Am purtat un dialog cordial cu actriţa şi scriitoarea Olga Delia Mateescu, momente foarte plăcute care s-au derulat după premiera spectacolului „Doamna Godot” la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti.

Doamna este societară de onoare a Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, unde a petrecut patru decenii de viaţă şi de carieră, are un nume foarte apreciat, bine consolidat în lumea teatrală din ţara noastră. Este o prezenţă plăcută şi elegantă, aduce amintiri frumoase de la Reşiţa dar şi din copilăria petrecută în preajma teatrelor, spaţiul în care se nasc cele mai speciale vise şi iluzii din viaţa unui om. E oarecum firesc, este fiica unei actriţe, Aura Râmnniceanu dar şi mamă de actriţă, Irina Ungureanu este fiica ei.

Am văzut spectacolul şi nu pot să scap de tentaţia de a lega subiectul „Doamnei Godot”  de piesa de teatru în două acte a lui Samuel Beckett, „Aşteptându-l pe Godot” care a intrat în limbajul uzual, devenind o„sintagmă” egală cu aşteptarea fără finalitate…De altfel, pe parcursul spectacolului se face referire şi la „nesuferitul domn Godot” care ba vine, ba nu vine, oricum incertitudinea acestei întâlniri instalează o stare de nerăbdare combinată cu o aşteptare continuă. Idem în „Doamna Godot”care este povestea aceleiaşi femei aflată în dialog  cu sinele dar întruchipat în perioade de timp diferite. Piesa nu este dorința de introspecție de la maturitate ca temă ci întâlnirea cu alter-ego-ul. Poate fi întâlnirea tinerei cu ea însăşi, peste timp sau invers! Generoasă temă de discuţie, suntem liberi să glosăm pe marginea ei!

Suntem într-o sală de teatru cochetă, comodă, întegraţi într-un decor modern şi foarte funcţional. Un fundal sonor ales cu atenţie sugerează o atmosferă de film SF. Pe un ecran luminos picură semnalul ritmului cardiac. Va fi cel care, la final, se va transforma într-o linie continuă. Linia infinitului. În distribuţie, două actriţe care se întrec în a fi ”de acolo” în roluri, foarte bune, două feţe ale aceleiaşi drame, sufletul pus la vedere pe masa de vivisecţie. Ele sunt, pe afiş, Ioana Pavelescu si Alexandra Stroe. Nota 10 la interpretare.

Iarăşi mă muşcă şarpele să o întreb dacă, actriţă fiind dar şi autoarea textului, nu i-a venit gândul să se distribuie în piesă?  Îmi aminteam de regizorul Liviu Ciulei care n-a rezistat tentaţiei şi a apărut ca actor în „Play Strindberg”…

– Nu, nu şi iarăşi nu! Am colaborat cu regizorul la alegerea distribuţiei dar nu am dorit, nici un moment, să joc în acest spectacol care, la pornire a fost al meu 100% dar la final proporţia s-a schimbat, în favoarea viziunii regizorale combinată cu participarea creatoare a întregii echipe. Fireşte „partea leului” revine interpretelor care sunt extraordinare. Au întruchipat rolurile exact cum le-am gândit, au adăugat suflet şi emoţie, talent cuceritor.

– „Doamna Godot”  este prima dumneavoatră piesă care vede luminile rampei ? Aţi scris şi „ Capricii” pentru care aţi fost recompensată cu Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă a anului 1997 dar a rămas doar un text în arhivă… Cu „ Doamna Godot” lucrurile au luat o turnură norocoasă.

– S-au mai jucat texte de ale mele la Teatrul Național din Iași, la TNB, la Teatrul Masca, la Radio, se joacă acum la Buzău și la Teatrul Coquette. Am scris textul piesei despre care vorbim, dintr-o suflare, a „curs” din pix, frază după frază, toată această retrospectivă a spaţiului şi timpului care au o imagine diferită – dacă sunt privite din unghiuri diferite – au condus spre exemplificarea ideii că, spaţiul şi timpul privite din două ipostaze, au o abordare diferită. Vă rog frumos, nu interpretaţi că ar fi vorba despre viaţa unei artiste ajunsă la vârsta retrospecţiei, nu este aşa, sunt două stări, doi timpi trăiţi de orice fiinţă, indiferent de profesie, stări complexe care, uneori, se concentrează pe axa simultaneităţii alteori…

Îmi ghicise gândul nerostit, aşa că am lăsat-o să continuie mărturisirea…pe doamna dramaturg Olga Delia Mateescu care îşi dorise, iniţial, să se dedice fizicii atomice…

