Președintele Franței Emmanuel Macron a lansat din nou un mesaj european grandilocvent, tradus în toate limbile statelor membre ale UE, reprodus în câteva mari cotidiene europene și adresat mai degrabă Europei decât francezilor, cum remarcă un comentator de la Paris. Franța s-ar fi așteptat, în mod explicabil, la o poziție a șefului statului față de marile ei probleme presante – mișcarea protestatară a “vestelor galbene”, imigrația necontrolată, fiscalitatea apăsătoare, șomajul, islamizarea, criminalizarea, neputința statului, relațiile externe incerte sau dificile cu marile state europene (Germania, Marea Britanie, Italia, Spania).

Oricum, însă, noua pledoarie pro-Europa Unită a președintelui francez era necesară. Chiar dacă ea a avut și o țintă electorală precisă – europarlamentarele din mai. Cât de binevenită și de oportună, dar mai ales folositoare, este această “Scrisoare” (căci așa se numește ea oficial) se va vedea, inclusiv la alegerile amintite. Căci, așa cum remarcă un alt comentator francez, apelul la solidaritate lansat de Macron, prin soluțiile propuse, mai degrabă îi divizează decât îi adună pe europeni.

Pe linia discursului triumfal de acum doi ani și jumătate rostit la Sorbona, Macron a detaliat o serie de propuneri enunțate atunci la modul general. Toate vizează “renașterea europeană” într-o nouă formulă, mai federalizată, mai instituționalizată. Nu însă și mai firesc integrată, ci mai selectivă, pe tipicul “Europei cu două viteze”. Poate și o Europa mai cazonă, căci se vorbește tot mai insistent de o armata europeană, de un “NATO european “ și de Consilii de Securitate pentru Europa. Parisul vrea un fel de “Europa birocratică”, altfel spus cu o pletoră de instituții – birouri, agenții, consilii etc. în locul actualei “Europe a birourilor”, dragă Germaniei , în care jocurile le fac demnitarii europeni nealeși de la Bruxelles.

Temerară dar riscantă inițiativa. Jupiter (cum și-a spus) s-ar vrea Napoleon, remarcă sarcastic cineva. Se vrea o Poliție de frontieră și un Birou european de azil, un altfel de Spațiu Schengen, un Consiliu European de securitate internă, un Tratat de apărare și securitate europeană, o Banca europeană a climei, o Agenție de protecție a democrației, un Consiliu european al inovației, o Conferință europeană. ”Vast program!” – ar fi exclamat ironic generalul de Gaulle.

Scrisoarea arunca sageti sau îi crispează pe unii, ii ingrijoreaza pe alții. Merge pe devitalizarea NATO, Europa cu mai multe viteze, veștejirea neopopulismului (numit naționalism), pe “preferință europeană” în achiziționarea de armament. Este exact mesajul ce nu trebuia lansat acum, când Europa Unită are interesul să-și afirmă un proiect comun, acceptabil pentru toate statele membre și care să poată constitui o replică la tendința eurosceptică/eurorealista emergentă pe continent. Exegeții textului se întreba ce impact pozitiv și mobilizator ar putea avea el într-o Franța scindată și o Europa centrifugă. Probabil că setul de propuneri ambițioase ale lui Macron va avea aceeași soarta că propunerile anterioare, făcute la Sorbona, de tipul bugetului european și ministrului european al Finanțelor, din care nu s-a făcut nimic.

Ambiția și tenacitatea de constructor și reformator european ale președintelui Macron sunt de remarcat, dar nu e deajuns. Franța aștepta răspunsuri la alte întrebări, Germania nu va vedea cu ochi buni strădaniile emulului de peste Rin de a se erija liderul european nr.1 detasandu-se din tandemul Berlin-Paris al UE, America va penaliza încercarea de creare a unui “NATO european” (care nu ar putea rivaliza cu sau înlocui actuală Alianța atlantică) și ideea unui protecționism european în materie de achiziti strategice, țările din centrul și estul Europei vor fi lezate de reproșul repetat ce li se face că ar lua UE numai ca o “piață”, Rusia va înțelege că aluzia la “interferență electorală” străină o vizează. După un asemenea mesaj, președintelui Franței i se potrivesc spusele unui predecesor al sau la Elysee care recomanda malițios unor state partenere că au pierdut ocazia de a tăcea.

