976, încetează de a mai prezenta catharismul ca pe un derivat al maniheismului oriental. Coroborând toată documentaţia, recitea exhaustiv toate referinţele istorice şi conferea catharismului identitatea sa creştină medievală. Studiind arhivele Inchiziţiei, traducând şi reproducând în 1965, numeroase documente (Registrul din 1318-25), el a dat – pur şi simplu – cuvîntul catharilor, deschizând calea pentru monografia lui Emmanuel LE ROY LADURIE, Montaillou, sat occitan (1975), în care lumea catharilor este trezită la viaţă.
Între secolele XI-XIV, s’a consumat implantarea/înrădăcinarea, reprimarea şi eradicarea spiritualităţii cathare.
Este vorba, până la urmă, de un evanghelism atemporal şi de un răspuns creştin, bine particularizat, precis conturat, la o realitate medievală. Gândirea cathară, eretică, era unitară. În fond, s’a consumat un conflict necruţător între o Biserică prigonită şi o Biserică prigonitoare… În virtutea exemplului lui Hristos şi al apostolilor, singura autentic creştină a fost cea a prigoniţilor.
Erezia Binelui a fost o construcţie religioasă complexă şi desăvârşit articulată, având o solidă logică internă.
Ea reprezintă o formulare medievală, epurată de vechiul vis gnostic, susţinută de un sistem religios complet şi elaborat; o formă de reflecţie creştină, dar şi o practică creştină. Arhaismul ei impune a nu fi tratată drept o pornire de revoltă sau drept un entuziasm spontan – răspuns improvizat la o criză istorică punctuală.
Religiozitatea sa păstrează constantele unei tradiţii hristice intacte fără vârstă. Oscilând între nostalgia Bisericii apostolilor şi cea a împărăţiei Tatălui ceresc, ea a reuşit să se fixeze în Occitania toulousană/tuluzană, într’o societate creştină în plin dinamism. Totuşi, sistemul acesta coerent a dispărut, fiind eliminat din istorie în secolul al XIII-lea, din Franţa şi din Germania, în secolul al XIV-lea, din Occitania şi din Italia, în secolul al XV-lea, din Grecia şi din Bosnia.
Au rămas doar lozincile învingătorilor ei, care condamnă până şi amintirea catharismului. Dar a renăscut prin redescoperirea unor texte de reflecţie religioasă, recent traduse. Istoriografia de tendinţă catolică susţinea, până pe la începutul secolului al XX-lea (inclusiv), că heterodoxia cathară a pierit dintr’o congenitală slăbiciune doctrinală internă. Nu se poate susţine nici că a murit datorită apariţiei ordinelor cerşetoare care au marcat reînoirea spirituală, atât a misticii franciscane, cât şi a pastoraţiei dominicane. Asta ar însemna o inversare a cauzelor şi a efectelor…
Catharismul a suferit trei generaţii de represiune continuă: cruciada, a fost urmată de Inchziţie. Cu toate astea, pe la 1300, dăinuia încă ordenament de Sancta Gleisa, un nucleu intact, cu susţinere politică în comitatul Foix.
A fost însă neadaptabil, cu tot eroismul şi cu toată clandestinitatea durabilă, refuzând să se apere cu mijloacele adversarului.
II
Problema răului – care se află la originea oricărei gândiri cu caracter dualist – este comună tuturor culturilor umane. Ea capătă un caracter acut în contextul creştin, datorită contradicţiei dintre revelaţia lui Hristos că Dumnezeu – Tatăl atotputernic din Scripturi e cu desăvârşire bun şi faptul că acelaşi Dumnezeu este proclamat făuritorul cerului şi al pământului, respectiv, lumea aceasta, cu toate ororile cunoscute.
Atunci de unde vine răul?
Pentru a rezolva contradicţia, trebuie privilegiat fie postulatul atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu, fie acela al atotbunătăţii Sale.
Teocraţia medievală – Biserica romană – a optat pentru postulatul atotputerniciei care acreditează concepţia despre un Dumneazeu în măreţie, judecător suprem, arbitru al damnării eterne; în calitate de conducător al lumii, îngăduind şi folosind răul şi suferinţa, ca încercare purificatoare şi izbăvitoare.
