Miercuri, 10 iulie 2019, în Aula Academiei Române din Bucureşti, Calea Victoriei 125 a avut loc sesiunea omagială în care s-a comemorat trecerea în neființă a romancierului, publicistului și academicianului Augustin Buzura. Evenimentul a cuprins şi o expoziție cu imagini și fragmente de manuscris sau extrase din publicistica lui Augustin Buzura.
În cadrul sesiunii de comunicări au luat cuvântul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române, Răzvan Teodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, Angela Martin, traducător și eseist, Paul Cernat, de la Facultatea de Litere a Universității București, Anamaria Maior-Buzura, președintele Fundației Culturale Augustin Buzura, Ileana Marin, de la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, Ana-Maria Vulpescu, de la Fundația Culturală Augustin Buzura. Sesiunea a fost organizată de Secția de Filologie și Literatură a Academiei Române.
Vorbitorii, prieteni şi colaboratori apropiaţi, şi-au amintit şi au prezentat momente inedite din viaţa şi activitatea academicianului Augustin Buzura, subliniind modul exemplar în care acesta şi-a dus la bun sfârşit menirea artistică. Coleg şi prieten, academicianul Eugen Simion a prezentat un discurs amplu, documentat, cu referiri la nume celebre ale literaturii române, scriitori şi publicişti ardeleni ca Slavici şi Goga dar şi „vlahii” I.L Caragiale sau Marin Preda, amintind despre nucleului de românism care a fost, pe de o parte, zona Năsăudului, dar şi Maramureşul, comuna Berinţa din care a plecat spre lumea literară a Clujului şi apoi a Bucureştiului, cel care avea să devină binecunoscutul scriitor-medic psihiatru Augustin Buzura. Personalitatea academicianului dar şi a omului Augustin Buzura cel care a infiinţat şi a condus mai bine de un deceniu revista „Cultura” (acum, editată on-line) care a pus o piatră de temelie la înfiinţarea Fundaţiei Culturale Române devenită mai târziu Institutul Cultural Român, s-a regăsit în cuvintele de apreciere rostite de academicianul Răzvan Theodorescu care nu a „trecut cu vederea” clipele de grea şi nedreaptă cumpănă pe care a trebuit să le depăşească Augustin Buzura nu doar în perioada cenzurei comuniste dar şi în anii de după evenimentele din1989 când, spirite vrăşmaşe l-au atacat, pe nedrept , blamându-i munca depusă în cei 15 ani de funcţie publică. A rămas neştirbită imaginea operei literare profundă care a stat şi la baza mai multor producţii cinematografice şi de televiziune care au fost realizate după scenariile lui, respectiv Orgolii” (1981, regia Manole Marcus, după romanul omonim), „Pădureanca” (1987, regia Nicolae Mărgineanu, după o nuvelă de Ioan Slavici), „Undeva în Est” (1991, regia Nicolae Mărgineanu, după romanul „Feţele tăcerii”) .
Un om tăcut, un om care nu îşi afişa uşor sentimentele, gândea profund și spunea lucruri profunde pe care le regăsim detaliate în cărţile lui. Un exemplu grăitor în acest sens este Parabola orbilor pictura lui Pieter Bruegel cel Bătrân inspirată din Biblie, o parabolă folosită de scriitorul Buzura, despre care, cu vocea încărcată de emoţie Angela Martin, traducător şi eseist cu care a colaborat în ultimii ani de viaţă, a spus: „zărea din ce în ce mai greu conturul lucrurilor, era aproape orb ca o cârtiţă…”
Psihiatru, prozator, scenarist, eseist, Augustin Buzura pe lângă propria carieră, a căutat, cu generozitate să găsească modalitățile care să permită dreptul la exprimare şi altor voci artistice, indiferent de orientarea, ideologia sau opțiunile lor estetice. „Veșnic în căutarea adevărului absolut, pe care singur admitea că nu-l poți găsi niciodată, Augustin Buzura a fost și va rămâne un nume fundamental al prozei românești”. Aş dori să închei aceste câteva rânduri dedicate evenimentului care s-a desfăşurat astăzi, 10 iulie 2018 în cadrul solemn al Academiei Române, amintind un citat din discursul academicianului Eugen Simion: „Buzura a făcut să nu fie sub comunism o Siberie a spiritului. Romanele lui Buzura au fost citite, căutate, reeditate, consultate în zeci de mii de exemplare pentru că oamenii vedeau acolo că el încearcă să spună adevărul. Un prozator în linia lui Slavici și Rebreanu. Nu avea o frază strălucitoare, ușoară. Era greoaie dar gravă, nu zbura deasupra frazelor limbajul lui, ci căuta ceva în interiorul lucrurilor. Pierderea lui e uriaşă pentru literatura noastră “.