Citește și: Agitație la bursă. Piețele bursiere globale au scăzut drastic

2 COMENTARII

  1. Daca domnul Macron ar avea puterea reala de a separa Europa de toate interesele ei „nationale” sau de a le aduna impreuna, aceste forme statale nationale – egocentrice, care tind sa „rupa” orice bariera indusa de acest „suprastat”, probabil acest nou Napoleon (fara sa fi facut nici macar armata) merita macar o liturghie (mai „parpalita”) care sa „fie” si care sa „dea bine”.
    Pana la urma „popoarele” (poporul) sunt eminamente creatorii si decidentii care rejecteaza sau accepta acest „viol” colectiv care este UE.
    Adica ma gandesc la Franta lui Macron la fel ca la Romania „Mea” si incerc sa inteleg ce o defineste si daca astazi Franta ar accepta alaturi de ea (in mod sincer) o Romanie care nu mai este doar Brancusi, „Ionesco” sau „Sioran” ci este (cu „vestele” ei) un popor la fel de nou (dupa 1989) ca cel creat in Franta (in 1789) de „caderea Bastiliei”, lingvistic, religios si cultural, macar.
    Si cine este „poporul”, care-i sunt „nevoile” si „aspiratiile” comune, care-i sunt „dorintele”, „trairile” si „fetisurile”, care-i sunt „responsabilitatile” personale, care-i sunt „obligatiile” irationale care-l indreapta spre un sens sau altul si care „articol” din comportamentele lui (precum ura, indiferenta sau iubirea) „naste” ce nu este deja creat sau „ucide” creatia in forma ei cea mai selectiva si evoluata ?
    Si „capitalist” vorbind astazi, care este „pretul” lui ?
    Voi incerca sa raspund referindu-ma (pentru inceput) la popoarele (populatiile) ce compun natiunea romana, considerandu-i (in oglinda) a fi copii (cu accent pe „o”) ale altor popoare europene „create” si ele in valtoarea acelorasi framantari care au format lumea moderna.
    Limba poporului roman – Existenta culturala a poporului roman si a limbii lui are la origine „latinismul” precursorului lui Aron Pumnul (profesor al lui Eminescu), eruditului filolog Cipariu Timotei, acel unic Treboniu Laurian, creator impreuna cu I.C.Massim al „Dictionarului limbii romane”, Baritiu si „Foaia pentru minte, inima si literatura, „piaristii” Papiu Ilarian si Hodos. Iar „limba” este chiar „fundamentul” natiei si luand in considerare „romanismul” latinistilor ardeleni (macar pentru acele cinci decenii „cruciale” in care s-au manifestat), imprumuturile lexicale latine evidente s-au adaugat sau au inlocuit (functie de regiune) „limba” liturghica sau de „cancelarie” adica slavona pe care inainte de jumatatea secolului XX, C.C. Giurescu o considera „paritara” in raport cu „latinismul” limbii romane. Astazi aproape zilnic apar „adaugiri lingvistice” straine (in principal din limba engleza) care denatureaza, umilesc, chiar „pornografiaza” aceasta limba plina de „explicitari” si „intelesuri” (in esenta ei), lipsita de schematism sau prescurtari lingvistice „inerte” si profund creativa in exprimarea inaltatoare a „frumosului” prin cuvant sau vers.