A doua opţiune – cea a unor curente creştine minoritare, precum ereticii cathari – postulează atotbunătatea Sa, prevalând asupra atotpterniciei Sale. Dar această opţiune induce până la urmă, un dualism în creştinism: Dumnezeu fiind exclusiv bun, lumea plină de rău, de corupţie şi de moarte, nu poate fi lucrarea Lui. Tatăl nu poate crea decât în lumină, în eternitate, adică, în Bine, pe când Diavolul nu ştie să facă lucrare statornică şi temeinică; în lumea lui tot ce se naşte se degradează şi moare. El oferă doar amăgirea unei haotice eternităţi.
În prima epistolă a lui Ioan, Tatăl – Dumnezeul iubirii e opus fără echivoc, lucrărilor lumii acesteia. Un dualism latent, având la bază problema răului, mocneşte obsedant în textele creştine.
Dualismul cathar este însă secundar, dacă se poate spune aşa, nu principial. Jean Duvernoy îl defineşte cu fină precizie ca pe un rezidiu de analiză scripturară. Prin asta, se deosebeşte de maniheismul clasic, originar, în care dualismul era postulat ca punct de plecare al unei construcţii religioase complexe. Legarea catharismului medieval de gnozele dualiste, de zoroastrism, de mazdeism sau de maniheism a compromis dezbaterea istorică.
Noile cercetări infirmă vechile lucrări care descriau simplificator catharismul ca pe un maniheism medieval sau ca pe o expresie medievală a unui dualism fundamental.
În logica oamenilo-buni dualismul apare ca o consecinţă a interpretării Noului Testament. Era un alt mod de a fi apostolici şi mai creştini decât catolicii (romanii), dovedindu-se fideli absolutului unui mesaj divin.
Fără a fi o dogmă aşezată la temelia doctrinei, dualismul cathar a avut o anumită evoluţie. Nedogmatic fiind, se poate vorbi, mai degrabă, de tendinţe dualiste. O primă soluţie se găseşte la ereticii renani din 1143, pe care abatele Eckbert a denunţat-o în 1163: de responsabilitatea răului era învinuit Lucifer, ângerul căzut.
De la această formă de dualism moderat, s’a ajuns evolutiv, la dualismul absolut, rezolvându-se mai bine contradicţiile interne ale reflecţiei în curs. Lucifer, ângerul divin, nu putea să inventeze răul, fără intervenţia unui element rău exterior şi preexistent – singura cale de a-l exonera pe Dumnezeu de orice responsabilitate în intruziunea răului. Parabola lui Iisus a pomului bun, cu roade bune şi a celui rău, cu roade rele, revenea mereu în argumentaţiile oamenilor-buni.
Pentru cathari, Evanghelia deschide calea adevărului şi a dreptăţii, care duce la mântuire. Hristos a propovăduit-o apostolilor, înainte de a-i trimite s’o răspândească la rândul lor, în lumea rea. Este temeiul regulii oamenilor-buni: în completarea credinţei, ei trebuie să facă fapte bune, lucrări. Deci, mântuirea se asigură mai întâi prin credinţă – va fi mântuit cel care crede şi se va boteza (Marcu, 16-16), urmată apoi de lucrări bune.
Încă din secolul al XI-lea, ereticii au criticat botezul pruncilor, considerându-i incapabili să creadă ei înşişi.
Condiţia prealabilă a credinţei era necesară, dar nu şi suficientă. Ea nu poate reprezenta decât un angajament personal, definitiv şi absolut. Botezul intrării în viaţa creştină, va întări angajamentul acesta iniţial.
Sfîntul botez al lui Hristos cu Duh Sfînt, prin impostaţia mâinilor, operează cu adevărat, ca singura legătură între lumea divină şi lumea aceasta. Prin punerea mâinilor se transmitea Sfîntul Duh de la Rusalii. Raza de lumină, suflarea Duhului Sfînt învăluia psihicul pentru a-l reda Binelui. Se oficia de fapt, o cununie între suflet şi Duhul Sfînt. Învăluit în Duhul divin prin consolamentum, creştinul cathar este izbăvit de rău.
