Până în ’89 (inclusiv), când peste tot se începea serviciul între 7 și 8 a.m., din vagoanele și în vagoanele metroului se intra și se ieșea în niște valuri uriaşe, care riscau să te poarte în sensul invers celui dorit.
Dacă reușeai să urci și nu rămâneai cumva pe peron să-l aștepți pe următorul, erai luat pe sus de mulțimea care se bulucea ba să iasă, ba să intre și erai înțepenit imediat într-un loc. În timpul călătoriei, ramâneai perfect în picioare chiar dacă ți-ar fi venit să leșini. Erai susținut de presiunea călătorilor, care se exercita asupra ta cu aceeași forță de jur împrejur. Și leșinat ori chiar mort de-ai fi fost, ai fi rămas tot în picioare până la destinație. Nu aveai loc unde să cazi.
În situațiile rarisime în care ai fi avut șansa unui loc liber, pe care de multe ori aterizai fără să-ți fi propus, purtat de îmbrânceli și ghionturi, te ofereai să ții în poală sacoșele ori genților celor din jur, astfel încât se făcea un pic mai mult spațiu, măcar cât, ca pentru cei rămăși în picioare, să apară posibilitatea de a-și duce o mână la nas, de pildă, să se scarpine de i-ar fi deranjat vreo mâncărime neavenită. De erai în picioare, chiar în fața rândului de scaune, te uitai cu oarece jind la norocoșii cu loc. Dar erau și ei apatici, somnolenți ca și tine, la fel de învinețiți de frig, și cu același aer de oboseală și indiferență ca tine.
Și acum, ceva ce cred că am mai povestit:
În 21 decembrie ’89, la metrou, lumea mi s-a părut mai puțin agresivă în dorința ei (firescă!) de-a ocupa un loc în trenul spre locul de muncă. Fețele oamenilor exprimau parcă o jenă, un fel de dorință de-a pretinde că n-au aflat insuportabilul, că nu știu nimic despre masacrul de la Timișoara. Călătorii evitau evident orice contact vizual, dacă privirile lui se intersectau din greșeală, repede erau lăsate în jos. Pasagerii metrolui de pe linia 2 mi s-au părut mai resemnați, mai cuminți și mai indiferenți ca oricând. Eu însă îi iscodeam insolent cu privirea, nu mă puteam abține, eram crispată toată, speriată de moarte, dar și îndârjită de-o speranță nebună. Auzisem și eu la Europa liberă acel “Nu trage!” urmat de rafalele de armă. Faptul că acum bucureștenii își evitau unii altora privirile m-a făcut să simt cu o acuitate nemaitrăită disperarea de-a mă afla în the wrong place at the wrong time. La serviciu, curând după prânz am aflat însă… Doctori, psihologi, surori medicale, funcționari, infirmiere, începuserăm să umblăm prin Leagănul nr. 1 cu fețele tot mai palide, mai lungite de teamă, dar și de speranță, de ceva nelămurit și nemaitrăit… Unii se mai străduiau totuși să afișeze o indiferență rece, aproape schizofrenică, dar tensiunea creștea de la o clipă la altă: în aer, pe culoare, în saloane, în pavilioane, în cabinete, în frumoasa curte, peste tot. Din șușoteli răzbeau când și când unele cuvinte: perestroika, Gorbaciov, glasnosti, comunism, gata, sfârșit…
În fine, a urmat ceea ce a urmat și noaptea nedormită. Nu, nu am fost la baricadă, aveam trei copii minori, mă temeam enorm pentru viitorul lor. Credeam că, în disperarea că-și va pierde puterea, “geniul Carpaților” va fi în stare de orice!
Pe 22 decembrie, în zori, la 6:30, la metrou, fețele oamenilor arătau complet alfel. Îmi venea să chiui de bucurie, oricum chiuiam interior. Ne priveam dârz, fix în față unii pe alții, iar în ochi aveam, în sfârșit, sclipiri de voință, de viață, un fel de hotărâre în care citeam că ceva măreț aveam să facem în ziua aia, și asta cu orice preț. Simțeam că suntem interconectați printr-un fluid de energie, voință și speranță. Totul parcă se limpezise brusc. La prânz am plecat pur și simplu de la serviciu și, împreună cu mii de oameni ai muncii, am „eliberat” Televiziunea.
A fost una dintre cele mai frumoase senzații trăite vreodată de mine în România.