    Religia (cultul) poporului roman si european – Pe teritoriul romanesc de astazi credinta crestina a fost predicata inca din perioada apostolica. „Potrivit unei traditii consemnata in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu de Cezareea (265-340), cel mai mare istoric din veacurile primare, Sfantul Apostol Andrei a propovaduit si in Dacia Pontica, viitoarea provincie romana Scythia Minor (Dobrogea de azi). „Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru – scria el – s-au imprastiat peste tot pamantul locuit, Toma, dupa spusele Traditiei, a luat (spre evanghelizare) tara partilor, Andrei Scitia, Ioan Asia, unde si-a petrecut toata viata pana ce a murit in Efes. Mult mai tarziu, istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia., Galatia si Bitinia), in „pustiurile scitice” care puteau fi situate in Scythia Maior (in nordul Marii Negre), adica in sudul Rusiei, dar si in Scythia Minor (Dacia Pontica). Una din slujirile din trecut ale clericilor Bisericii Ortodoxe Romane a fost aceea de a fi sfetnici de taina ai domnitorilor. Sirul acestora ar putea incepe cu Cuviosul Nicodim cel Sfintit (+1406), ca sfetnic al lui Mircea cel Mare si Batran (1386-1417), sa amintim apoi pe mitropolitii Teoctist I (1453-1477) si Gheorghe (1477-1508), din vremea lui Stefan cel Mare (1457-1504); pe Varlaam al Moldovei (1632-1653) din vremea lui Vasile Lupu (1634-1653), pe Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1672 si 1679-1708), din timpul domniei lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) s.a.m.d. In Transilvania, Biserica Ortodoxa a fost leaganul romanilor, credinta ortodoxa devenind cea mai concreta forma de exprimare si conservare a specificului romanesc. La inceputul secolului al XVIII-lea situatia romanilor transilvaneni s-a agravat printr-o conjuctura generala nefavorabila: peste teritoriul lor marile puteri urmareau echilibrul european si isi incercau armele, fie pe campul de lupta, fie prin retelele diplomatice. Rusia se afla in ofensiva modernizarii. Austria se intarea in granite cu aliante politice schimbatoare, Imperiul Otoman – dupa pacea de la Carlovitz (1699) – se refacea in intentia altor atacuri si inlocuia la romani domniile pamantene. Se dovedea tot mai mult ca romanii nu mai pot fi neglijati prin mentinerea acelorasi forme de dominanta: Constantinopolul cauta o carare administrativa prin domnii fanarioti, iar Viena o carare de politica religioasa spre o indepartata Roma, carare cunoscuta sub numele de uniatie (care de fapt si de drept se oprea in acel veac la Viena). Prin unirea unei parti a romanilor ardeleni cu Biserica Romei la 1698-1701, in mod samavolnic, poporul roman a simtit ca prin incercarea de a-i rupe de la Ortodoxie se intentioneaza nu numai desprinderea lui din unitatea cu fratii din Principate si deznationalizarea lui treptata, ci si privarea sa de „legea lui romaneasca”. Contributia Bisericii Ortodoxe Romane la sprijinirea luptei poporului roman pentru emancipare sociala, s-a concretizat apoi in timpul revolutiei de la 1821, din Tara Romaneasca. Dupa revolutia din 1848, unirea a devenit problema centrala a intregii vieti politice romanesti, punand in miscare masele cele mai largi ale poporului. Alaturi de popor, in marea actiune pentru faurirea statului roman modern s-a aflat si Biserica Ortodoxa, prin slujitorii ei. Secolul al XX-lea incepea pentru istoria maselor taranesti din Romania cu una dintre cele mai cutremuratoare ridicari ale lor pentru dreptate sociala. In fruntea taranilor rasculati la 1907 se aflau preotii. Unificarea bisericeasca a tuturor romanilor a fost intarita apoi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhie, prin legea din 23 februarie 1925, recunoscuta de Patriarhia Ecumenica prin Tomosul din 30 iulie, acelasi an.” – spicuire din „Originile si implicatia ortodoxiei in istoria poporului roman”, multumesc prof. dr. Viorel Ionita.
    De ce era nevoie de aceasta rememorare ?
    Pentru a putea analiza si intelege originea crestin – ortodoxa a poporului roman si legatura lui inseparabila cu biserica ortodoxa, atat social cat si „politic”, aceasta identificandu-se cu poporul nu numai spiritual si sufletesc dar si participand cu tot ce putea intreprinde la lupta lui pentru egalitate si emancipare, cred ca trebuie sa urmarim ce a reprezentat biserica si credinta nationala in sufletul si existenta reala a acestui popor.
    De altfel in toate monarhiile europene, medievale sau moderne, biserica a fost un „stalp” al organizarii si conducerii statale, care a „netezit” in permanenta „drumul” monarhilor prin crearea legaturii lor ereditare (de nastere) cu divinitatea (cu origini in culturi antice), care a oferit ca „daturi divine” reguli intangibile de comportament social – religios, supunerea si obedienta fata de monarh si divinitate si creand astfel unitatea dintre stat si biserica ca „doctrina de stat”.