Lucrările bune trebuiau îndeplinite, după pilda practicilor lui Hristos. Expresia buna comoară a inimii noastre reprezintă dechiderea reflecţiei teologice cathare, în concordanţă cu vestea cea bună – Evanghelia.
Din aceste motive papalitatea medievală e eliminat definitiv această altă Biserică creştină, care nu făcea rău nimănui, dar ameninţa direct autoritatea morală a Romei asupra poporului creştin, deoarece submina în profunzime pretenţiile ei pământeşti şi militante. Se ridica împotriva tentaţiei teocratice a fanatismului autoritar.
De reţinut că în timpul epocii de înflorire a liberului cult occitan, deşi susţinute de adeziunea familiilor senioriale, ierarhia şi comunităţile cathare n’au profitat niciodată de avantajul lor, pentru a-şi persecuta concurenţii aparţinând clerului inferior roman.
Creştinismul cathar este un monoteism dualist (un singur Dumnezeu, atotputernicul în fiinţă, care nu se află însă la obârşia şi nici la cârma răului), în timp ce iudaismul, creştinismul roman şi islamul sunt un monoteism monist, contopind într’o singură cauză şi într’un acelaşi scop, Binele şi răul.
Ioan din Lugio spunea că din moment ce aceşti fraţi, provenind din aceeaşi creaţie, se combat până la exterminare, acest lucru este un argument suficient pentru respingerea teoriei lor ca total deşeartă…
Catharii n’au căutat să legitimeze nejustificabilul, iar ororile acestei lumi le-au atribuit întotdeauna acţiunii răului. De aceea, propovăduind Binele ca atare, au refuzat să participe la ele, în timp ce Biserica romană se întemeia pe teocraţia pontificală.
La rădăcina tuturor totalitarismelor moderne, a stat persecuţia religioasă cea mai sistematică, prin care a fost lichidat catharismul.
Utopia fundamentală a catharilor a fost aceea că le era cu neputinţă să considere violenţa drept o cale a lui Dumnezeu, iar suferinţa – provocată sau îndurată – drept răzbunătoare sau izbăvitoare. Biserica cathară a oamenilor-buni a fost experienţa unui creştinism ignorând orice formă de cult al suferinţei, în numele unei adevărate teologii a eliberării.
Nu degeaba, afirmau ei că nu sunt din lumea acesta, care nu e a lor sau că tărîmul lor de baştină nu e pământul, ci este cerul pierdut, a cărei amintire au păstrat-o. Într’un fel, istoricul german Arno Borst poate avea dreptate, când scria cu cinism, în 1953, că în fond, dispariţia catharilor n’a fost o tragedie, deoarece corespundea dorinţei lor profunde de a abandona lumea aceasta… Deci, până la urmă, Inchziţia a dat curs aspiraţiilor lor…
Texte cathare:
– Tratatul, anonim, din Languedoc,~1220;
– Cartea celor două principii, al lui Ioan din Lugio (Italia de nord), ~1250;
+ trei ritualuri:
– ritualul în limba occitană, după Biblia cathară de la Lyon, zona sud-occitană, ~1250;
– ritualul în latină, care urmează după Cartea celor două principii;
– ritualul în occitană, păstrat la Dublin, copie provenind din văile valdeze din Piemont, 1350;
– Cena secreta (Cina cea de taină) sau Interogatio Johanis – o pseudo evanghelie în care apostolul Ioan îl întreabă pe Iisus despre organizarea (rânduiala) lumii de către Diavol, despre crearea omului, despre sfârşitul timpurilor etc., în timpul unei cine de taină care a avut loc în împărăţia cerurilor, cina istorică nefiind decât o imagine temporală.
Textul în latină datează din secolul al XIV-lea, provenind după un text bulgar din secolul al XIII-lea, adus Nazarie, la rândul său provenind dintr’un original grec pierdut. (Nazarie (1150-1235), este un episcop patarin din Italia, care a făcut o călătorie în Bulgaria.)
Se consideră că este un apocrif bogomil.
