Am văzut-o pe actriţa Crenguţa Hariton în câteva roluri, la teatrul C.I Nottara unde joacă de mai bine de două decenii ( după un scurt parcurs la Teatrul de păpuşi de la Ploieşti). Distribuită în comedii, un exemplu ar fi soţia sexy din „Vacanţă în Guadelupa”, piesă care „ţine” afişul şi se joacă de opt ani cu sala plină pe Bulevardul Comediei, apoi Alla din „Somnambulism”, o dramă cu subiect contemporan, sau personajul dădacei în „ Moliere/ereiloM” şi un dublu rol în „Cum vă place” de Shakespeare într-o versiune modernă. Am provocat-o, întâi pe FB apoi faţă în faţă, nu la duel, ci la un dialog, din dorinţa mărturisită de a obţine, din partea ei, file din jurnalul de viaţă al unei actriţe.

– Cine eşti tu, Crenguţa Hariton ?

– O fată născută la malul Mării Negre care înoată cu plăcere, face tumbe, sare de pe dig, se scufundă sub apă ca să se usuce apoi, pe nisipul vălurit…Sunt oameni cu suflet mare. Mie-mi pare că sufletul meu este ca o mare. Când oglindește soarele, când îl tulbură valuri grele de la o furtună din larg, dar şi ace de gheaţă,e drept, doar uneori… Undeva, în adânc se descompun lent și câteva epave, mai vechi sau mai noi. Mă mai afund uneori, să le vizitez… durerea. Dar, ca şi marea, sufletul meu se bucură de prezenţa oamenilor de care are grijă, le hrăneşte bucuriile, le alină tristeţile, îi distrează…

foto credit Cătălin Petolea

– Cum arată o zi din viața ta de actriţă? Dacă ai scrie, aşa cum frumos și inspirat ai intitulat textul pe care mi l-ai trimis, Jurnal de actriţă… de Bucureşti aș adăuga eu, cum ai descrie viaţa ta de zi cu zi….într-o zi!

– Nu am un tipar anume pentru zilele mele, nu trăiesc prea ordonat. Sunt zile pe care le pierd și zile în care nu-mi văd capu’ de câte treburi am de făcut. Constanţele existenţei mele sunt teatrul, fiica mea Ioana, prietenii și mișcarea. Iar dacă îmi imaginez o zi din viitor, mă văd cu nepoții la cabină, pregătindu-mă să intru-n scenă… Dar mai e ceva vreme până atunci !

– Aş dori să povesteşti despre rolurile tale, despre felul tău de a fi şi te rog, tânără doamnă, să fii mai generoasă cu detaliile…

– O să încep cu colaborarea cu regizorul Dan Micu, care a venit curând după ce-am terminat facultatea. Monta, pentru a doua oară, la Nottara  „O noapte furtunoasă” și am primit rolul Vetei. Povestea mult, lucra cu bucurie, cu haz, cu poezie. Eu eram foarte tânără și luminoasă, nu avusesem parte de experiențe neplăcute și nu înțelegem, în profunzime, multe momente. Discutam cu Dan Micu despre lucruri aparent fără legătură cu spectacolul şi mă trezeam apoi cu gânduri noi înțelegeam situații pe care nu le trăisem, stări necunoscute mie! Spectacolul s-a conturat pe nesimțite, fără chin, aş spune. Personal, profund până-n măduva oaselor.

– Ai preferinţă pentru anumite roluri?

– Joc cu plăcere orice rol, aici se include şi comedia. Într-un fel e mai ușor, oamenii își doresc să se bucure și e foarte plăcut să auzi publicul râzând, aplaudând. Dar cel mai drag dintre spectacolele pe care le joc acum, e o dramă. Mijloacele de expresie folosite sunt puțin diferite, dar esența e aceeași. Să înțelegi personajele în cele mai mici amănunte și să reușești să le umpli de viață.

Aş preciza că este vorba despre Alla din piesa „Somnambulism” care aduce pe scenă câteva personaje care „rimează” impecabil şi fac o risipă de energie remarcabilă. Un spectacol în care Crenguţa Hariton se regăseşte în tonurile unei existenţe marcată de tragismul de zi cu zi, de starea de amorţire pe care psihologii au numit-o somnabulism. Dar, ne întoarcem la confesiunea Crenguţei care îşi aminteşte despre începuturi, anii de vis ai copilăriei, de fiorii care însoţesc adolescenţa. E frumoasă şi calmă, veselă, transmite bucuria de a trăi a artistului, o prezenţă plăcută cu zulufii ei cârlionţaţi care îi conturează figura de grecoiacă… A moştenit, prin neam, trăsături de la o bunică din Peloponez.

– Mă întreb, retoric dacă sunt cochetă şi nu ştiu să răspund…Am grijă să aleg hainele pe care le îmbrac, dar nu țin seama, neapărat, de tendințele modei. Mă fardez arareori, fac multă mișcare și mă răsfăț cu un masaj, săptămânal.Am văzut-o pe scenă, agilă, neobosită în cele două roluri din „Cum vă place” sau în „Somnambulism” alergând, recitând suferind… O privesc cum savurează cu eleganţă o salată „de post” pentru că respectă regulile ortodoxiei şi, între două înghiţituri, îmi povesteşte despre copilăria ei care a fost absolut minunată!

