Marea aliniere (termenul e total impropriu, neexistând nici un fel de aliniere în sensul geometric al cuvîntului, ci doar de o conjuncție) între Jupiter si Saturn nu ne va perturba gravitational planeta. La 4-5 febr. 1962, conjuncţia Jupiter–Saturn a fost însoţită şi de o eclipsă solară. Conjuncţia s’a repetat în 1980 şi în 2000. Au mai fost alinieri, corect spus – aglomerări planetare în anumite sectoare zodiacale, de pildă, la finele lui octombrie 1982, Saturn şi Pluton erau la sfârşitul Balanţei, Soarele şi Jupiter în Scorpion, iar Uranus, Marte şi Neptun în Săgetător, sau celebra doriforie din 28 decembrie 1989, când 6 planete erau în Capricorn. Luna are asupra Terrei o influenta gravitationala mai mare decat cea a planetelor mari ca Jupiter, Saturn etc., deoarece acestea sunt foarte îndepărtate de Pământ.
S-a vorbit de „alinierea“ Soarelui cu ecuatorul galactic, în momentul solstiţiului de iarna de la 21 decembrie 2012. De la formarea Universului, am mai trecut prin exact aceeasi situatie la fiecare 35-40 de milioane ani.
Gaura neagră din centrul Caii Lactee n-are nicio influenta asupra discului de planete al galaxiei. In plus, gaura neagra vizata este cat 3 milioane de mase solare. Calea Lactee este o galaxie care contine cateva trilioane de mase solare. Cu alte cuvinte, in acest moment, influenta gravitationala a gaurii negre asupra Caii Lactee este infimă. Prevăzuta coliziune a Caii Lactee cu galaxia Andromeda va arunca o cantitate atat de mare de gaze si praf cosmic in gaura neagra, incat aceasta va sfarsi sub forma unui quasar. Acest fenomen se va petrece peste cateva miliarde de ani…
Conform ultimelor date, cel mai periculos asteroid care are sanse realee sa ne loveasca este Apophis (nume de demon stravechi egiptean). Este vorba de o bucata de roca cu o lungime de 350-400 metri. Teoretic, daca impactul dintre un astfel de asteroid și Terra ar avea loc, s-ar produce pagube serioase. Dar se pare, după ultimele estimari, că asteroidul s’ar apropia din nou, candva prin anul 2029, dar si atunci sansele de a se ciocni cu Terra sunt de 1 la 250.000.
Astronomii au estimat că există 2,7% șanse de coliziune în 2029. Orbita asteroidului Apophis se intersectează iarăşi în 2036 cu cea a Pământului. Oamenii de știință nu știu încă dacă a doua vizită se va solda cu vreo coliziune, pentru că orbita sa va fi schimbată în 2029 de gravitația Pământului.
Mitul Nibiru a fost alimentat de nenumarate fotografii care, absolut toate s-au dovedit a fi false. În pofida girului dat de Astrophysical Journal Letters ‒ o publicatie care se pretinde serioasă, agreată de Asociaţia Astronomică Americană ‒, adevarul este că nu există nici o planeta Nibiru, cu atât mai mult una, care în fatidicul an 2012, sa pătrundă în sistemul nostru solar,
Povestea a debutat cu cateva asertiuni potrivit carora Nibiru, o presupusa planeta descoperită de sumerieni, s-ar îndrepta catre Terra. Zecharia Sitchin, autor de romane ambientate în antica civilizaţie mesopotamiană din Sumeria, a sustinut în mai multe cărţi (The Twelfth Planet, de exemplu, publicată în 1976) că ar fi găsit şi tradus documente sumeriene care identifica planeta Nibiru, care ar orbita în jurul Soarelui la fiecare 3.600 de ani. Aceste mituri sumeriene includ povesti despre „astronauti antici” care ar fi vizitat Terra, provenind dintr-o civilizaţie extraterestră numita Annunaki. Ulterior, Nancy Lieder, o aşa-zisă clarvăzătoare care pretinde că vehiculează mesaje recepţionate de la extratereştri, a scris pe situsul-ul propriu ca locuitorii unei planete imaginare a stelei Zeta Reticuli au vizitat-o şi că Terra este în pericol din cauza planetei X sau Nibiru. Această catastrofă a fost prevazută iniţial sa aiba loc în luna mai a anului 2003, dar după ce sfârşitul lumii n-a avut loc, a fost „re-programată” în decembrie 2012, inspirându-se din altă profeţie apocaliptică, lăsată în urmă cu sute de ani de mayaşi.
Nibiru este un nume din astrologia babiloniana, uneori asociat zeului Marduk. Apare şi ca personaj secundar în poemul Enuma Eliş, dedicat Creatiei, potrivit inregistrarilor din biblioteca regelui asirian Assurbanipal (668-627 a. H.)