Există versiunea din Carcassone, publicată deja din 1691, de P. BENOIST, dar într’o manieră inexactă şi imcompletă, în cadrul unei istorii a albigenzilor, valdezilor (Vaudois) şi a barbeţilor. Ea a fost republicată riguros de I. von DÖLINGER, în 1890, la Munchen, şi reluată de Iordan IVANOV, în 1925, la Sofia, precum şi versiunea din Vienne (mss. Doat), editată tot de I. von DÖLINGER şi, mai recent, de REITZENSTEIN, în 1929, la Leipzig. Deşi textul e ceva mai extins, este evdent că amble versiuni provin din aceeaşi copie. Acest arhetip ipotetic trata despre Satana înaintea căderii, despre căderea sa, despre seducerea ângerilor de către Satana, despre facerea lumii şi a omului, despre păcatul lui Adam şi Eva, despre generarea sufletelor, despre domnia Satanei pe pământ, despre pogorîrea lui Iisus Hristos, despre botezul prin apă şi prin duh, despre judecata de apoi, despre pedepsirea Satanei.
Bibliografie minimală
René NELLI (1906-82), romanist şi filosof din Carcassone:
Ècritures cathares, Éd. Du Rocher, Monaco, 1959, 1968, ediţie adăugită de Anne BRENON, 1995
La pilosophie du catharisme, Éd. Payot, Paris, 1975
Le phénomène cathare, Éd. Édouard Privat, Toulouse, 1988,1993
Des cathares du Languedoc, Éd. Hachette, Paris, 1995
Jean DUVERNOY (1917-2010), din Toulouse
Le catharisme:
vol. I – La religion des cathares, Éd. Édouard Privat, Toulouse, 1976
vol. II – L’histoire des cathares, Ed. Édouard Privat, Toulouse, 1979
Iordan IVANOV
Legende şi scrieri bogomile, Sofia, 1925
Livres & légendes Bogomiles (aux sources du Catharisme), Éd. G.-P. Maisonneuve et Larose, Paris, 1976,
Arno BORST, Les Cathares, Éd. Payot, Paris, 1974 (originalul german, în 1953) Emmanuel LE ROY LADURIE, Montaillou, village occitan (1294-1324), Éd. Gallimard, Paris, 1975
Fernand NIEL (1903-85)
Les Cathares de Montségur, Éd. Robert Laffont, 1976; Éd. Seghers, 1978
Déodat ROCHÉ (1877-78)
Le Catharisme, tome I, II, Éd. Cahiers d’études cathares, Narbonne, 1957
Jean-Louis Biget (1937- )
Hérésie et inquisition dans le midi de la France, Éd. Picard, Paris, 2007
Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, vol.1-2, Bucureşti, 1992.
Bibliografie
- Obligatorie: – Suportul de curs
– Fernand Braudel,Gramatica civilizaţiilor, vol.I, Bucureşti, 1994, p.76-90, 193-203.
– Radu Manolescu, Istoria evului mediu. Vol.I: Europa apuseană. Partea a II-a: Sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne (secolele XVI-XVII), Bucureşti, 1993, p. 9-10, 29-38, 49-65, 120-130.
– Bogdan Murgescu, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie, în Studii şi articole de istorie, LXVI, 2001, p.5-18.
– Bogdan Murgescu (coord.), Istoria lumii în texte. De la începuturi până în zilele noastre, Bucureşti, 1999, p.135-168.
- Alternativă: – Modulul: Structuri politice…
– Fernand Braudel, Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, 6 vol., Bucureşti, 1985-1986.
– Ivan Cloulas, Lorenzo Magnificul, Bucureşti, 1987.
– Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, 2 vol., Bucureşti, 1995.
– Michel Duchein, Elisabeta I a Angliei: putere şi seducţie, Bucureşti, 2001.
– Norbert Elias, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice şi psihogenetice, 2 vol., Iaşi, 2002.
– Eugenio Garin (coordonator), Omul Renaşterii, Iaşi, 2000.
– Johan Huizinga, Erasm, Bucureşti, 2007 + Lucien Febvre, Martin Luther, un destin, Bucureşti, 2001.
– Jacques Le Goff (coordonator), Omul medieval, Iaşi, 1999.
– Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, 2 vol., Bucureşti, 1992.
– Andre Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, 2 vol., Bucureşti, 1994.