    Cultele religioase semnificative din Romania ar fi compuse din mai mult de 86% ortodocsi, aproape 5% romano – catolici, peste 3% reformati si mai putin de 1% greco – catolici.
    Cultele religioase semnificative din Europa (din care doar 76% sunt crestini) ar fi compuse din 46% romano – catolici, 35% ortodocsi (acestia, in principal din statele din Rasarit primite in UE) iar dintr-un procent crestin de 100% ar fi 62% romano – catolici si 48% ortodocsi.
    Aici trebuie sa ne aducem aminte de „marea schisma” din 1054 care la vremea respectiva reprezenta o consecinta a instrainarii treptate (creata de interesele politico – religioase incepute odata cu inscaunarea lui Carolus Magnus ca „imparat al noului Imperiu roman si care preluase „in virtute sua” si titlul de „basileus” al imparatului bizantin Nicefor, actiune respinsa de acesta precum si luptele politice din secolele urmatoare pentru succesoriatul Imperiului roman si mostenirea lui teritoriala). Ce a urmat a fost o lupta pe fata cu toate armele, nu numai politice dar si dogmatice (Crezul, azima versus paine dospita, celibatul) care a culminat cu excomunicarile personale dintre Patriarhul Constantinopolului si viitorul papa Leon al IX – lea si mai tarziu, in cruciada a patra, cucerirea Constantinopolului de catre latini (mostenire amara a luptei dintre frati de aceeasi religie). Si indiferent de „durerea si dezgustul” exprimate la 800 de ani de la eveniment de papa Ioan Paul al II – lea in fata Patriarhului ortodox al Constantinopolului, raman intrebari:
    Oare catolicii puternici azi in Europa si in UE si majoritari vor accepta o comuniune de interese, in prezenta intereselor nationale sau dogmatice ce compun actuala „doctrina de stat” catolica, cu ortodocsii, mai slabi, mai putin puternici si mai putini (dar care prin alaturarea teoretica a Ucrainei, Moldovei, Georgiei ar creste ca numar si presiune religioasa) sau se vor face simtite miscari centrifuge „sfecifice” fiecarui „schismatic”, pe masura ce tarile din est vor reveni economic si vor solicita tratamentul de „egali” ?
    Poate nici religia statelor nu mai are puterea vremilor trecute dar atunci cand vorbesti de indivizii care compun popoarele aduse la aceasta „masa comuna”, creierul primar individual „nu uita” si este in stare sa-si loveasca fratele (chiar si „inarmat” cu argumente formale) numai pentru a-si impune „crezul”.
    Dar sa o negi (sa-i negi influenta) cred ca este o eroare politica (nu fac comparatie cu Turcia care nu este crestina) adica chiar si intre frati crestini la baza, dar despartiti in suflet si traire spirituala de un mileniu de „ex-comunicare”, nu cred ca se poate „naste” prea repede o „solutie” sau macar un „compromis” care sa salveze crestinatatea.
    Noi am fost „primiti” de vest, deocamdata in „holul” casei lui in care ne-am etalat toate „darurile” nationale de „aur, smirna si tamaie” dar poti sa stii cat „valoreaza” in „ochii lui” acest gest aproape auto – suicidar ? Poate nu valoreaza nimic si numai pentru faptul ca in „cultura” umana „invingatorul castiga tot”.
    Este o prima intrebare legata de unitatea popoarelor UE: pot catolicii si ortodocsii sa uite neintelegerile, tradarile si luptele ultimului mileniu si sa cladeasca impreuna o biserica crestina comuna, fundata mai mult pe dragoste crestina decat pe formalismul dogmatic (fara a afirma ca nu este important pentru credinciosii ambelor „schisme”) si exprimata mai mult prin cuvant, empatie si constructie umana decat prin mandrie, avaritie, invidie, lacomie, manie sau nepasare si respectand impreuna „Poruncile Dumnezeiesti” ?