Sumeria a prosperat cu mult timp înainte, cam în perioada dintre secolul 23 si 17 a. H. Afirmatiile potrivit cărora Nibiru ar fi o planetă şi ar fi fost cunoscuta de sumerieni sunt contrazise de cercetatorii care (spre deosebire de Zecharia Sitchin), chiar studiaza si traduc scrieri provenite din Mesopotamia antica.
A fost cu adevarat o mare civilizatie sumeriană, importantă pentru dezvoltarea agriculturii, a administrarii apei, a vietii urbane şi în mod deosebit a scrierii. Cu toate acestea, ne-a lasat puţine scrieri pe tema astronomiei. Cu siguranţă sumerienii nu cunoşteau existenţa lui Uranus, Neptun sau Pluton. Nu ştiau că planetele orbitau în jurul Soarelui: un concept apărut pentru prima oară în Grecia antica, la două mii de ani după sfârşitul sumerienilor. Afirmaţiile că sumerienii dispuneau de o astronomie sofisticată sau că se închinau la un zeu numit Nibiru sunt doar un produs al fanteziei lui Sitchin. Pe scurt: Nibiru este un mit lipsit de orice fundament faptic.
IRAS (Infrared Astronomy Satellite de la NASA, care in 1983 a efectuat un „cadastru” al cerului, timp de zece luni) a descoperit numeroase surse de radiatie infrarosie, dar niciuna dintre ele nu era Nibiru sau planeta X sau alte obiecte în zona externă a sistemului solar.
Sintetizand, IRAS a catalogat 350.000 de surse de radiatie infrarosie si intial, multe dintre ele n-au fost identificate (şi tocmai acest motiv a stat la baza ipotezelor hazardate…). Toate aceste observatii au fost aprofundate în cadrul unor studii ulterioare, realizate cu instrumente mult mai puternice, atât pe pământ, cât şi în spaţiu.
Zvonurile cu privire la o „a zecea planeta” au explodat în 1984, când revista Astrophysical Journal Letters a publicat un articol ştiinţific intitulat Unidentified Point Sources in the IRAS Minisurvey (Surse punctiforme neidentificate in mini-cercetarea IRAS), unde se vorbea de diferite surse de radiaţie infraroşie. Ulterior s-a descoperit însă că aceste „obiecte misterioase” erau galaxii îndepărtate (în afara unuia, care era un suflu al unui „nor infraroşu”), conform datelor publicate în 1987.
Din nicio sursă IRAS n-a reieşit vreodată existenţa unei planete Nibiru.
Eris este una dintre numeroasele planete pitice descoperite recent de astronomi (1983), la extremitatea sistemului solar. Toate se afla pe orbite normale, care nu le vor purta niciodata aproape de Terra. La fel ca Pluton, si Eris este mai mică decât Luna noastră. Este foarte departe, iar orbita ei n-o duce niciodată la mai puţin de 6,4 miliarde de km de noi.
Există o imagine telescopică foarte răspândită care prezintă două panorame ale unui nor de gaz în expansiune, foarte indepartat de sistemul solar. Norul nu se deplaseaza: acest lucru se observa din faptul ca stelele sunt identice in cele doua imagini. Aceste imagini arată învelişul de gaz din jurul stelei V838 Moncerotis. Telescopul spatial Hubble a surprins haloul de gaz stralucitor in expansiune din jurul stelei V838 Monocerotis.
Altă alertă delirantă se referea la o supernovă sau hipernovă va iradia Pământul. In proximitatea sistemului nostru solar nu există vreo stea care moară, transformându-se într-o supernovă care să ne iradieze până la exterminare. Cea mai apropiată candidata la titlu este o giganta roşie, pe numele ei Beetlejuice. Acest astru se va sfârşi într-o explozie cosmică abia peste 1.000 de ani, dar şi atunci, radiaţiile novei nu vor afecta Terra.
Următoarea pe lista astrelor care vor exploda este Eta Carinae, o stea situata la o distanta cu adevarat astronomica… deci, nu există motive temeinice de ingrijorare legate de vreun fascicul devastator de radiatii γ (gama) care va strabate galaxia, atunci cand gigantica Eta Carinae va pieri. Există o şansă de 1 la 10 miliarde ca această novă să afecteze în vreun fel Terra.
Ocupanta primului loc în topul al fricilor apocaliptice fără temei, rămâne însă ameninţarea unui nor de energie negativă care va înghiţi întregul sistem solar…
Dar asa-zisa energie neagră se afla peste tot în jurul nostru, şi asta de când lumea. Fizica contemporană încă n-a stabilit ce este exact misterioasa energie ‒ însă, în orice caz, nu o entitate malefică. Materia şi energia neagră sunt elemente ipotetice, nedetectabile prin radiaţiile pe care le emit, a căror prezenţă se poate deduce doar din efectele pe care le au câmpurile lor gravitaţionale asupra materiei vizibile. Potrivit astronomilor moderni, materia/energia întunecată (sau neagră), invizibilă, ar forma, de fapt, marea masă a Universului observabil.
energie întunecată 73%
materie întunecată 23%
gaz intergalactic 3,6%
stele, planete etc. 0,4%