– Henri Lehmann, Henri Favre, Jacques Soustelle, Paul Gendrop, Civilizaţiile precolumbiene, Bucureşti, 1995 + Tzvetan Todorov, Cucerirea Americii: problema celuilalt, Iaşi, 1994.
– Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, vol.1-2, Bucureşti, 1992.
– Modulul: Economie şi societate…
– Philippe Aries, Georges Duby (coord.), Istoria vieţii private, vol.3-4, Bucureşti, 1995.
– Fernand Braudel, Dinamica capitalismului, Bucureşti, 2002; + 2 capitole la alegere din Structurile cotidianului, Jocurile schimbului, sau Timpul lumii de acelaşi autor.
– Fernand Braudel, Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, 6 vol., Bucureşti, 1985-1986.
– Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, 2 vol., Bucureşti, 1984.
– Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, 2 vol., Bucureşti, 1995.
– Norbert Elias, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice şi psihogenetice, 2 vol., Iaşi, 2002.
– Eugenio Garin (coordonator), Omul Renaşterii, Iaşi, 2000.
– Jacques Le Goff (coordonator), Omul medieval, Iaşi, 1999.
– Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324, 2 vol., Bucureşti, 1992.
– Radu Manolescu, Relaţiile capitaliste în Europa apuseană în secolele XIV-XVII. Curs special, Bucureşti, 1989.
– Henri Lehmann, Henri Favre, Jacques Soustelle, Paul Gendrop, Civilizaţiile precolumbiene, Bucureşti, 1995 + Tzvetan Todorov, Cucerirea Americii: problema celuilalt, Iaşi, 1994.
Pe scurt:
Aparenţele înşelătoare ale analogiei au făcut ca asocierea gnosticilor cu catharii să se fixeze într’un poncif, devenit chiar loc comun. Desigur, ambii au simţit, dar peste multe secole, aceeaşi nostalgie a patriei cereşti pierdute. Însă teologia oamenilor-buni (adică, catharii) n-avea legătură cu gnoza. E foarte adevărat că şi unii, şi alţii au fost respinşi, satanizaţi şi, până la urmă, înlăturaţi de puterile lumeşti. Între secolele XI-XIV, s’a consumat implantarea, reprimarea şi eradicarea spiritualităţii cathare. Paradoxal, catharismul ar putea fi considerat Erezia Binelui… O adevărată spiritualitate creştină şi o Biserică a mântuirii sufletului. Diferenţele faţă de curentele gnostice sunt evident: spre deosebire gnoză, catharismul nu oferă o cunoaştere doar unor aleşi.
Catolicii l-au învăluit într’o aură sumbră – un fel de religie negativă a omniprezenţei răului. Iar modernii l-au perceput greşit drept un derivat al maniheismului oriental, nesocotind identitatea creştină medievală a catharismului.
Erezia Binelui a fost o construcţie religioasă complexă şi desăvârşit articulată, având o solidă logică internă. Ea reprezintă o formulare medievală, epurată de vechiul vis gnostic, susţinută de un sistem religios complet şi elaborat; o formă de reflecţie creştină, dar şi o practică creştină. Arhaismul ei impune a nu fi tratată drept o pornire de revoltă sau drept un entuziasm spontan – răspuns improvizat la o criză istorică punctuală. Este vorba, până la urmă, de un evanghelism atemporal, păstrând constantele unei tradiţii hristice intacte, fără vârstă. Este un răspuns creştin – bine particularizat, precis conturat –, la o realitate medievală.