    Iar aici trebuie sa tinem cont ca in toata istoria ei, Europa vestica a reprezentat si a purtat „stindardul” cultului crestin prin religia romano – catolica si nu prin cea ortodoxa.
    Cultura poporului roman – Cultura romaneasca si inventivitatea, acest ansamblu de valori spirituale si materiale, produse in provinciile componente sau pe teritoriul unit poate fi definita ca o intalnire a traditiilor europene centrale, de est si de sud-est, sub influenta culturii vestice (in principal Franta si Germania). Bazele ei medievale timpurii au legatura cu ortodoxia, traditia bizantina si slava. Ca o scurta enumerare, primele documente scrise pe teritoriul national au fost scrise in slava, cu litere chirilice si nu in provinciile cunoscute ca Moldova sau Tara Romaneasca ci in Transilvania („Scrisoarea lui Neacsu” – Brasov sau „Codicele de la Ieud” – Maramures), impreuna cu Tetraevangheliarul lui Nicodim de la Tismana, cronicile laice precum „Letopisetul Tarii moldovei” a lui Grigore Ureche, apoi Miron Costin sau Ion Neculce, poezia lui Dosoftei, Biblia de la Bucuresti, „Descriptio Moldaviae” a lui Cantemir), apoi latinistii „Scoala Ardeleana” (Micu, Sincai, Maior, Budai Deleanu), scolile romanesti ale lui Lazar si Heliade Radulescu, povestirile lui Pann, gramatica lui Ienachita Vacarescu, pasoptistii Kogalniceanu, Alecsandri, Andrei Muresanu sau Balcescu, „Junimea” si „Convorbirile literare” , Maiorescu, poetul „nepereche” Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale si dramaturgia lui unica, pictura lui Grigorescu sau Luchian, Ciprian Porumbescu si „balada” lui, ASTRA si Andrei Saguna, Slavici, Istrati, Delavrancea, Cosbuc, Baritiu, sculptura lui Brancusi, expresionismul lui Blaga, „Sburatorul” lui Lovinescu, critica stralucita a lui Calinescu, romanul lui Rebreanu, nuvela lui Sadoveanu, proza analitica a lui Camil Petrescu, teatrul lui Mihail Sebastian sau Sturza Bulandra, poezia revolutionara a lui Toparceanu, Arghezi, Bacovia, simbolismul lui Ion Barbu, dadaistii, filozofiile lui Vulcanescu si Gusti, compozitiile unice ale lui George Enescu, Mihail Jora, interpretarea lui Lipatti, pictura romaneasca moderna reprezentata prin Tonitza, Ressu, Sirato, Pallady, in medicina Paulescu si insulina, neurologia lui Marinescu, bacteriologia lui Babes, endocrinologia lui Parhon, matematica lui Titeica, profunzimea istorica a lui Eliade, scrierile lui Marin Preda si poezia lui Nichita Stanescu ?
    Este mult, este putin ? Cred ca da, pare si mult si putin. Palida si schematica enumerare de mai sus (de tip „wiki”) este doar o serie de „intepaturi” de acupunctura care are sensul final de a obtine acea „reactiune” inalta, indusa de micile „actiuni” provocatoare.
    Nu pot gandi politica sau „pozitia” altor state sau a UE decat prin prisma Mea personala si a aspiratiilor natiunii Mele personale, nu pentru ca eu as reprezenta ceva „mare” ci pentru ca „natia” mea este tot ce „sunt” eu, de garda permanenta la „drapelul” ei, cu glonte „pe teava” pentru a o apara (fara pic de mancare-n stomac), poezie nationala si sacrificiu, emancipare sau cantec de lebada.
    „Informer” maine, poate.

  2. Am citit scrisoarea presedintelui Macron, daca a scris-o personal, il scuz fiindca e tanar, daca ea reprezinta insa pozitia statului francez, atunci deja mi-am formulat cateva semne de intrebare.
    Dreptul sau ” pozitia” domnului Macron este una dedicata, ea avand in prim plan interesul national insa exista si alte natii europene care privesc spre Franta ca spre o „faclie” si-i aduc in „vedere” responsabilitatile comune pe care si le-a asumat (nu personal ci deasupra persoanei) adica cele referitoare la statutul vremelnic si „traseul” viitor al UE, ca si constructie comuna.