– În prima variantă, titlul piesei era „ Mamouret și Lady Milford”, mă cufundam într-o „realitate” inventată de mintea mea înfierbântată, la un moment dat, refăceam încontinuu scenele, intrasem şi eu într-o buclă a timpului ca în text… Piesa scrisă de mine, aşa cum aţi văzut-o pe scena Teatrului Dramaturgilor reprezintă viziunea regizorului care, şi-a făcut foarte corect datoria şi a pus cu libertate dar și cu profesionalism în scenă textul. Care a fost cursul lucrurilor? Explicaţia e simplă, şi o ofer cititorilor cu plăcere. Cine sunt decidenţii? Regizorul după cum am spus, împreună cu directorul teatrului. În cazul meu, regizorul Felix Crainicu şi directorul Horea Gârbea. Acest om minunat, Horea Gârbea care, dacă priviţi repertoriul Teatrului Dramatugilor Români veţi vedea că include, constant, premiere absolute, piese ale unor autori contemporani, experimente teatrale unice ! Am visat la acest teatru ani buni şi sunt extrem de bucuroasă că s-a înfiinţat!

– Ne întoarcem puţin în trecut şi cel mai îndepărtat şi cel recent. După cursuri de Filologie clasică aţi absolvit Facultatea de Teatru la clasa lui Gh.Dem Loghin, Dem Rădulescu, Adriana Piteşteanu. Ce aminitri vă leagă de anii studenţiei, de profesorii dvs. de atunci?

– Dem Rădulescu era un actor extraordinar! Exemplifica fiecare rol. N-am mai văzut în viaţa mea artistică altă persoană care să aibă asemenea trăiri profunde deşi…lumea îl cunoştea mai mult pentru latura comică, skeciurile care făceau deliciul Revelionelor, ale duminicilor la TVR! Avea talent pentru dramă dar, publicul nu știe.

– Aţi jucat foarte mult şi nu pot să nu vă întreb dacă păstraţi amintirea unui rol care a fost, deosebit, diferit sau cum doriţi dumneavoastră să-l caracterizaţi, un moment de referinţă!

– Au fost numeroase roluri, am fost distribuită cu generozitate, dramă, tragedie, comedie, am primit multe partituri dar Rachel din „Vassa Jeleznova”, parteneră mi-a fost Florina Cercel şi Nastasia din „Domnişoara Nastasia” mi-au rămas în suflet, ani mulţi. Și cei 12 ani în care s-a jucat  „Zbor deasupra unui cuib de cuci,,! Sau ,,Fata din Andros”,! Unii oameni cred despre mine că sunt o fiinţă aspră dar eu, vă asigur, sunt blândeţea întruchipată. Sau, aşa se vede imaginea mea, dinspre mine, despre mine!….

– Care ar fi definiţia actorului? Sunteţi din 1999, doctor în istoria teatrului, anul acesta se împlinesc două decenii de la momentul festiv al acordării titlului !

– Actorul trebuie să facă pe scenă tărăboi, aşa spune unul dintre nepoţeii mei… Şi are dreptate! Este suficientă această definiţie? Eu cred că da!

– Aţi colaborat cu mulţi regizori importanţi, am văzut că, la finalul reprezentaţiei a venit să vă felicite un spectator pe nume Andrei Şerban…

– Atâtea decenii de carieră au însemnat colaborări numeroase. Cu Horea Popescu. Cu Andrei Şerban, dacă tot aţi adus numele lui în discuţie, am lucrat foarte bine, m-a ”îmbogăţit” artistic colaborarea, apoi, un deceniu şi mai bine am lucat cu Ion Cojar iar despre Iani toată lumea ştie că era un om deosebit, elegant, se născuse parcă pentru a dialoga cu actorii, apoi cu regizoarele Anca Ovanez, Sanda Manu, Letiţia Popa, Miriam Răducanu ani mulţi am dus la bun sfârşit roluri grele.

– Pe vremea aceea, a fi sexy nu era condiţie obligatorie în teatru…

– Cum să nu? Râde cu blândeţe… Ce părere aveţi de Coca Bloos sau Barbra Streisand? Erau sau nu, sexy?

– Revenim la „ Doamna Godot” şi la primele impresii deja publicate de cronicarii de specialitate care apreciază că ne aflăm pe tărâmul numit „ teatrul absurdului” cu sugestii din Sartre si Pirandello…

– Nu e chiar aşa. Poate în domeniul suprarealismului deşi, dacă vă spun că o piesă de-a mea poartă titlul „Peşte cu blană” la ce vă gândiţi?

Mă gândesc că am avut privilegiul să cunosc o artistă extraordinară care a scris teatru, proză, a susţinut numeroase spectacole şi recitaluri de poezie a şi regizat propria piesă „Grenada” la Teatrul Masca, a foat decorată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie, Premiul I. C. Brătianu, la Concursul Naţional de Literatură Nihil Sine Deo- Brașov, Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă a anului 1997, a fost şi este o prezenţă fermecătoare care impune prin inteligenţă şi talent. O actriţă pe care o puteţi vedea, jucând în stagiunea actuală 2019 la Teatrul Coquette, puteţi sa-i auziţi vocea frumos timbrată la radio sau la tvr sau …

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 2 =