Catharismul fost însă neadaptabil, cu tot eroismul şi cu toată clandestinitatea durabilă, refuzând să se apere cu mijloacele adversarului. Utopia fundamentală a catharilor a fost aceea că le era cu neputinţă să considere violenţa drept o cale a lui Dumnezeu, iar suferinţa – provocată sau îndurată – drept una răzbunătoare sau izbăvitoare. În fond, s’a consumat atunci, un conflict necruţător între o Biserică prigonită şi o Biserică prigonitoare… Iar în virtutea exemplului lui Hristos şi al apostolilor, singura autentic creştină a fost cea a prigoniţilor. Într’un fel, istoricul german Arno Borst poate avea dreptate, când scria cu cinism, în 1953, că în fond, dispariţia catharilor n-a fost o tragedie, deoarece corespundea dorinţei lor profunde de a abandona lumea aceasta… Deci, până la urmă, Inchziţia a dat curs aspiraţiilor lor…
În mijlocul secolului al XX-lea, două evenimente majore au răsturnat viziunea asupra catharilor şi a gnosticilor:
– încă din 1939, au început să fie publicate şi traduse din latină şi din occitană, mai multe manuscrise de origine cathară, graţie lui Antoine DONDAINE + traducerea lui René NELLI din 1959, reunind toate textele cathare;
– în 1945, la Nag-Hamadi, în Egipt, s’au descoperit o serie de manuscrise gnostice, reprezentând traducerea în limba coptă a mai multor texte greceşti.
Foarte pe scurt, din aceste texte rezultă că omul este prizonierul lumii noastre, care este rea, nefiind opera Dumnezeului Trancendent, ci a unui Demiurg şi că omul nu se poate mântui decât prin cunoaştere (gnosis), descoperind adevărata sa obârşie şi menire. Chiar şi numai atât este suficient pentru a marca deosebirea netă de doctrina catharilor.
Literatura cathară, acum accesibilă în urma traducerilor, fără a contrazice total pe polemiştii medievali, nuanţează totuşi abordarea, redând catharismului imaginea sa de spiritualitate creştină şi de Biserică a mântuirii sufletului. Diferenţele care-l separă de curentele gnostice se evidenţiază cu prisosinţă.
Catharii – medievali în manifestarea lor – poartă trăsăturile unui creştinism arhaic, neabătându-se de fapt, de la scripturile canonice. Cosmogonia lor – total impregnată de nostalgia patriei cereşti, de unde sufletele au fost exilate –, are o simplitate biblică, faţă de complicatele construcţii gnostice sau faţă de textele sacre ale maniheismului.
Reflecţia cathară are o raţionalitate exemplară, în contextul medieval, reuşind să stigmatizeze ceea ce numea superstiţiile Bisericii romane. Catharismul nu e o gnoză, întrucât nu rezervă o cunoaştere mântuitoare doar unui cerc restrâns de aleşi.
Singura revelaţie a catharilor este cea a lui Hristos – vestea cea bună (Evanghelia), care trebuie împărtăşită tuturor, în vederea mântuirii universale. Oamenii-buni (catharii) sunt formaţi în biserici publice deschise, nu în cadrul unor grupări iniţiatice închise. În sînul Bisericii cathare, mântuirea nu constă în iluminarea prin cunoaştere, ci prin credinţă şi prin sfîntul botez al lui Iisus Hristos întru Sfîntul Duh şi prin impostaţia/punerea mâinilor oamenilor-buni, respectiv, ritualul consolamentum-ului, urmându-se astfel calea apostolilor. Astăzi, din textele traduse şi din registrele Inchiziţiei, care a înregistrat numeroase depoziţii, rezultă că valoarea teologică supremă a catharilor era Binele. În epocă, se numeau pe ei înşişi, Io ben. Biserica şi-o numeau Sancta Gleisa sau Gleisa del Deu.
Doctrina, La entendensa del Be(n) sau tot Be(n) concentra de fapt, argumentul cu care catharii se apărau de acuzaţia de dualism (doi Dumnezei): – doar Binele care-L simboliza pe Tatăl ceresc, avea realitate şi eternitate, în timp ce răul – iluzoriu şi efemer – nu acoperea decât un quasi-neant. Scrierile cathare proclamau toate debilitatea ontică şi sterilitatea, neputinţa de a crea a Diavolului.
René NELLI în sinteza sa, Filosofia catharismului, din 1975, replasa reflecţia teologică cathară – proclamată eretică în absolutul ei dualism – într’o perspectiva perfect creştină şi perfect intelectuală a scolasticii augustiniene, din anii 1200-1250. De asemenea, Jean DUVERNOY, în lucrarea sa despre Religia catharilor, din 1976, încetează de a mai prezenta catharismul ca pe un derivat al maniheismului oriental. Coroborând toată documentaţia, recitea exhaustiv toate referinţele istorice şi conferea catharismului identitatea sa creştină medievală.