    Filozofic vorbind, exista indeajuns de multe „punti” de legatura intre Romania, Franta si UE si repet, din punct de vedere filozofic mai este de actualitate aceasta „ultima constructie”?
    Modelele filozofice europene chiar si traditiile lor identitare s-au manifestat cu putere la nivelele nationale, aproape creand (in ultimele doua secole) o „emulatie” comuna a manifestarilor filozofice europene, tributare insa doar intelectului uman si trairilor lui inalte.
    Din punct de vedere al abordarii (deocamdata teoretice, fiindca ea nu exista) unei „filozofii comune europene” as indrazni sa spun ca aceasta (filozofia) ar trebui sa fie definita la nivelul „intregului”, sa fie atenuate diferentele culturale, sa se ofere mijloace facile de „receptare” a acestei gandiri inalte si de decriptare pozitiva a ceea ce leaga inseparabil filozofiile „nationale” de cele „europene”. Conceptele filozofice referitoare la „drepturile implicite” instituite prin „nastere”, „libertate individuala si respectul fata de individ” raportata la limitarile legislative specifice, „justitia si respectarea legii”, libertatea de asociere si de exprimare a opiniei individuale, s.a.m.d, reprezinta doar „coduri” laice, „para-religii” care au un pronuntat caracter statal. Chiar daca ele sunt acceptate la nivelul intregii Europe, acestea nu pot substitui nivelele inalte justificate de o gandire filosofica comuna si acceptata (macar ca si „curent”) de statele membre aduse filozofic la nivelul „post-cenzurii”.
    Politic vorbind, si privind spre „fratiile” europene, putem avea (macar) semne de intrebare asupra „valentelor” manipulatoare ale politicului „comun” european precum si asupra reprezentativitatii „unice” a „voturilor” nationale. Fiecare „vot” (spre o directie sau alta) reprezinta un „atu” national dar si un „punct de presiune” indreptat aleatoriu spre celelalte natii membre.
    Incorectitudinea politica s-a manifestat inca de la „oferta”, nefiind „minim 3” ci doar una. Adica niciuna dintre tarile aspirante nu au avut a alege (de fapt nu i s-a permis). Iar ce a urmat a fost (nu ceva nou, cel putin pentru Romania) intoarcerea cu cel putin 100 de ani in istorie, revenind la statutul transmis genetic de pasalac sau „aproape” gubernie, iata insa „europeana”, care i-a secat avutia si identitatea nationala si care a adus-o „de bunavoie” si legata la ochi in „pragul” acestui „malaxor” de natii care este UE.
    Personal consider ca politica UE este una in care „voturile” sunt intotdeauna „fortate” de „situatii” create (oarecum) artificial si „bine`directionate” in favoarea „adoptarii” acelor legi care (iata) ne indeparteza atat personal (cu toate ca UE nu se coboara la acest nivel minimal) cat si national de „marile trairi” ce pot fi „degustate” doar de reprezentatii acestor entitati „vasale si visate” de „arhitectii si constructorii” acestei „opere” politice.
    Economic vorbind, cu un „domn” impus de „Poarta”, nu cred ca mai contam, de fapt nu mai contam inca din perioada FPS-ului taranist (si eu sunt taranist) si a domnului Sarbu sau a „privatizarilor” ulterioare din vremea lui Nastase-Basescu iar astazi ne „chinuim” precum Germania (pentru ea) pentru un „buget romanesc” si fara speranta de a ne repatria „cotizatiile” macar prin Programul de infrastructura „mare”.
    Economic, Romania nu are nici o alta „varianta” in afara „vietii” economice care ne este „acceptata” si pentru care trebuie „macar” sa multumim verbal, prin articole de presa, sau prin panouri publicitare.
    „Lebada romaneasca” este una „cu gatul bine bagat intre umeri” si al carei singur „balet” este „datul din coada”.
    „Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
    De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?”
    Militar vorbind, ne aflam inca, temporal (noi romanii) intre cucerirea Odesei, cartile postale de la Stalingrad si aplicarea „Tratatului de pace” iar Europa in ansamblu a ramas ca o caricatura a celei de-a patra „Conferinte de la Moscova”.