– Aveam „casa noastră” tocmită în arțarul scorburos din fața curții! Acolo tăifăsuiam, la orele amiezei, când străzile erau aproape pustii, cu prietena mea, care semăna foarte mult cu Veronica din film. Uliu’ și porumbeii, fotbal, ouata… Ori de câte ori gălăgia era prea mare, mama ne lua apărarea în fața vecinilor, dar aveam îngăduința să ne jucăm pe stradă, în dreptul gardului nostru, de aproape 20 de metri sau în curte. Uneori, mama ne organiza concursuri, pentru care inventa premii pe care le construia din te miri ce. Nu mai avea nimeni, în toată Constanța, stea de șerif sau insignă de căpitan sau coroniță de sirenă…

  • Părinţii tăi erau artişti la Teatrul din Constanţa…

– Da, artişti păpuşari. Aşa am adunat o grămadă de amintiri din deplasările pe care, vara, le făcea Teatrul de păpuși la taberele de copii. Eu eram nelipsită, ajutam la montare, aşa credeam, luam cina cu copiii din tabără…ceaiul, macaroanele cu brânză aveau alt gust decât acasă, erau speciale. Pe la 14 ani l-am jucat pe Cristofor Robin, băiețelul care îl avea pe Winnye the Pooh. A fost o nebunie … de bucurie. Eram colegă cu mama!

– A venit adolescenţa…

– Da, adolescența şi mărturisesc că n-am fost rebelă. M-am bucurat de multă libertate. Eram lăsată să mă tund singură, să port pantaloni tăiați (m-a învățat mama cum să-i rup cu lama), să merg la petreceri, cu condiția să fiu condusă acasă de cel puțin doi băieți, iar obligația, pe care o impuneau alţi părinţi copiilor, de a lua note foarte mari sau premiul cu coroniţă, nu exista pentru mine! Mai şi chiuleam uneori…

– Dacă facem un popas în amintirile din teatru, mi-ai spus că ai iubit foarte mult rolul Veta din „O noapte furtunoasă”, prima oară distribuită de regizorul Dan Micu, iar a doua oară erai Veta dar sub bagheta regizorală a lui Alexandru Mâzgăreanu cu care, după cum se vede, continui colaborarea în „Somnambulism” și „Cum vă place” de W.Shakespeare.

– Veta din „Noaptea furtunoasă” a lui Alexandru Mâzgăreanu, a fost mai mult a regizorului decât a mea. Am urmat cu încredere propunerea lui, mi s-a părut coerentă, credibilă, pentru că făcea incursiuni în contemporaneitate fără să piardă nimic din spiritul, din gândul iniţial al lui Caragiale. Esența era neschimbată. Imaginea personajelor era cea care descria tarele societății de azi.A fost o propunere îndrăzneață, care, după părerea mea ar fi fost mai bine primită dacă venea de la un nume deja consacrat.

“Când te arunci să faci un text ca Noaptea furtunoasă, te iei la harţă, într-un fel, chiar cu Caragiale. Dar la harţă în sensul bun al cuvântului” a mărturisit, după premieră regizorul Alexandru Mâzgăreanu.

– Eşti eleva lui Alexandru Repan. Ai început studiile la clasa lui Dem Rădulescu iar la final, ai terminat la Alexandru Repan…

– Alexandru Repan este un artist care vede esența în oameni, situații, personaje,rezolvări. După vizionarea cu „Hangița”, mi-a spus aşa : „Fetiță, tu nu trebuie s-o joci pe Sophia Loren, tu, când intri-n scenă trebuie să zici în mintea ta : „Sunt mică, drăguță, o să vă scot din letargie, vă farmec cu siguranţă! Un alt sfat, Repi, aşa e alintat, mi l-a dat direct în spectacol. Era prima reprezentație cu „Arșița și viscolul”, text scris de Mihai Ispirescu imediat după 1989,care vorbea despre realități fierbinți … Eram undeva, sus, și în timpul monologului au izbucnit aplauze. Eu am continuat să vorbesc, să spun textul și-l aud pe Repi, care era întins jos, pe scenă, atenţionându-mă: „Taci! Lasă-i s-aplaude!”. În sală nu s-a auzit sfatul lui, dar eu am înlemnit de frică, de emoție ! Ce nu te omoară, te face mai puternic…

– Ai o fiică şi ai decis să o creşti singură. Cum e să fii mamă single, cum comunici cu fiica ta, repetă şi ea destinul mamei, te urmează prin cabinele de teatru sau o ţii departe de lumea dezlănţuită a  slujitorilor Thaliei?

– Să fii mamă singură e foarte greu. De fapt e greu să fii mamă, una dintre cele mai grele meserii. Greșeli, extenuare, tandrețe, deznădejde, bucurie explozivă, momente de egoism, de liniște, de îndoială, de mândrie, țipete, mulțumiri, lacrimi dar, într-un cuvânt, fericire. Când era mică o mai luam cu mine la spectacol, nu prea aveam cu cine s-o las. Și eu am copilărit în teatru, mă aducea bunica la alăptat, în pauza dintre repetiții, și pleca cu mine plângând. Dar Ioana nu s-a molipsit, nu vrea să fie actriță.

– Ai refuzat vreun rol?

– Nu, nu am refuzat niciodată dar nici nu am cerut. Mai de curând, am avut îndrăzneala să-mi mărturisesc speranța că voi obţine un rol, o colaborare…

– Aş dori să defineşti meseria de actor. Ai mai făcut-o în alt interviu şi mi-a placut foarte mult formularea ta, cred că ai parcurs deja o bună parte a drumului tău spre perfecţiune, eşti dăruită teatrului, iubirea de această profesie ţi se citeşte în privire

– Nu mai știu ce-am spus atunci… acum zic c-ar fi bucuria de a dărui (cu suflet și meșteșug), bucurie.

1 COMENTARIU

  1. minunat interviu ileana …..fermecatoare prezenta pe care, tare aș vrea s-o văd jucând și poate chiar s-o cunosc ….de ce nu ?!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 7 =