Omul este expresia intimă, nudă, gravă, convulsivă, eviscerată a pulsației ontice latente; este un spasm abisal care erupe în concret. Acolo unde vidul se intersectează cu pulsația generatoare de conținut, se configurează inflexiunea ontică – ritmul existențial – care permite producerea individuației. Căutarea, angoasa, pulsația propriei biografii îi răpesc, însă, omului atenția –  viața infățisându-i-se ca o frescă impersonală – devenind, astfel, incapabil să treacă dincolo de formă. Dintr-un individual generator de situații existențiale se transformă treptat într-o expresie lacunară a vieții. În consecință, omul lacunar va trăi expirația ontică ca limită, iar apoi se va prăbuşi  în destin. Asemenea destinelor individuale, şi destinele națiunilor se pot eroda pe sine, căci timpul permite nepriceperii să se instaleze şi falsului să ademenească! „Pentru civilizațiile îmbătrânite, afirmă Emil Cioran, crepusculul este semnul unei nobile pedepse. Ce delicioasă ironie simt ele, văzându-se excluse din devenire, după ce au fixat timp de secole normele puterii şi criteriile gustului! (…) Fiecare civilizație exprimă simbolic un răspuns la întrebările pe care le suscită universul; dar misterul rămâne intact; – alte civilizații, cu noi curiozități, vin să hazardeze întru cunoaşterea lui, dar la fel de zadarnic, fiecare nefiind un alt sistem de erori… La apogeu, zămisleşti valori; în amurg, după ce s-au uzat şi fărămițat, le anihilezi“. (Emil Cioran, Tratat de descompunere, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 143.) Problematica rămâne deschisă. Omul este amprenta propriului timp, iar timpul simbolul propriei deveniri. Închis în istorie sau vector al timpului său, omul nu rezistă tentației de-aşi răsfrânge sinele contrariat, dual, conflictual, în vârtejul existenței! Acest dublu joc al vieții în care vidul, existența fragmentată, maladivul se întretăia cu dimensiunea solară, incandescentă a vieții a marcat încă de la început istoria umanității. Într-un final omul este antidotul, dar şi gangrena propriei istorii! Ființa lacunară globală se afundă în trăiri abisale pentru ca în cele din , să se reverse asemenea unei lave peste imaginea contorsionată a propriului construct. Se topeşte pe sine în încercarea de a se regăsi. La polul opus, se află destinele incandescente! Istoria, în încercările sale de  a se regenera,  permite eului minor, individualului, sinelui rezidual să se transfigureze  într-un eu major, într-o ființă rotundă, globală, generatoare de situații existențiale. Depăşirea vidului, a minoratului, a supraviețuirii – prin topirea propriilor patologii – face posibilă devenirea! Ființa lacunară, însă,  trăieşte într-un timp personal care nu se întretaie niciodată cu timpul devenirii unei națiuni. Curgerea prezentului istoric îi este străină, deoarece acesta este incapabilă să rupă carcasa propriului timp. Potrivit lui Mircea Eliade „a trăi în prezent înseamnă a lua contact, direct şi intim, cu forțele nerealizate, neformulate: a trăi istoria care se face, nu istoria care se consumă. De pildă, Revoluția rusă, astăzi, este realizarea unor forțe care au fost vii acum douăzeci-treizeci de ani, când idealurile şi intuițiile noii societăți au fost însămânțate. Intuiția omului nou pe care au avut-o făuritorii Revoluției ruseşti, aceea era istoria vie, istoria care se face (…). Orice mare revoluție începe printr-un primat al spiritului, oricât de paradoxală ar părea afirmația aceasta. Alminteri, nu un Om Nou apare – ci cel mai vechi om, deşi cel mai atractiv, Barbarul“. (Mircea Eliade, Oceanografie, Humanitas, București, 2013, p. 156, 160. ) Ființa națioanlă a românilor a suferit, de-a lungul timpului, diverse mutații structurale. De fiecare dată, însă, lecția libertății a ridicat probleme! Exceptând factorii externi, înfrângerea, înțeleasă ca lecție a trădării benevole, tacite a survenit din interior. Românii şi-au confiscat, singuri,  propriul viitor! Dictatura ceauşistă a transformat România într-un tărâm enclavat, cu nervuri şi pulsații discontinue. Eliberarea de propriul construct existențial rezidual s-a produs în mod spontan în decembrie 1989. Temnițele trecutului au fost sfărâmate de un viitor incert, dar anticipat cu ardoare. România prezentului, însă, generează un tipar existențial care se închide în istorie. Astfel, tinde să devină un pâlc de individuații al căror timp nu poate degaja fluidul elastic creator – seva, plasma ființei istorice universale. Treptat, se confundă cu imaginea unei ființe naționale care-şi impune să rămână captivă într-o dimensiune nulă, care se estompează rapid din grafica ontică. Acest prezent nepriincios, asemenea trecutului apropiat, dă naştere unei istorii care se consumă. În 1989, ființa istorică a stat cu obrajii lipiți de neant şi respira plumb. Atunci trăia izolată în propria-i osificație, astăzi devine victima propriei libertăți. Libertatea, acest element structural al Ființei, în lipsa Rațiunii, a Identității, se transformă dintr-un predicat esențial, într-un postulat anodin. Abandonul în fața unei libertăți instinctuale, violente, grăbite, asemenea lipsei de reacție în fața constrângerii, are consecințe fatale pentru destinul unei țări. Sinele istoric străbate cu anevoie regiunile existențiale, dar reuşeşte în cele din urmă, prin propria-i devenire, să transmute filonul arid al realității într-o dimensiune germinală. În pofida acestui fapt,  cei mai mulți actanți – oameni sau popoare – îşi duc „somnul de veci” la periferia existenței. Necunoaşterea, înclinațiile morbide… somnul naturii umane. În fața lor, orice tentativă de schimbare păleşte! „Încerând să distrugă vechile privilegii pentru a şi le impune pe ale sale, o Revoluție sfârşeşte întotdeauna prin a se distruge pe sine. Societatea în pieptul căreia şi-a înfipt pumnalul îi va supraviețui, căci nu poți schimba ceea ce este atât de adânc gravat în caracterul oamenilor: zoologia primară“. (Claudiu Iordache, Op. cit., p. 126.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 7 =