    Ce am realizat militar de atunci si pana astazi ?
    Noi romanii nu aveam nici un dusman in afara tendintelor „oarecum revizioniste” ale Ungariei dar armata a IV-a „a Ardealului” era cea mai puternica armata romaneasca. Pe 10 decembrie 1989, fostul presedinte „antedecembrist” a semnat receptia ultimelor sisteme de rachete S 300 (pe care Iranul le-a primit trei decenii mai tarziu) care faceau din Romania o tara „aproape” inexpugnabila si cu o armata permanenta, aproape la jumatate din cat are Rusia astazi (fara rezervisti). Am mai intrebat dar nu mi-a raspuns nimeni: ce s-a intamplat cu sistemele S 300 romanesti ? Am inteles din surse credibile (fara nici o legatura cu Romania) ca au fost vandute „cash” si au fost folosite pentru aducerea „la ordin” a factiunilor politice din Angola in 1991 („vorbe” dom`le sau „fake”).
    Nici azi „nu avem dusmani” decat pe Rusia si „arsenalele” ei si asta pentru ca am dorit „sincer” sa oferim SUA ceea ce cred ca nici nu visa aceasta entitate „oarecum parazitara” sa obtina de la vreo natie cu „scaun la cap” adica sa-si implementeze pe teritoriul national romanesc un sistem de „aparare” „national SUA” in coasta Rusiei (zici ca ne-a mancat „licuriciul” tot „glagorele” sau suntem „visati” de Caron).
    Europa a pierdut Turcia si bazele de rachete nucleare (care nu prea mai pot fi „miscate”), oricum nici americanii expulzati si nici nevestele lor nu aveau „solutii” pentru „debarasarea” acestora si nu existau nici nebuni care sa le primeasca pe teritoriul national. Turcia (care nu a fost primita in UE pentru ca este musulmana si care a fost pacalita cu aceasta „preocupare excesiva” timp de decenii) achizitioneaza (in iulie) sisteme de rachete S 400 si o doare „academic” in „pix” de „framantarile” terfelitului NATO care nu-si mai gaseste (de fapt nu-si mai aminteste) identitatea prima, „aia” de la „sanu` primipar” care o „tampona” pe botic cu „gogosele” de bumbac.
    Domnule Macron, va inteleg (in primul rand) pentru ca sunteti tanar.
    M-a mirat intotdeauna acest „delir” al tineretii „infipte” in functii inalte de conducere precum cea de prim – ministru.
    Citeam astazi ca Ponta „emigreaza” daca „El” ajunge Presedinte. Ar fi interesanta tara unde emigreaza pentru a intelege (pe langa „Colectiv”) motivul real al demisiei sau „forta” ei.
    Ascultam mai deunazi pe prim-ministrul Canadei (tot asa un tinerel care nu a trecut de exprimarea „profunda” de pe Facebook) care afirma in direct (si la o ora de varf) ca in discutiile lui cu ministrul justitiei „nu a inteles” ce spunea acesta. Domnule Trudeau, ce mai cautati in acea casa care este „guvernul” Canadei ?
    Am intrebari nefondate si asupra d-lui Kurz.
    Domnule Macron, Romania a „luat lumina” de la Franta in ultimele doua secole si sunt convins ca latinismul popoarelor noastre a creat „deschiderea” care a propasit teritoriul national al Romaniei de astazi si va multumesc, ca natie pentru aceasta sustinere.
    Va rog insa sa aduceti in discutie (ca tanar care spera „sa apuce”) si „niste” discutii (faceti un grup de reflectie european) legate, pana la urma de „ce” suntem noi europenii (doar impreuna), ce dorim (personal si national) si daca aceasta „constructie” nu este prea „stramta” pentru unele natii si prea „larga” pentru altele.
    Va rog sa abordati cu seriozitate aceasta „minima” cerinta si parca „va vad” facand armata pentru a putea „decide” si in domeniul militar.
    Oricum, va multumesc pentru intentia „scrisorii” si daca aveti nevoie de un roman care nu stie franceza si mai nimic, va rog sa nu ma sunati, am treaba in tara „Mea”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 1 =